Propuneri pentru edițiile viitoare ale Festivalului „Enescu”

S-a încheiat și a 24-a ediție a Festivalului „George Enescu”, la fel de bună ca și precedenta, din punct de vedere al aspectului pro domo, al faptului că s-au cântat 35 de piese semnate de George Enescu. Într-adevăr, acum putem vorbi pe deplin de Festivalul „Enescu”, în sensul că este respecat cel care îi dă numele. Fiecare orchestră participantă a prezentat câte o piesă de Enescu. La fel în recitaluri. Și nu e firesc? Firesc era când i se cântau cinci-șase lucrări? La Festivalul „Ceaikovski” nu se cântă continuu Ceaikovski? La Festivalul „Mozart”, se cântă numai Mahler? Așa ceva nu am înțeles de ce vechii conducători ai festivalului nu au înțeles.

Acesta este un punct câștigat. Un punct esențial. Mă bucur că am ajuns s-o trăiesc și pe asta, după atâtea eforturi pe care le-am făcut, prin filmul meu, prin articolele și cărțile mele, punându-mă în slujba respectării muzicii lui George Enescu. Sigur, e greu să-i fie înțeleasă muzica. Dar e un pas important, să-i fie cântată. Enescu a scris o muzică atipică, de natură isihastă. De aici trebuie să înceapă colocviile Festivalului, să nu fie sterile, să se bată câmpii, doar să se bifeze o nouă acțiune, condusă de neica nimeni, care nu urmărește decât să-l perie pe președintele Iorgulescu, să mai ia vreun premiu sau să mai primescă o bursă. E o rușine cum se comportă un reprezentant al Uniunii Compozitorilor, ce se dă mare critic! El și UC nu-l vor înțelege niciodată pe Enescu dacă nu au credință, dacă nu înțeleg natura mistică a marelui compozitor român. Muzica sa este departe de șlagărele simfonice, direcție care este cultivată și la București, ca peste tot în lume, fiindcă aduce spectatori, fie ei și snobi, și melomaci, dar care ies de la concert fredonând ceea ce au ascultat.

Ediția din acest an a fost însă o ediție a lucrărilor simfonice dificile, extrem de dificile, cu premiere în primă audiție și cu o calitate înaltă a interpretării. Și cu confirmarea că Enescu este un compozitor unic, atipic, deosebit de toți ceilalți compozitori ai lumii. El inovează în cadrul formulelor clasice, introduce ceea ce am numit „sunetul infinit” și merge mai departe decât Wagner, decât „melodia infinită”, fiindcă iureșul sonor, vertijul susținut, foarte intens și dinamic (ca în Suita II pentru pian), este ridicat la cer, la Idee, la un plan metafizic, spre marea tăcere isihastă, acolo unde se aude sunetul lui Dumnezeu (vezi prefața de la IUȚIREA DE SINE).

Ca să impui muzica lui Enescu în lume este nevoie de o politică înțeleaptă a țării, este nevoie de o altă Românie, fiindcă cea actuală, cu 42 la sută din populație analfabetă și semianalfabetă, este compromisă. Numai o nouă Românie va înțelege că sarcina ei majoră este să ridice la București Templul Muzicii, să facă un veritabil Enescu Center, așa cum este la New York Lincoln Center, focusul mondial al muzicii și al artei. Nu se poate face performanță într-o sală neadecvată ca Sala Palatului. E un efort financiar imens, să se aducă mari orchestre la București, iar efectul să fie trist, căci multe concerte au fost eșecuri. Vin spectatori, se umple sala (4 200 de locuri), dar a bifa acest lucru, nu duce la nici un rezultat educativ. În afară de Ateneu, Festivalul se desfășoară în săli construite de comuniști. Iar Sala Palatului a fost construită pentru congresele PCR. E timpul să se ducă bătălia pentru Templul Muzicii. Am arătat care sunt soluțiile pe care le văd eu, nu mai revin. Enescu este de calibrul marilor genii. Nu e nici o îndoială că el poate fi și trebuie pus lângă Beethoven, Brahms, Schubert și alții ca ei. Acest lucru ne încurajează. Profesioniștii României, dacă mai sunt, trebuie să apere această idee, să fie alături de ea, să o susțină pe toate căile, să se gândească la faptul că poporul român merită un Templu al Muzicii.

Ungurii, irlandezii, norvegienii, letonii și zeci e alte țări mici au știut mai bine să-și promoveze valorile. România nu poate fi respectată prin oamenii politici de azi, lipsiți de personalitate. Ei au doar o singură șansă de a fi respectați, numai una: aceea de a se pune în slujba valorilor românești. Să învețe de la regii Angliei sau ai Franței, care aveau lângă ei mari artiști, pe care îi prețuiau.

*

Mai sunt mult goluri în Festival, care pot fi reparate, dacă cineva e atent la ce spunem. Am făcut o pledoarie amplă, mai ales în ultima carte, IUȚIREA DE SINE, pentru crearea unei noi secțiuni dedicate rapsozilor români, muzicii populare culte, unor valori naționale ca Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe, Adrian Naidin, Tudor Gheorghe, Maria Răducanu și mulți alții, care prelucrează folclorul, care fac muzică cultă din el, care cultivă arhaismele și tradiția. Dacă Festivalul „Enescu” se definește ca păstrător al identității naționale, nu o poate face bine decât dacă încorporează și această latură a tradiției. Folclorul este Predania la români. Exploatarea lui s-a dovedit benefică pentru creația lui Enescu, Bartók, Ligetti, Kodály și zeci de alți compozitori români și străini, care au descoperit folclorul românesc. Nu trebuie să stăm senini și să privim cum ni-l exploatează alții.

Festivalul „Enescu” ar pune astfel piciorul în prag. Eu nu înțeleg cum de este adus în mai toate edițiile Jordi Savall și este ocolit total Grigore Leșe, care este un Savall al românilor. Sau Gheorghe Zamfir, care este un compozitor de muzică simfonică, are peste o sută de lucrări terminate, care oricând ar putea fi cântate în Festival. Zamfir a susținut odinioară la Ateneu un concert de nai și orgă cu Nicolae Licareț, să nu se uite acest lucru! El a dovedit că poate susține concerte de orgă și nai și în lume, și acasă. Făcusem pledoarie și pentru Dumitru Fărcaș. Nu mai este. Așteptăm să se ducă și alți rapsozi mari care au ceva de spus? Astfel de artiști culți sunt ocoliți fiindcă sunt mitomani. Dar ei trebuie invitați pe scenă să cânte, nu să vorbească. Cu ce este mai valoroasă Anoushka Shankar, care a câtat la ediția trecută pe scena Ateneului? Cu ce este mai prețios instrumentul indian sitar decât fluierul sau naiul românesc?

Nu mai insist, am scris și în ultima carte, o secțiune specială, pe această temă. Să privim spre această țintă: identitatea națională și vom înțlege mai bine despre ce vorbim. E un proiect care poate lesne prinde viață. Și el trebuie coroborat cu calitatea auditorilor. Deocamdată, spectatorii care năvălesc pe porțile festivalului sunt melomaci, mulți necivilizați, și am arătat care este calea spre educarea lor și oprirea telefonaelor mobile și a pasiunii neghioabe de a fotofgrafia/filma în timpul concertelor.

Deci nu muzică populară. Deci nu țărănisme necultivate din aria manelismului sau străine de ideea autenticului, a ceea ce merită conservat, colecționat, ca o arhivă vie. Opera lui Enescu este adânc pătrunsă de folclorul românesc. Să nu fim farisei și să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului, folclorul național.

Cred că el este mai potrivit pentru Festival decât experimentele care se fac acum, prezentarea de opere cu proiecții. Am scris zeci de pagini, am arătat de ce în forma actuală aceste experimente sunt niște aberații. Să se facă experimente, desigur, dar e de preferat experimente muzicale, să fie aduse formații și compozitori care scriu muzică nouă, conceptuală. E mai de folos pentru muzică decât proiecțiile care nu sunt nici literatură, nici ilustrații ale muzicii, nici opere de artă. Nemaivorbind de faptul că ele costă. Cu banii care se dau pe aceste proiecții costisitoare s-ar fi putut monta opera Oedipe de George Enescu. Această operă nu trebuie să lipsească de la nici o ediție a Festivalului. În acest an a lipsit. De altfel, ea ar trebui să se afle în stagiunea permanentă a Operei Române, care și ea a lipsit de la această ediție. De ce? Fiindcă s-a înlocuit spectacolul de operă cu opere cu proiecții!

Acest capitol este cel mai mare neajuns al Festivalului. E bine să existe expermente, experimentul e bine venit, el este un ferment al progresului, dar nu așa cum au arătat cele șapte evenimente (trei în ediția 2017, patru acum), cu opere în primă audiție prezentate cu proiecții. Autoarele proiecțiilor sunt o plagă a acestui festival, fiindcă ele nu înțeleg crima estetică și morală pe care o comit. Nu cred că au făcut experiența asta, să citească trei ore un text pe un ecran cu imagini în continuă mișcare aberantă și colorată, în timp ce se cântă opere în primă audiție!!! Și mai adaugă o crimă morală, aceea care pune stop dialogului, comunicării. D-na Vidu este supărată pe mine, nu pe ea, pe mine, care fac analize, care îi scriu cu argumente profesioniste despre munca ei (cine-i mai scrie?), fiindcă am expereință mai mare decât dânsa, dar fără comunicare, nu e nici o șansă să se îndrepte lucrurile. N-aude, n-avede. Vom vedea și la ediția viitoare minunile ei! Am scăpat de „era Holender”, dăm acum peste „era Vidu”, un alt vid, vid frumos și alunecos.

Festivalul „Enescu” are soluții. În primul rând minunile de le „Mozart Week”, când am văzut o trupă de muzicieni-actori, care au făcut la sala „Excelsior” un show de nota zece, așa cum am arătat, exact ca la marele Festival „Mozart” de la New York, care este axat exclusiv pe spectacol. Am văzut spectacole de mare valoare pe scenele lui, de la Lincoln Center. Ele sunt bazate îndeosebi pe dans. Dar și Festivalul „Enescu” a avut o vreme o astfel de direcție, cu spectacole memorabile, precum cele oferite de trupa lui Boris Eifman din Sankt Petersburg, care a prezentat „teatru de balet”, cu Giselle, Don Giovanni și Molière. Atunci am putut vedea arta integrală, cum scriu în Istoria mea (p. 56-62, pentru cei interesați). La această ediție 2019 nu am avut așa ceva. O satisfacție operatistică ne-a oferit la Ateneu doar o echipă din Basel, cu Don Giovanni de Mozart. Păcat că s-a renunțat la o astfel de idee genială.

*

Apoi o altă mare hibă este caietul-program și lansările de cărți, discuri, partituri. Aceste evenimente din urmă nu sunt anunțate în programele tipărite ale Festivalului. O carte despre Festivalul „Enescu” este un document foarte prețios, fiindcă festivalul trece, dar cartea rămâne. Ea este în timp oglinda vie a lui. Deocamdată, organizatorii doar aprobă lansările, dar ce se întâmplă nu-i interesează, nu le pun în programul zilei, nu le fac nici un fel de publicitate.

Așa cum nu li se face nici soliștilor. E un mare neajuns. Se tipăresc caiete-program de lux, pe hârtie cretată, apar în fiecare zi, dar se scrie doar despre Ce se cântă, nu si despre Cine cântă. E o aberație. Înainte, existau niște programe în formă de ziar, de revistă, cu 32 de pagini, și se spuneau multe acolo. Se publicau și intrerviuri cu unii muzicieni sau personalități, iubitoare de muzică. Se făceau și analize post-concert. Și în primul rând se dădeau citate despre interpreți. Acum e mai elegant, mai mobil, dar mai sărac. Foarte sărac. De fapt, aceste programe nu sunt profesioniste, sunt total formale, reproduc niște texte de la alte ediții sau au ca surse fișele participanților. Programele de sală sunt o mare cale spre educația spectatorilor needucați sau dornici de educație. Oricum, sunt mai de folos decât „tururile ghidate”. Ele i-ar informa despre ce se cântă și cine cântă, cine sunt cei de pe scenă, din fața lor. E foarte important. Muzica e sunet, se duce, dar din program vor învăța ceea ce este important pentru educația lor muzicală. Atenția spre dialog este fff importantă. Ca și iubirea pentru celălalt, cum ne învață Iisus.

Și o cere realitatea. Așa cum am scris anterior, punctual, există din partea unor spectatori o mare doniță de a afla, de a învățat. Dar nu prea au de unde. Puțini intră într-o bibliotecă, așa cum mi-a spus un domn cam de vreo 40 de ani, la lansarea cărții mele. Păcat că nu l-am întrebat cum îl cheamă, să-l pomenesc aici, fiindcă acest om mi-a spus ceva colosal, cum n-am mai auzit: „Mi-e rușine de mine pentru că nu știam ce am aflat aici”. Mi-e rușine de mine, iată o formulă care ar putea fi biblică, pentru noua biblie de azi. Când vom spune fiecare, mi-e rușine de mine că nu știu despre atâtea lucruri elementare, cred că vindecarea este posibilă, cred că Morala, marea lipsă a românilor, poate fi salvată!

Din ce-am observat, românii, în general, nu sunt intersați decât numai de ei, să se descurce. Se pare că peste tot este la fel. Aici, la noi, e și mai dramatic, fiindcă problema principală este supraviețuirea. Cum iese de la concert, omul a și uitat unde a fost, fiindcă mintea lui e năpădită de problema zilei de mâine. De aceea, e foarte greu în România să găsești un sponsor. Poți să ai o mie de proiecte geniale, mori cu ele în brațe. România e depare de a fi o țară capitalistă, de a înțelege că ea, cultura, se face pe bază de producători interesați, de sponsori adevărați.

Situația e radical diferită în America, de pildă, focusul artei mondiale. Acolo, dacă ai proiecte, ai cui să le vinzi! Cunosc bine situația muzicii, a artei, din Manhattan. Acolo ai multe oportunități, căci mulți oameni, milioane, trăiesc din showbiz.

Aici nimeni nu trăiește din așa ceva. Nu există nici un vad în care să se câștige din cultură, ca bogații să fie atrași de fenomenele culturale și să investească în ele. Criza se vede cel mai limpede în domeniul licitațiilor de artă.

Nu există decât o cale de respect, una tristă, desigur, paradoxală, să nu ai de-a face cu nimeni. Dar se poate trăi fără comunicare, fără colaborare? Cel mai bine se simt românii când nu se angajează cu nimic și nu fac nimic. Acesta este idealul la români. Dacă faci ceva, ai probleme. Ei pun în loc vorbăreala, sunt meșteri în trăncăneli, în adnotări forumiste.

Mentalitatea aceasta trebuie să dispară. Și Festivalul „Enescu” este un exemplu care acționează împotriva unor asemenea comodități. El are, deja, sponsori consacrați, după cum mai nou a atras și instituții co-participante, cu programe adiționale. Am participat la un asemenea program la Opera Comică pentru Copii cu filmul GEORGE ENESCU – ALESUL LUI DUMNEZEU, o docudrama, singurul film cu actori din filmografia enesciană. În miezul lui se află copilăria lui Enescu, adică izvoarele din care a țâșnit toată magma creației sale. A fost o încântare să prezint acest film copiilor de 9-13 ani. Sigur, la vârsta asta, Enescu era deja „bătrân”. Precocitatea geniului său se vede în maturitatea lucrărilor de tinerețe, în rădăcinile și dezvoltările lor atipice, stâlpi ai artei viitorului.

În fine, trebuie să mai remarc faptul că Festivalul „Enescu” a făcut acest salt foate mare din ultimele două ediții datorită celor doi stâlpi de rezistență, iubitori de Enescu și mari profesioniști, Vladimir Jurowski, director artistic, și Mihai Constantinescu, director executiv. Nu ne îndoim că ei vor ține seama și de observațiile noastre și, în limita posibilităților, vor face reparații și îmbunătățiri, de la o ediție la alta. Totul este să țină acest dialog, să se facă pe bază de sinceritate și cunoaștere, fiindcă, chiar dacă uneori suntem pe baricade diferite, ținta este aceeași, vrem binele Festivlaului „Enescu”, vrem ca acest festival să dureze cât mai mult, și o veșnicie. Cine știe cum vor arăta concertele de peste o sută de ani? Da, dar avem și noi mulțumirea că am pus o cărămidă la temlia acestui nou parcurs al Festivalului. Și viitorul bun, curat, îl văd în realizarea lui Enescu Center.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*