Poleială postumă…

De la Revoluție încoace am fost obișnuiți de către posturile de televiziune cu niște spectacole grotești. Seară de seară politicienii noștri s-au certat ca la ușa cortului, acuzându-se reciproc de tot felul de infracțiuni: ba că unul a furat mai mult decât altul, ba că unul a încălcat de mai mule ori legea decât celălalt etc. I-am văzut adesea duși de poliție, cu cătușe la mâini, la sediile unor instituții menite să facă ordine în stat și să impună domnia legii, dar am auzit a doua zi că au ieșit peste noapte pe ușa din dos și sunt bine-mersi, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am auzit de unii că au fugit din țară după ce au făcut țării pagube astronomice și, pe undeva prin nu știu ce insule, se prăjesc la soare, punând la cale alte și alte escrocherii viitoare. De îndată ce vreunul a ajuns pe vreo colină socială, într-o funcție mai importantă, cum au început să-l lovească, să-l împroște cu noroi, să-l compromită cu orice preț.

Altfel spus, cineva este corect, cinstit și demn atâta timp cât nu ocupă funcții publice. Cum ajunge într-o astfel de funcție, numai ce auzi despre el că i se scot din dulap toate scheletele ascunse, că este așa și așa, oricum, cel mai nepotrivit pentru poziția în care a ajuns. De îndată ce persoana respectivă decade din funcție, fie pe cale pașnică, dându-și demisia, retrăgându-se, fie dat afară cu surle și chimvale, cum începe să redevină omul capabil, cinstit,  corect și demn, cel mai potrivit pentru a se cățăra din nou pe povârnișurile piramidei sociale. Ciudat, foarte ciudat!  Nu-mi amintesc ca despre cineva sus-pus să se fi vorbit numai de bine în tot timpul mandatului său, cât și după aceea. Ai impresia că parcă-i blestemată națiunea noastră ca să nu trimită decât tot ce-i mai rău la  conducere, că nu are oameni capabili și demni s-o reprezinte, că e neguvernabilă… Parcă cineva alimentează din umbră asemenea știri și mentalități și, probabil, știe el ce știe! Este în interesul unor puteri din culise să creeze impresia că la conducerea noastră nu sunt decât ,,mitici  dâmbovițeni” corupți și incapabili și astfel să ne determine să ne pierdem încrederea în conducători, să ne luăm lumea în cap spre ,,alte zări de farmec pline”! Rezultatele se văd la tot pasul. Cinci milioane de români au emigrat, alții își manifestă cu orice prilej neîncrederea și disprețul față de puterea politică, de oamenii de la putere, ceea ce e foarte grav. Altădată românii erau gata să-și dea viața pentru țară, pentru conducătorul țării, acum….!

O persoană publică importantă, chiar dacă a devenit ,,ciuma” societății, conform presei celei de toate zilele, mai are o posibilitate de a se reabilita, de a redeveni ,,omul extraordinar, pe care l-a dat națiunea română!” Știți când? Când moare! Ascultați la o asemenea ocazie cuvântările ce se țin despre el de către colegi. Chiar dacă în viață au fost adversari politici, când vine vremea despărțirii, mortul este redescoperit. Deodată te trezești că tocmai el, care a fost catalogat ca cel mai…, cel mai…. rău, era de fapt cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai capabil, cel mai demn, omul care a respectat cu sfințenie legea și mai ales Constituția, creștinul adevărat cu mult respect față de cele sfinte, de istorie, de țară…

Astfel de spectacole îți lasă un gust amar. E o judecată a lumii foarte schiloadă, mai degrabă obișnuită cu trăncăneala. Cei vechi, romanii, aveau o vorbă: de mortuis nisi bene (adică „despre morți numai de bine”). Se vede că  suntem urmași ai vechilor romani! Ce-i drept, nu-i ușor să ții o cuvântare la o înmormântare, adică un necrolog, în situația în care vrei să spui și adevărul, să fii și cinstit față de cei vii și de cel mort și să mai ai și pretenția să scapi nepăruit. Știu asta din proprie experiență. De mai bine de patruzeci de ani am oficiat sute de înmormântări. Au fost situații când am avut ce să spun și situații când nu am avut. Mă refer la cele bune. Au fost oameni la mormântul cărora nu poți vorbi decât despre viață, te simți în imposibilitatea de a cuprinde în câteva minute noianul de calități și fapte bune ale defunctului, fără a exagera, fără a denatura realitatea.

Au fost oameni la care m-am chinuit să scotocesc prin amintiri ca să găsesc un clenci de care să mă leg și să încropesc o cuvântare. La unii n-am găsit nici atât și atunci am vorbit la modul general, despre viață, despre moarte, despre cele sfinte, despre ce este dincolo mai cu seamă. Desigur, pentru defunct nu mai are valoare nici dacă-l vorbești de bine, nici dacă-l vorbești de rău. Spusele au valoare pentru cei vii, pentru cei prezenți, pentru ca din experiența celui decedat să învețe pentru ei, să-și rânduiască propria viață. Dacă se întâmplă să spui vreun păcat, vreo patimă a celui decedat, riști să-ți pui familia lui în cap și să ți-i faci dușmani pentru multă vreme.

Marele scriitor francez Bossuet era și preot. El avea tupeul să critice la înmormântări pe cei care avuseseră putere în viață și o folosiseră fără scrupule, pe cei care se îmbogățiseră pe căi ilicite și nedreptățiseră pe cei săraci și umili. S-a întâmplat adesea ca să scape de la astfel de înmormântări cu fuga, lovit și zburăturit de rudele mortului. Mi s-a întâmplat la o înmormântare să-mi exprim mâhnirea că defunctul nu a fost spovedit și împărtășit din copilăria lui, chit că murise la mai bine de șaptezeci de ani!  Mă chemase soția lui ani de zile să-l spovedesc și să-l împărtășesc. Stabileam bine seara ca dimineața să nu mănânce și să nu bea nimic până  îl spovedesc și-l împărtășesc. Când ajungeam, îl găseam râzând. Îmi spunea: „= Părinte, iar veniși degeaba, că eu băui un păhărel de țuică!”  Nu l-am criticat în cuvântare, ci mi-am exprimat mâhnirea pentru nereușita mea, pentru lipsa lui de purtare de grijă pentru ale sufletului. Nu l-am criticat că era un bețivan notoriu! Cu toate acestea, unul dintre copii lui mi-a devenit dușman  aprig. M-a împroșcat la telefon cum i-a venit la  gură, fiindcă  am îndrăznit  „să-l critic” pe tatăl său că nu s-a împărtășit. De atunci l-am sunat de Paști, de Crăciun, ca să-i urez și eu cele cuvenite, dar mi-a închis telefonul…. Așa supărare! Și când vorbești pe cineva numai de bine, exagerând lucrurile doar „pentru a ieși bine în poză”, apar situații hilare, ca cea dintr-o istorioară cu tâlc ca aceasta. Se spune că la o înmormântare, preotul ridicase în slăvi pe mort cu laudele: că a fost excepțional, nemaipomenit, nemaivăzut etc. Soția mortului le-a șoptit copiilor: „ – Ia vedeți, mamă, în sicriu, e chiar tatăl vostru sau părintele vorbește despre altcineva!”…  Mda!

Nu-i ușor să vorbești la o înmormântare! Politicienii noștri știu asta și de aceea vorbesc atât de frumos despre colegii decedați, chit că în viață nu i-au catalogat decât monștri, căpcăuni, alcoolici, infractori, corupți și cum le-a mai venit lor bine ca să se facă credibili. E greu, mai ales când trebuie să-i poleiești postum!  Te întrebi,  doar, când or fi spus adevărul?! Of, of, of!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*