Cu apropierea finalului de Festival, concertele au devenit tot mai prețioase. La Ateneu există o mare intensitate de trăiri datorită unor concerte perfecționiste, cu programe impecabile și soliști pe măsură. Așa a fost recitalul artiștilor Midori (vioară) și Jean-Yves Thibaudet (pian). Ei au cântat magnifica Sonată nr. 3 în La minor pentru vioară și pian de George Enescu. A fost ultima piesă a recitalului, care a mai inclus Sonata în La minor op. 105 de Robert Schumann, Sonata nr. 1 în La major de Gabriel Fauré și Sonata în Sol minor de Claude Debussy, toate, desigur, pentru vioară și pian. Parcă programul a fost ales în așa fel ca să ilustreze diferența pe care o face Enescu în orice gen de muzică. Au fost aleși muzicieni pe care i-a admirat Enescu, pe Schumann îl nota încă de când era elev cu 10, Fauré i-a fost profesor la Conservatorul din Paris, iar Debussy, strălucitul Debussy, chiar prieten, dar pentru Enescu, la începutul secolului 20, melomanii Franței nu aveau ureche, nu existau decât Ravel și Debussy. Deci patru titani ai muzicii, ai sonatelor.
Toate au fost piese dificile, dar a venit Enescu cu inovațiile lui revoluționare. Prima parte a sonatei sale seamănă cu sonata lui Debussy, strălucită, cu un final foarte vivace și cu întorsători scurte și iuți de fraze muzicale. Dar a venit partea a doua, Andante misterioso, prin care Enscu intră deodată în starea isihastă, când se aude și linștea vorbind. Liniștea pe care o sugerează aici Enescu este sunetul lui Dumnezeu (vezi introducerea la volumul Iuțirea de sine). Și el urcă treptat tonul, dar acest suiș nu se face ca la Schumann, ca la clasici, în general, printr-o alteranță între fortissimo și pianissimo. La Enescu muzica curge, se petrece o trecere sonoră din sfera sunetului infinit, cum îl numesc eu în asociere cu „melodia infinită” a lui Wagner. Acest suiș pregătește partea a treia, care dă în titanismul enescian, în ceea ce am numit iuțirea de sine. Această iuțire, aici, este formidabilă, năucitoare. Parcă a luat toată seva folclorului românesc și a trecut-o prin strecurătoarea geniului său, prelucrând-o divin. Nu întâmplător aceastei sonate nr. 3 i-a adăuga și o explicație, numind-o „în caracter popular românesc”. Fiindcă aici, în partea a treia, Allegro con brio, introduce pur și simpu o sârbă, un vertij amețitor, pe care apoi îl prelucraează într-o notă personală, cu o coda de pian, cu note joase, puternice, titanice.
De parcă tot acest iureș vrea să sfredeleze pământul, să facă în el o gaură a luminii! Ceva magnific, greu de perceput într-o stare normală. Enescu parcă s-a dezlănțuit, a renunațat la oirce precauție, el, care spunea că e timid, rușinos, a lăsat deoparte orice sfială și a răbufnit cu o forță titanică. S-a remarcat încă o dată ceea ce spunea el că vrea să stoarcă tot din ființa sa „sălbatică”. Așa este și Suita a II-a pentru pian, pe care a cântat-o în recitalul său germanul Gerhard Oppitz, specializat în Beethoven și Schubert, dar pentru festival a pregătit și această suită a lui Enescu, scrisă în 1903. E considerată prima sa capodoperă pentru pian, de o intensă densitate, cu ecouri arhaizante, o originală estetică impresionistă aplicată unui suflu romantic. Și s-a văzut clar că Enescu poate fi pus alături de Beethoven și Schubert. Am avut sentimentul că Oppitz a cântat o lungă sonată unind cele trei sonate, unindu-i pe cei trei mari compozitori. Un exemplu de anvergură și forță creatoare.
*
Această forță am descoperit-o și la Verdi, în Requiemul său, cântat la Sala Palatului de Orchestra și Corul Maggio Musicale Fiorientino, dirijor Fabio Luisi. A fost un eveniment înălțător, total, o adevărată lecție de muzică venită de la frații de gintă latină. Ne-am adus aminte ce însemnă cu adevărat opera, ce înseamnă cu adevărat muzica clasică, corul și cântăreții de operă. Ștacheta ridicată de italienii din Firenze a fost la apogeul muzicii. Fiind o lucrare amplă, totală, care a cuprins toate atributele muzicii, s-a potrivit la Sala Palatului. Cred că aici numai astfel de lucrări pot fi reușite. Așa a fost și Simfonia cu cor de Enescu. Tot o realizare amplă. Fiindcă impune un sunet de tutti, care astupă parcă defectele sălii, pe care le descperi când se cântă un concert de vioară, de pildă. Astfel de concerte pentru instrumente și orchestră trebuie să ocolească această sală.
Dar Requiemul verdian a fost, cum spuneam, o lecție. Timp de 90 de minute nu a mișcat nici musca, cum se spune. Asistența a stat înmărmurită, sub impresia muzicii, fascinată de arta dirijorală a lui Fabio, de măreția corului, de perfecționismul celor patru soliști: Hibla Gerzmava (soprană), Veronica Simeoni (mezzosoprană), Piero Pretti (tenor), Roccardo Zanellato (bas). Totul a fost magnific. La sfăîrșit, mulți mi-au spus că nu le-a venit să creadă cum a zburat timpul, parcă totul a durat o secundă. Oamenii mai voiau. Fabio și cântăreții au ieșit la rampă de multe ori, dar ce-ar fi trebuit să mai facă? Să cânte încă o dată, au strigat unii. Da, era o soluție. Și cred că toată lumea din sala arhiplină ar fi rămas.
Mă gândeam ce s-a întâmplat cu o seară înainte, la opera Peter Grimes de Benjeamin Britten, când sala s-a golit treptat, iar cei rămași au aplaudat anemic la sfârșit. Mai mult plasatorele și băieții de gardă. De ce? Nu din vina muzicii lui Britten, deși s-a văzut clar diferența, s-a văzut acum ce place spectatorilor români. Care erau aceiași. Dar Verdi le-a mers la inimă. Alta a fost problema, proiecțiile.
Îmi imaginam ce-ar fi însemnat ca Requiemul lui Verdi să fi fost prezentat cu proiecții! Ar fi fost chiar o tragedie, festivalul și-ar fi semnat decesul. Îmi imaginam ce am fi văzut în timp ce corul cânta Kirie Eleison sau Dies Irae. Sigur, în lipsa de spirit a autorilor de proiecții, l-am fi văzut pe Dumnezeu, sfinții, care mortuare, o, la bazaconii nu-i întrece nimeni pe acești stricători de comori muzicale. Cum se știe, requiemul ca gen muzical este o missa, adoptând parțial schema liturghiei religioase, cu modificările de rigoare, cum ar fi Crezul înlocuit cu Ziua mâniei (Dies irae) lui Dumnezeu, cum ar spune Werner Herzog, regizorul german care a realizat un film pe această idee. Evident, partea Dies irae evocă Judecata de Apoi. Verdi adoptă în lucrarea sa, pe care a început-o cu sfârșitul, Libera me, atunci când a creat-o, în 1868, cu premiera în 1874, o idee wagneriană, aceea a succesiunii continui, fără pauză între episoade, ba versetul Dies irae devine laitmotiv. De aceea, acest requinem se și numește Dies irae. Requiemul verdian are structura unei mari simfonii cu cor, soliști și mesaje religioase, o veritabilă nouă Missa Solemnis.
Gigantismul simfonic alternează cu părți lirice, uneori se aud ecouri din opera Aida, scrisă în aceeași perioadă. Atotputernicia divină este mereu pusă în contrast cu micimea umană, cu implorările sufletului chnuit. Fenomenal este felul cum Verdi a inclus vocile în acest discurs simfonic, transformăndu-le în veritabile personaje. Partitura sopranei este, de-a dreptul, copleșitoare! Însă magnifice sunt părțile care alătură orchestra și corul, mai ales în Sanctus și Agnus Dei, preluate parțial de la slujba catolică pentru morți. Sigur, ultima parte propune o evadare mistică în Lux aeterna, cu un pasaj a capella, cu momentul funebru requiem aeternum. Iar finalul Libera me este un rezumat al întregii lucrări, cu reluarea temei apocaliptice din Dies irae, urmată de solo-ul apoteotic al sopranei: „Scapă-mă, Doamne, de moartea veșnică!”. O fugă la patru voci depășește complexitatea celor mai bune opere, fiindcă are o încărcătură mistică, subliniată de murmurul „Libera me” al corului la unison. Totul se stinge, așa cum începe.
Și sala a rămas înmărmurită. De ce? Fiindcă ochii spectatorilor nu au mai fost bombardați cu proiecții inutile și toată ființa lor a fost focusată spre muzică. Ființa poate fi ca un burete concentrat pe esențial, pe substranța muzicii. Lumea absorbea minunile muzicale, nederanjată de imaginile vizuale, ca în celelalte opere analizate aici, realizate de dricari, de niște gropari ai muzicii. Fiindcă asta ar fi imaginat ei/ele, un spectacol de pompe funebre, când Requiemul lui Verdi nu are nimic funebru în el. În sens de parastas, de orchestrație dedicată unui decedat, el depășește această restricție, deși inițial a fost compus în memoria poetului Alessandro Manzoni. Dar Verdi ne dă imaginea unui dinamism covârșitor, vrând parcă să ne sugereze că în cer nu există „odihnă veșnică”, ci o vitalitate de nedescris. Forța orchestrei unită cu a corului devine parcă mai ceva decât o orgă, ne înaltă la cer, îți creează imaginea împărăției lui Dumnezeu.
Și mesajul final din Requiem este o cale spre lumină, spre eliberarea de chingile pământești, spre libertate, este un final enescian, ca în Oedipe. Sau ca în finalul Simfoniei cu cor, pe care Orchestra și Corul Maggio Musicale Fiorentino au cântat-o în seara următoare, în al doilea concert, la fel de genial ca Requiemul lui Verdi. Și originalitatea a stat în faptul că nu au cântat-o ca Orchestra Academică Rusă, dirijată de Vladimir Jurowski. Iată, am avut parte de două interpretări minunate ale acestei dificile și mult iubite simfonii, care îl situează pe Enescu în elita compozitorilor lumii.
Lasă un răspuns