Cu multă surprindere îmi atrăgea atenția un cunoscut asupra faptului că a mai dispărut un ziar din peisajul presei scrise din România, dispariție ce pare a se înscrie în criza jurnalistică (altă criză!) de la noi din ultimii ani. Păi, de ce atâta surprindere? Nu sunt ani buni de când, conștient sau nu, puzderie de ziariști lucrează cu sârg la această criză? „Bombă cu ceas”, „Document exploziv”, „Senzație”, „Afirmație șoc”, „Anunț neașteptat”, „Cutremur”, „Dezastru pentru milioane de români”, „Panică”, „Adevărată nucleară” – titluri de articole din ziare în josul cărora se găseau însăilate texte care, în mod penibil, nu aveau cu nimic de-a face cu senzaționalul căutat din titluri. Să păcălim cititorul să ne cumpere ziarul, părea să fie singura preocupare a zișilor ziariștii. Numai că lumea, după o vreme, începea să se cam sature de minciuni și de păcăleli. Ziarele scrise au început să dispară pentru că numărul celor care le cumpărau scădea de la o zi la alta.
Lumea se sătura de „dezastre”, de „panică”, de „amenințări”. Da, a fost o vreme, după ’90, când, înfometată de noutate și plictisită de normalitatea monotonă și constant triumfală a „cuceririlor revoluționare2, se dădea în vânt după știrile neobișnuite, chiar stupide și caraghioase care anunțau ba că nu-știu-cine avea un sex de 30 de centimetri lungime, ba că nu-știu-care femeie de moravuri îndoielnice numită pretențios vedetă sexi s-a despărțit de iubitul ei pește și și-a implantat parafină în sâni și în buze. Vă aduceți aminte câte ziare erau pe piață imediat după ’90? Că oamenii stăteau la coadă dimineața la chioșcurile de ziare și cumpărau câte două, trei sau chiar mai multe publicații o dată?
Între timp, însă, lumea a început să se sature de senzaționalismul gol și nătâng pe care ziarele îl susțineau și aruncau pe piața în stânga și în dreapta. Lumea începuse să se sature inclusiv de spectacolele suburbane date de politicieni, de pozițiile lor de profundă consternare și nestăpânită revoltă față de acțiunile adversarilor pe care, de fapt, îi întreceau în ilegalități și în nemernicie. Ați observat că lumea nu s-a scandalizat mai deloc pentru faptul că Iohannis a refuzat confruntarea cu celălalt contracandidat la președinție? La urma urmei – și-or fi zis oamenii -, ce să vadă și ce să audă de la aceștia? Atacuri la persoană, jigniri reciproce și minciuni? Ați observat că și stăpânii păpușari de afară nu au obiectat cu nimic fața de presupusa lipsă de curaj a candidatului pregătit să câștige?
Vă aduceți aminte că la niște alegeri precedente s-a testat aducerea pe scena politică a unui candidat care să prezinte alegătorilor un discurs civilizat și așezat? Acesta s-a retras repede din cursă. A observat și el și echipa sa că nu venise încă timpul saturării de senzaționalismul scandalurilor, ci că doar începuse. Au înțeles că alegătorii instigați de presă mai voiau încă ceva-ceva știri cu sânge, cu trânte, cu atacuri. Și a câștigat atunci, așa după cum s-a dorit și urmărit de păpușari și de presă, bătăușul zilei. Era, totuși, vremea când ziarele începuseră să ia viteză pe tobogan, când păpușarii o mai foloseau, dar nu mai puneau același preț pe ea.
Să ne întoarcem, însă, la starea de acum a ziarelor. Acum, când mulți nu numai că nu mai dau banii pe ea, dar n-o mai citesc nici dacă le-o da gratis în metrou. Păi, în ce fel mai informează ziarele de azi? Ele și-au părăsit total rolul definitoriu de informare pură și obiectivă. S-au făcut parte în scandaluri și în lupte politice. Ziariștii s-au transformat din informatori, în „formatori de opinii”, adică ei nu mai informează cititorii despre evenimentele petrecute, ci le „formează” opinia despre ele, le spun ei ce să creadă despre ele, cum să le interpreteze fără să se mai obosească. Dar, uite, că încet, încet cititorul a băgat de seamă că ziaristul își cam bătea joc de el cu interpretări anapoda sau tendențioase, cu titluri și cu știri mincinoase și n-a mai cumpărat ziarele care, de aceea, au început să dea faliment unul după altul.
Fără să urmărească piața și să observe mutațiile din comportamentul și percepția cititorilor, ziariștii au continuat să persiste cu încăpățânare în ceea ce a constituit succesul lor de acum 20-30 de ani, împinși fiind și de patronii lor finanțatori, îmbibați în partizanate politice și cu orizonturi limitate. Pe ziarist nu l-a interesat cititorul, l-a interesat numai banii acestuia pe care să i-i scoată cât mai repede și mai ușor din buzunarele. Nu s-a obosit ziaristul să se uite cu atenție la ce a început să-l îl dezguste pe cititor, ce îl plictisește, ce ar dori ca să citească. Nu a băgat de seamă că îl dezgusta cel mai mult minciuna de care începuse să fie conștient și pe care o detecta tot mai des și cu tot mai multă ușurință. Ce material inepuizabil și de interes ar fi fost pentru ziare devoalarea minciunilor din societate, din politica internă, din politica externă!
Nu a băgat de seamă ziaristul nici ce îl plictisea pe cititor, că nu mai voia să audă mereu amenințările de incendii, de cutremure, de crime, violuri, accidente, uragane, crize de tot felul, tăieri de pensii și salarii, impozite, inundații și alunecări de teren, secete, molime și epidemii, războaie și atacuri teroriste. Sigur, erau știri care îi puteau atrage atenția, dar prezentate mereu și mereu în aceeași cheie de amenințare și sperietură, de perspectivă pustiitoare și implacabilă, la un moment dat își pierdeau din interes, începeau să plictisească. ”Iar au venit ăștia cu catastrofa?” Dacă evenimentele ar fi fost prezentate și sub aspectul de cum au fost ele rezolvate sau cum le-au fost diminuate efectele nefaste ori al eforturilor care se fac pentru preîntâmpinarea lor, cu siguranță că interesul din jurul lor ar fi fost păstrat cel puțin la nivel de curiozitate.
Nu l-a interesat pe ziarist nici să înțeleagă ce voia cititorul. După atâția ani de zaveră, de scandal și gălăgie, dorea și el ceva liniște, puțină înțelegere și alinare a necazurilor sale care veneau în avalanșă după certitudinea lui naivă că totul ar fi urmat să fie numai lapte și miere. Dorea ca citirea unui ziar să îi redea încrederea în sine, în cei din jur, în ziua de mâine. Voia să mai audă și despre exemple de omenie, de cinste, dreptate, înțelegere, chiar dacă acestea era tot mai puține. Ar fi vrut și ceva frumos, sensibil, delicat. Dacă tot este să fie mințit cititorul, atunci să fie mințit frumos cu ceea ce vrea el să audă, atâta timp cât vrea ca să audă, căci plictisul și nemulțumirea sunt variabile permanente ale omului și ale societății în general.
Cititorul a dorit din totdeauna să găsească în ziarist un sprijin, un prieten care să îi înțeleagă preocupările, temerile și să-l răzbune împotriva nedreptăților, să-l liniștească, nu să îl zgâlțâie și să-l agite la nesfârșit. Nu vrea un bau-bau care să-l bruscheze toată ziua și să-l sperie încontinuu cu știri alarmiste, nu vrea un moralizator sau un diriginte de clasă care să-l mustre că nu face asigurare la locuință, că nu votează cum trebuie, că nu-și plătește dările după ce tot el, ziaristul, l-a ironizat că stă la cozi ca să dea banii la stat, că nu-și vaccinează copiii după ce tot el, ziaristul, i-a băgat în cap că vaccinurile pot mai degrabă îmbolnăvi decât vindeca.
Ziaristul s-a îndepărtat de cititor. Și atunci, decepționat de acesta, ne mai găsindu-l acolo unde îl aștepta și căuta, cititorul a plecat să se facă el însușii ziarist. S-a dus pe Facebook unde debitează cam tot ce îi trece prin cap, așa cum îl taie pe el capul, omorând astfel definitiv informația prin relativizarea ei totală.
Și dacă presa nu se adaptează timpului? Dacă ziaristul nu revine alături de cititor? Dacă nu, presa dispare. Mai întâi presa scrisă, care deja este aproape dispărută, apoi presa online și în final presa audiovizuală, lumea restrângându-și interesul tot mai mult spre propria persoană, viața socială și mecanismele ei fiind lăsate doar în seama inițiaților care vor acționa necontrolați de nimeni și neîncorsetați de nimic. Ceea ce și urmăresc.
Pentru a exista libertatea presei ca a patra putere, trebuie mai întâi să existe presă, iar presa nu poate funcționa decât în binomul ziarist-cititor.
Lasă un răspuns