Naşterea şi copilăria lui Iisus Hristos

Ca Om adevărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum evangheliştii nu încearcă nicidecum să facă vreo separaţie între Iisus şi Hristos, între Om şi Dumnezeu, ei se arată doar foarte puţin preocupaţi de ideea stabilirii unei cronologii precise a vieţii Fiului lui Dumnezeu întrupat. Iată de ce, dacă data morţii pe Cruce a Domnului poate fi stabilită cu destulă exactitate, 7 aprilie (14 nisan, după calendarul iudaic), anul 30 al erei creştine, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre data naşterii Sale, în privinţa căreia aproximaţia este cel puţin trei ani. Nepotrivirea provine dintr-o eroare săvârşită de călugărul de origine dobrogeană Dionisie, numit „cel Mic”, atunci când, în anul 531, a calculat era creştină. Crezând că Mântuitorul a trăit pe pământ numai 30 de ani, Dionisie a fixat începutul erei creştine la anul 754 de la întemeierea Romei, dar însă Domnul a trăit pe pământ mai mult de 30 de ani.

Cele doua mari întâmplări în jurul cărora se află cheia de boltă a credinţei creştine sunt: căderea în păcat şi răscumpărarea. Taină a fost începutul lucrurilor la facerea lumii, taină a fost şi răscumpărarea, ea făcându-se prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria la „Plinirea vremii”. Prorocii au vorbit despre ea şi spusele lor s-au împlinit întocmai, toate. Ele au păstrat credinţa într-un singur Dumnezeu, fiind adevăratele fulgere ale adevărului şi luminând calea spre împărăţia harului. Răscumpărarea a fost determinată în timp şi spaţiu şi arătată prin anumite semne prin a fi recunoscută de toţi.

Proorocirile Vechiului Aşezământ deveneau, rând pe rând, adevăr şi certitudine. Timpul şi locul naşterii Mântuitorului făgăduit erau cele de care vorbiseră proorocii iar amănuntele privind viaţa, moartea şi învierea lui Iisus se vor împlini întocmai. Dumnezeiasca solie  a arhanghelului Gavril înspăimântase pe Fecioara Maria care s-a cutremurat  şi, smerită, a acceptat taina, cu adevărat mare pentru întreaga creştinătate.

Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut, în istorie, la plinirea vremii (Galateni 4,4), din dragostea lui Dumnezeu Tatăl (Ioan 3, 16)din nevoia de mântuire a omului (Romani 5,8-16) şi pentru ca lumea care prin păcat pierduse comuniunea primordială cu Dumnezeu, să fie îndreptată, ridicată din cădere, aşezată din nou în viaţa harică, în care omul să fie în legătură strânsă, şi un dialog neîncetat cu Dumnezeu (Romani 5,18; I Corinteni 15, 22).

Din Sfintele Evanghelii cunoaştem că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod cel Mare (Matei 2, 1; Luca 1, 5), în cel de-al 23-lea an al domniei împăratului roman Octavianus Augustus Caius Iulius Caesar, în al 749-lea an de la întemeierea Romei, cu câţiva ani înainte de anul întâi al erei noastre, eră pe care toate popoarele civilizate o socotesc din ziua în care El S-a născut[4], pe vremea când Palestina era o provincie romană, iar Quirinius ocârmuia Siria (Luca 2, 1-2), Palestina aparţinea, conform împărţirii teritorial-administrative, de Imperiul Roman.

Părinţii Săi după trup, au fost Iosif şi Maria. Iosif, de loc din Nazaretul Galileii (Ioan 1, 45), fiu natural al lui Iacov (Matei 1, 16), din neamul lui David (Luca 2, 4), era de meserie tâmplar. Maria, mama Lui, după tradiţie s-a născut din părinţii Ioachim şi Ana şi a fost unicul lor copil,la bătrâneţe. De mică închinată Domnului, a fost lăsată la templu, de la vârsta de trei ani. După părinţii săi, ea provenea din neamul Împărătesc a lui David.

După Sfânta Evanghelie de la Luca (2, 1-2), Mântuitorul lumii S-a născut pe timpul efectuării în Ţara Sfântă a unui recensământ, poruncit de Cezarul Augustus şi coordonat de Quirinius ocârmuitorul Siriei, de care ţinea şi regatul lui Irod. Sfântul Luca precizează că acest recensământ a fost mijlocul de care s-a servit Providenţa pentru a-i aduce pe Sfânta Fecioară Maria şi pe dreptul Iosif din Nazaret la Betleem, unde, potrivit proorociei lui Miheea 5, 1, trebuia să se nască Hristos.

Acest recensământ al Imperiului s-a făcut, desigur, în vederea unei juste repartizări a impozitelor. Desigur că acest recensământ nu s-a putut realiza deodată în toate provinciile Imperiului. Făcând cunoscută porunca stăpânului de la Roma, Irod, a cerut la rândul său, ca supuşi săi să se înscrie, fiecare în oraşul de obârşie de unde provenea. Referitor la acest fapt Sfântul Evanghelist Luca afirmă: „Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret în Iudeea în cetatea lui David, care se numeşte Betleem pentru că el era din casa şi seminţia  lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată” (Luca 2, 4-5).

Împlinind porunca, Iosif a luat şi pe Maria, logodnica lui, căci şi ea era din neamul lui David. De la Nazaret la Betleem este o cale de aproape o sută cincizeci de kilometri[6]. Când au ajuns ei in Betleem, un orăşel nu prea mare, era plin de oaspeţi, cetăţeni din Palestina imperiului roman, chemaţi de aceeaşi poruncă. Cei care au venit însă mai devreme, au găsit adăpost. Când Iosif şi Maria au ajuns la Betleem nu au mai găsit nici un loc şi aşa ceva, fără îndoială s-a petrecut şi cu alţii. Atunci căutându-şi ei lăcaş să înnopteze, au găsit un staul de vite, în jurul căruia erau nişte păstori.

Staulul se găsea în partea cea mai îndepărtată a oraşului. Din ieslea staulului au făcut un pat pentru tânăra  Maria. „Iar pe când erau ei acolo s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu era loc pentru ei în casa de oaspeţi” (Luca 2, 6-7). Iar îngerul Domnului, de faţă şi el, a grăit: „Nu vă temeţi: căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul. Căci vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Apoi, s-a văzut o mulţime de oaste cerească, împreună cu îngerul, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire ! (Luca 2, 14).

Cuprinşi de spaimă, dar şi de măreţia aceasta cu totul neobişnuită la naşterea unei făpturi, păstorii au îngenuncheat şi şi-au plecat capetele în faţa Celui Nou Născut. Naşterea aceasta, cu semnele ei, cu totul neobişnuite, avea să tulbure cu totul neînţelesele orânduirii ale firii noastre. Steaua aceea, care o vor căuta credincioşii tuturor veacurilor, a apărut pe cer nu ca un fenomen obişnuit, ci ca un semn spre care lumea timpului privea cu nedumerire, dar şi cu nădejde. Ea a rămas în istoria lumii, iar cei trei magi nu fac altceva decât să-i prelungească fiinţa peste veac. Între magi şi stea, e greu să se mai facă deosebire, ci ei vor rămâne veşnic împreună. Şi vor rămâne aşa până la sfârşitul veacurilor, mărturii veşnice ale Naşterii lui Iisus Hristos.

Călăuziţi de stea, magii, de pe lângă ţărmurile Mării Caspice, au plecat în căutarea ei şi au sfârşit prin a se închina şi ei în faţa Noului Născut, aducându-i daruri de seamă, „daruri împărăteşti”, cum spune evanghelistul. I-au adus aur, smirnă şi tămâie.

Ghicitori în stele şi încrezători prin înţelepciunea omenească, magii s-au închinat în faţa Pruncului din staulul Betleemului, dorind parcă să ne spună că, oricât de mare ar fi înţelepciunea noastră, ea nu va putea nicicând depăşi înţelepciunea şi învăţătura pe care Noul Născut o aducea. Iisus Hristos S-a întrupat şi S-a născut din Fecioara Maria, nu după ordinea firii, ci mai presus de fire. Conceperea s-a făcut prin lucrarea Duhului Sfânt, iar prin naştere nu s-a stricat fecioria Maicii Domnului. Născătoarea de Dumnezeu a fost fecioară înainte de naştere şi a rămas fecioară şi în timpul naşterii şi după naştere, pentru totdeauna.Despre fecioria Mariei până la concepţie, în timpul acesteia şi la naştere, mărturisesc locul de la Isaia 7, 14: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, care se va numi Emanuil (Dumnezeu este cu noi).

Sfânta Tradiţie mărturiseşte acelaşi adevăr prin vechile simboluri de credinţă, cum este cel din Constituţiile Apostolice, capitolul 41: „Cred şi mă botez în Domnul Iisus Hristos… Care, plinindu-se timpul… S-a întrupat şi S-a născut din Maria, Fecioara cea curată”. Tot aşa în simbolul niceo-constantinopolitan: „… S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.

Învăţătura Bisericii despre pururea fecioria Născătoarei de Dumnezeu a fost accentuată şi apărată îndeosebi împotriva unor eretici, ca Eunomie, unor apolinarişti, Elvidie, pe urmele cărora păşesc raţionalişti moderni.

Obiecţiunile aduse împotriva pururea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu, anume că Scriptura aminteşte de fraţii Domnului (Matei 3, 46-48) sau locul de la Matei 1, 25: „n-a cunoscut-o pe ea până ce n-a născut pe Fiul ei cel dintâi născut“, precum şi numirea de femeie, dată Mariei n-au nici un temei. Căci fraţii Domnului sun rude apropiate ale lui Iisus, după Iosif sau după Maria, înţeles cu care termenul de „frate” se ia adesea în Sfânta Scriptură (Facere 12, 5; 13, 8; 29, 8). Expresia „până ce”, în întrebuinţarea comună, nu indică decât un anumit termen fără să spună nimic despre ceea ce urmează sau nedeterminând nimic în privinţa celor ce urmează după el, ca în Psalmul 109, 1; 122, 2; Facere 28, 15; Regi 15, 35. Iar numirea de „femeie” nu este împotriva pururea fecioriei, deoarece prin această numire nu se indică decât genul şi vârsta, nu şi vreo altă calitate.

Adevărul despre pururi fecioria Maicii Domnului se impune plecând de la persoana lui Iisus, a dreptului Iosif şi a Fecioarei Maria. Nu se poate cugeta că Iisus şi-ar fi ales ca mamă pe cineva care, după ce L-a născut în chip supranatural, nu s-ar fi păstrat curată, este cu neputinţă, apoi, ca un bărbat drept ca Iosif, după ce a fost martor al fecioriei Mariei şi al naşterii supranaturale a Mântuitorului, să nu fi păstrat cu sfinţenie fecioria Maicii Domnului. Iar din partea Născătoarei de Dumnezeu, pururea fecioria rezultă cu necesitate din situaţia ei cu totul excepţională şi anume aceea de imposibilitate a fi admis legătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa celor care au urmat.

În noaptea naşterii Domnului, firea întreagă, s-a cutremurat de măreţia Betleemului, toată făptura s-a plecat smerită în faţa celui mai sărac leagăn din lume în care s-a născut Copilul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu.

Numai regele Iudeii nu s-a bucurat în această noapte, fiind plin de ură se temea pentru Noul Născut, pe care nici nu-l văzuse, se temea de semnul ceresc. Atunci i-a chemat pe magi în ascuns şi a aflat de la ei în ce vreme s-a arătat steaua. „Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui” (Matei 2, 7-8). Apoi magii au plecat şi steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea înaintea lor până s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Însă mâna lui Dumnezeu veghea asupra Pruncului a cărui viaţă era în primejdie şi un înger, arătându-se magilor, îi sfătuii să nu se mai întoarcă pe la curtea lui Irod şi ascultând ei s-au întors în ţara lor, luând altă cale. O astfel de poruncă a primit şi bătrânul Iosif, căruia îngerul Domnului i-a poruncit: „Scoală, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce îţi voi spune eu, căci Irod va să caute pruncul ca să-L ucidă” (Matei 2, 13).

După opt zile de la naştere, Noul Născut, a primit după datina iudaică, tăierea împrejur, punându-I-se numele de Iisus care înseamnă Mântuitor. Şi după ce au săvârşit toate s-au întors în Galileea, în oraşul lor, Nazaret, „iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2, 52).     

Mântuitorul nu a apărut pe lume ca o fiinţă care înainte de aceea n-a existat în nici un fel. Existenţa Lui nu a pornit  să se formeze în totalitatea ei din cuprinsul acestei lumi. El exista mai dinainte ca subiect, aşadar ca iniţiativă pentru o noua formă de existenţă. Prin acest fapt şi, în deosebi prin acela că subiectul mai înainte existent e dumnezeiesc, El nu s-a putut supune unei iniţiative omeneşti în privinţa venirii Sale pe lume îmbrăcat în natură omenească. Fiul a venit în lume de bună voie, deci ca subiect divin, nu forţat de o putere din lume.

Naşterea supranaturală nu e decât expresia faptului că cel ce a iniţiat conceperea în Fecioara Maria este însuşi Logosul, care s-a şi conceput ca om. El e factorul activ şi pasiv totodată al conceperii şi naşterii Sale. La naşterea lui Iisus ca om s-a produs o noua intervenţie a lui Dumnezeu. Numai aşa putea fi scoasă natura umană din cercul vicios şi tragic al păcatului şi morţii. Dacă această intervenţie nu efectuează o noua creaţiune din nimic a naturii umane a lui Iisus, ci îi da originea dintr-o Fecioară, este pentru că omenitatea lui Iisus Hristos trebuie să fie o parte din omenitatea de obşte, pe care avea misiunea să o mântuiască. Dumnezeu n-a urmărit distrugerea naturii umane întemeiată în Adam, ci refacerea ei.

Iisus şi-a petrecut primii doi ani şi jumătate în Egipt, însă nu există nici un temei despre viaţa lui Isus din această perioadă. De la întoarcerea din Egipt şi până la botez, Iisus a crescut în Nazaret, ajutându-l pe Iosif la lucrul său. O seamă de scrieri apocrife au încercat să ţeasă un adevărat miracol acestei vieţi necunoscute, dar Biserica creştină nu le-a acceptat. Singurul amănunt mai concret despre anii petrecuţi de Iisus în Nazaret a fost păstrat de către evanghelistul Luca. Este vorba de acel episod când Iisus avea doisprezece ani. Acest episod reliefează de pe acum chemarea Lui ca Învăţător al noului Aşezământ. Fără îndoială, amănuntul i-a fost dat de Fecioara Maria.

Au mai scris şi alţii despre această vârstă necunoscută, dar merită crezare. Aceasta reiese din faptul că Sfintele Evanghelii nu cuprind viaţa unui om, ci Învăţătura Lui, legea Lui, care constituie Aşezământul Bisericii creştine. Evangheliştii nu scriu viaţa lui Iisus, ci învăţătura Lui, Evanghelia Lui.

Tot din episodul evanghelistului Luca, mai reiese un adevăr: „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.” (Luca 2, 40)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*