Răufăcătorul…

Era prin anii 1955 – 1960. Erau vremuri tulburi. În Bârda se înființase încă din 1949 ferma de stat, care acaparase o bună parte din hotarele satelor Bârda, Bobaița, Malovăț și Colibași. Se auzea că în multe localități se înființaseră întovărășiri agricole, în altele și gospodării agricole colective. Bătrânii care fuseseră în prizonierat în Uniunea Sovietică spuneau că viitorul agriculturii românești nu este altul decât  colhozul, așa cum văzuseră ei acolo. Decretul 308 din 1958 îi determinase pe mulți fruntași ai satelor noastre să-și cedeze pământul personal statului „de bună voie și nesiliți de nimeni”, așa cum era formula „stas”, ce trebuia repetată pe fiecare cerere de acest fel.

Cei care nu se conformaseră luaseră drumul instanțelor, pușcăriilor sau Bărăganului.  Miliția și securitatea își racolaseră informatori prin metode specifice în toate mediile sociale. Îți era frică să vorbești liber și în propria familie. Nu neapărat că te turna soția, copilul, părintele, dar nu se știe unde „scăpa” vreo vorbă nepotrivită, care putea fi transmisă, interpretată, cântărită. Și din Bârda erau unii dislocați în Bărăgan, alții condamnați la ani de detenție pentru că „ciripiseră” ceva, pentru că fuseseră etichetați ca „dușmani ai poporului”. În sat era o stare de frică, de teroare. Nu știai în cine să ai și în cine să nu ai încredere, pe oricine bănuiai că poate fi un informator. Mde! Pădurea nu se teme de topor, cât se teme de cozile de topor!

Pe fondul acesta de nesiguranță și teamă s-a ridicat în sat un tinerel foarte curajos în sensul cel mai rău al cuvântului. Prinsese curaj în mod progresiv, observând că nimeni nu-l pune la punct, că toți îi suportă obrăzniciile și fărădelegile fără să riposteze. Ba chiar se simțea mai respectat, cu cât făcea mai mult rău. Era un respect  al oamenilor fals, prefăcut, o atitudine care urmărea pacea cu orice preț. Părinții nu-l mai puteau controla. Pentru el, faptele rele erau semne ale maturității, ale puterii, bărbăției. Făcea mult rău consătenilor mai ales cu animalele. Își lăsa vitele să pășuneze în recoltele oamenilor. Le distrugea culturile de grâu, de porumb, de lucernă, le tăia pomii fructiferi doar din plăcerea de a face rău. Căuta cearta și scandalul cu lumânarea și se mira că nimeni nu răspunde pe măsură. Voia cu orice preț să se bată cu cineva, să omoare pe cineva,  să arate la tot satul ce puternic este el. Oamenii se temeau de rău, se temeau de complicații, de reclamații, de dușmani și dușmănii și din cauza aceasta mai bine suportau paguba și batjocura. Singura mângâiere rămânea blestemul ca apel la instanța supremă.

Părintele Ionică își cedase pământul la stat și păstrase pentru sine o bucată de vie în Braniște de aproape o jumătate de pogon. Era vie altoită, bine întreținută. Când se coceau strugurii îți era mai mare dragul să-i vezi. Erau de toate culorile și mărimile, iar gustul  era fără seamăn. Mai ales toamna, părintele se ducea zilnic pe la vie. Parcă simțea nevoia s-o vadă, parcă vorbea cu ea. Într-o zi, când via era aproape de cules, a găsit pe „viteazul” Petrică în vie cu boii, cu vacile și caprele. Aproape se săturaseră de struguri, dar mai erau câțiva bușteni care mai trebuiau doborâți, tăvăliți, călcați. Petrică era în vie, lângă vite și bătea de zor un buștean mai încărcat de struguri cu boata. Părintele a văzut stele verzi în fața ochilor. Luciditatea însă nu l-a părăsit o clipă. Știa bine în ce situație se află. Preoții din parohiile vecine sau apropiate fuseseră dislocați (Gheorghe Sfetcu), închiși(Tămâș, Izverceanu, Doman), alții erau fugiți (Pantelie Sfetcu). El încă nu fusese deranjat după ce-și dăduse pământul, iar cei trei copii ai săi  nu fuseseră eliminați din școli. Era suficient însă ca să adauge o picătură și paharul se putea vărsa. Cu o putere interioară rar întâlnită s-a stăpânit. „- Ce faci, tată Petrică?  De mine îți găsiși ca să-ți bați joc?” „- Ha, ha, ha, ce, vrei să mă bați?” „- Nu, tată Petrică, nu te bat eu! Ne judecă Dumnezeu pe toți și El ne bate!”  „- Ha, ha, ha, crezui că vrei să mă bați, că-ți arătam eu!”

Părintele a plecat plângând și l-a lăsat pe Petrică în vie cu vitele. În anul acela n-a avut ce să culeagă. În primăvara următoare, Petrică și-a reluat activitatea cu mai mult curaj, cu mai mult tupeu și obrăznicie. Cu cine ședeai de vorbă avea câte ceva de  spus despre relele ce i le făcuse Petrică. Într-o zi a venit o furtună mare. Petrică era cu vitele în câmp. N-avea timp să ajungă acasă. S-a adăpostit sub un pom. Tuna și fulgera îngrozitor. Parcă cerul își revărsa toată mânia asupra pământului. La un moment dat un trăsnet înfricoșător s-a prăbușit asupra pomului sub care se afla răufăcătorul. Parcă toate blestemele primite în ultimii ani se concentraseră în acel trăsnet. Atât pomul cât și omul de sub el au fost sparți în bucăți de forța uriașă ce s-a descărcat într-o fracțiune de secundă.

Despre Petrică, despre faptele lui și felul cum Cerul a făcut dreptate oamenilor păgubiți și umiliți de el se mai vorbește și astăzi, deși a trecut de atunci mai bine de o jumătate de veac!

Toți au înțeles că Dumnezeu nu doarme și nu se lasă batjocorit.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*