Bătaia e ruptă din Rai?

Recondiționarea tuturor filmelor scurte ale lui Charles Chaplin (1889-1977), din perioada mută, când lucra la studiourile Keystone ale lui Mark Sennett, este un mare eveniment pentru mine, ca om de film, care am urmărit din studenție opera marelui cineast englez (nu a avut cetățenie americană, ci doar rezidență) și am scris despre ea constant, îndeosebi despre lung-metrajele sale, de la capodoperele mute, „The Kid” (1921), „The Gold Rush” (1925), „The Circus”, (1928) sau City Lights (1931), la ultimele sale creațîi sonore „The Great Dictator” (1940), „Monsieur Verdoux” (1947), „Limelight” (1952), „A King în New York” (1957) și „A Countess from Hong Kong” (1967). Este acreditat cu 72 de filme că scenarist și regizor, și 89 că actor. În realitate însă sunt mult mai multe, căci a realizat peste 70 de scurt metraje, dar nu s-au păstrat toate. În ultmii ani de viață, petrecuți în afară S.U.A., fiindcă aici era persecutat politic (mai ales în epoca mccarthysmului), Chaplin a compus muzică pentru toate scurt-metrajele sale mute, redistribuindu-le sonor. Îi cunoșteam și o parte din scurt metraje, dar acum am cu adevărat imaginea întregului.

Numeroase filmulețe le-am văzut acum pentru prima oară. Lista este impresionantă, precum filmele din anii 1914-1915: „The New Janitor”, „By the Sea”, „The Property Man”, „The Adventurer”, „The Masquerader”, „The Cure”, The Pawnshop, Work, The rink, The dentist, Easy Street, The Vagabond, „Laughing Gas”, „The Champio”n, „The Roounders”, „”The Fireman, „”The Tramp, „The Count”, „The Rivals” și altele. Evident, în toate eroul este micul Charlot, cum l-au numit francezii, pe rol de vagabond, de fost pușcăriaș evadat, de polițist, de croitor, chelner, pompier, boxer, aventurier, muncitor, imigrant, roluri de oameni simpli, dar și de impostori, fiindcă în mai toate ipostazele sale apare îmbrăcât în frac, cu melon, mustață și baston, deși încălțările sunt aceleași botine cu număr foarte mare, care îi fac mersul de penguin. Impostorul, fie că se da drept conte, fie mare proprietar, fie om de bani gata, se învârte lejer prin înalta societate, unde curtează numai doamne bine, de regulă, abandonate de soțîi lor. El este, prin manierele galante, vagabondul gentilom. Un gentleman de mahala, care scapă din toate belelele în care intră. Toate întâmplările se amestecă cu o poveste de dragoste, mereu Charlot da peste fata nefericită pe care el o consolează. Însă ce este uimitor în aceste filme, ce le leagă, ce le caracterizează? Un comportament definitoriu pentru ființa umană: bătaia. Indiferent de mediu, orice întâmplare, cât de anodină, orice conflict, fiindcă mereu Charlot are un rival, se termină cu o bătaie. Șuturile în dos sunt specialitatea lui Charlot, oriunde ar fi, în saloane înalte, la biserica, la iarbă verde sau pe patinoar. Chiar și femeile se bat de se rup, ca în „The Adventurer”.

Probabil că încă din experiența sa pe scenele unde a crescut la Londra, Chaplin a observat că oamenii se distrează cel mai copios atunci când văd o bătaie. Și probabil a observat că omul este de la natură un bătăuș, ființa bătăilor, fiind legat ombilical de o legendă a educației, care spune că „bătaia e ruptă din rai”. Bătaia a devenit un fel de bună ziua. De altfel, Charlot, după orice conflict, dă mâna cu adversarul, în semn de împăcare, fiindcă loviturile au fost reciproce, deși el nu uită niciodată să dea ultima lovitură. Se spune că Charlot e un personaj universal, da, dar foarte special, de-a dreptul unic, fiindcă Charlot, deși calic, deși lipsit de orice subvenție, are mândrie, e obraznic din cale-afară, e un permanent impostor, se dă altcineva decât este în realitate, cu un cuvânt, este foarte descurcăreț. Acesta este „Imigrantul”. Deși marginal ca și condiție de viață, îi place să trăiască în buricul lumii, în mediul high life. Evident, este superior lumii în care trăiește, fiindcă se descurcă pe socoteală ei, îi exploatează toate slăbiciunile. Lumea burgheză sau aristocrată în care intră se dovedește plină de fetișuri, de clișee, de tabieturi, pe care Charlot le ridiculizează. El se comportă că peronajele din înalta societate, dar mereu gafează, fiindcă manierele lumii bune, din high life, sunt ridicole. Până la urmă vedem că leit-motiv al scurt-metrajelor lui Chaplin este bătaia, aflată peste tot, indiferent de categorie socială. Ea este personajul principal, culminând cu „Easy Street”, unde bătaia este generală și continuă. Acțiunea se petrece pe o stradă rău famată, unde toate personajele se bat fără răgaz, din te miri ce, de dimineață până seară. Iar bătaia în grup este preferată de mulțime. Se naște un delir al bătăii, o cascadă de ciomăgeli. Desigur, întodeauna există un bătăuș de spaima, care îi sperie pe toți, care pare invincibil. Și arată ca un uriaș. Numai omulețul Charlot, din care s-a inspirat și Gopo, îi poate veni de hac, dar nu prin forță, ci prin istețime, imaginand forme de luptă atipice, fiindcă se folosește mereu de obiecte. Obiectele îi furnizează soluții, pentru a ieși învingător.

De altfel, secretul comediei mute este gagul, iar gagul poate fi definit că relația dintre om și obiect. Pe care Chaplin o duce la extrem. În „The Pawnshop” – vedem ce poate face micul Charlot cu o scară. E filmul gagului cu scară. Sau ce poate deveni o cofa cu apă, vedem în povestea unui Charlot care cânta la vioara să adune un ban de pomană („The Vagabond”). Iar interpretarea sa trece de la duioșie la delir. O sticlă, un clește, o cârpă, o furculița, un fier de călcat, un covor, tot ce se află în cabinetul unui dentist, de pildă, devine prilej de cârlig comic.

Supercapodopera relației actor-obiect este „One A.M. ” (1916), filmuleț realizat la studioul „Mutual”, în care eroul, un gentleman rasat, vine acasă cu taxiul, după care vrea să între în casă, să ajungă în dormitor și să se culce. Acesta acțiune banală devine o cascadă, un Everest de gaguri, fiindcă nobilul domn e beat și încurcă totul, mersul său devine absurd, pe dos, imposibil. Un covor, o masă rotativă, animalele împăiate, urcatul scării care duce la etaj, la dormitor, pendulul năbădăios, apoi patul cu mecanismul lui, toate obiectele devin adevărate obstacole de escaladat, imposibil de cucerit, fiindcă toate înving omul, iar omul le distruge. Aventura să sfârșește în cada de baie, unde domnul despuiat își pune haina la cap să se culce. În cazul patului mecanic, care se pliază numai cu ajutorul unui set de butoane, ironia la adresa tehnologiei moderne este totală. Gagul de aici anticipează gagurile similare din lung metrajul „Modern Times” (1936).

Modalitatea de a povesti, celula ei principală, este, așadar, gagul. Cu aliatul său principal, pantomima. Formulă o va duce mai departe și în scurt-metrajele de mai târziu, precum „Sunnyside” și „Triple Trouble”. În esență, mijlocul comic din aceste filmulețe este gagul cu bătăi, ca în commedia dell’arte, tradusă în genul numit slapstick (bufonadă). Nimic nou. Teatrul popular din evul mediu a inventat acest nucleu comic, care are un mare efect la public. A fost preluat și de Shakespare în comediile sale. Iar arta filmului a venit cu animatorul, cu montajul rapid și trucajele sale ingenioase.
Originală, în istoria teatrului, este numai viziunea lui Caragiale, care a adus mahalaua în prim-plan, iar bătăile se țin lanț. El îl anticipează pe Chaplin. Eroii din „D-ale carnavalului”, „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă” se bat că chiorii, la fel și alegătorii. Amorul e asemenea lor, o anticameră a bătăilor. Însuși Leonida vede o „rivuluţie” în trasul cu pistoale al unor cheflii. Mediul de mahala este văzut ca un teritoriu al bătăilor. La fel, lumea high life a lui Chaplin este la graniță cu mahalaua. Și lumea lui e plină de alde Pampon, Nae Girimea, Jupan Dumitrache, Mite și Didine, și alte personaje asemenea. Situația de valet la un hotel, în relația lui Charlot cu patronul său, mi-a amintit de relația lui Spiridon cu Jupan Dumitrache, iar felul cum Charlot îi prepară masă stăpânului său pare ruptă din anecdotele lui Păcală, în varianta cinematografică a lui Geo Saizescu. Ca să facă un ou la tigaie, Charlot pune găină pe tigaie și așteaptă să facă oul, iar pentru laptele din ceașcă, aduce vaca în casă și o mulge. Toate au o logică, fiindcă Charlot nu vine de la țară. Iar șuturile în dos pe care le ia de la stăpân, sunt de o inventivitate genială. Charlot vine din mahala și introduce în societatea înaltă ceea ce știe bine de acasă, bataiele de cartier.

Publicul primelor filmulețe, al începutului cinematografic al lumii, era un public rudimentar, nepretențios, semianalfabet, de aceea, bătăile și tot ce generează ele erau gustate din plin. Și Chaplin le-a alimentat acestor spectatori de mahala, de fapt, spectatori imigranți, care veneau în valuri în Turnul Babel al Lumii Noi, exact ce le-a plăcut, tot felul de slapstick-uri, de prostii și prostioare naive. Erau mute, le înțelegea toată lumea. De fapt, filmele mute, comediile marilor artiști ai mutului, pot fi incluse, fără teamă de a greși, în arta naivă. Trebuie să ai o deschidere copilărească, o stare de prosteală, aș spune, ca să gusti asemenea filme, care nu au nimic profund în aparență, practică un limbaj universal, fără dificultăți de limbă, căci imaginea este fără granițe de timp și loc, dar are la baza ceea ce definește profund natura umană: bătaia.

Este bătaia ruptă din răi? Nu știm. Dar se pare că încă din viață cavernelor, oamenii s-au emancipat prin bătăi. De la bătăile între vecini, s-a ajuns la bătăile între triburi, apoi între popoare, între armate și alianțe. Trăim pe o planetă în care bătaia, numită război, a devenit mondială, după două războaie mondiale, a urmat sperietoarea atomică. S-a ajuns că în dystopia lui Orwell, în care legea supremă este „Peace is War” (Pacea este război). Pentru pace, trebuie să te pregătești de război. Toate popoarele lumii stau încordate, independent de evoluția armelor, care la Chaplin erau obiecte simple, casnice, acum au devenit obiecte foarte complicate, sofisticate, că drone sau bombe atomice. În acest context, să nu uităm că Chaplin a militat pentru Primul Război Mondial, apoi a fost de stânga, de partea Uniunii Sovietice, și a susținut comunismul ca singură cale de progres a omenirii.

Dacă bătaia e ruptă din răi, Dumnezeu știe, dar noi vedeam că ea este un război neîntrerupt pe pământ, o realitate de coșmar, care a lăsat milioane de victime. Și bătaia continuă, cu tot felul de amenințări. Învinge cine este cel mai puternic sau cel mai isteț, după tehnică lui Charlot, care știa foarte bine să-și ia ca aliați obiectele. Povestioarele lui Chaplin sunt naive, ne amuză, dar dincolo de prosteală, rămâne o stare de crispare, fiindcă oricât de bine apretate ar fi costumele persoanjelor, ele, în final, rămân șifonate. Acest fapt, tradus în limbajul subtextului politic, aflat în toate filmele sale, mai ales în cele cu imigranți (Chaplin însuși era imigrant englez), înseamnă o parabolă satirică la adresa capitalismului, văzut ca o mașină de stors oamenii, ca în „Modern Times” (1936).

Cine vede jocul secund al filmelor lui Chaplin, îi descoperă geniul parodic. Filmele lui sunt o lungă parodiere a clișeelor umanității, a schematismului social care a intrat în oameni și le comandă viață. Oamenii trăiesc după un noian de prejudecăți, de deprinderi și automatisme ordinare, de care nu mai sunt conștienți. Ori tocmai pe acestea le scoate în prim plan Chaplin și le atacă. Iar parodia sistemului apare la apogeu în „City Lights”, care începe un secvență dezvelirii monumentului „Prosperitate și pace”. După discursul unui bărbat corpulent, simbol al americanului împlinit, este invitată o doamna de onoare din comitetul de organizare să tragă de funia legată de pânză cu care este acoperit monumentul.

Copertină cade și dezvăluie în vârful monumentului, dormind în brațele îngerului, un cerșetor. Este Charlot, care se trezește, face câteva mișcări de dezmorțire, apoi, când este admonestat de organizatori și public, se agită și cade în sabia îngerului. Și rămâne așa, ca o victima în sabia prosperității și a păcii. Ironia este totală. Și toată această atitudine generală din filmele lui Chaplin se derulează în contrast cu adeziunea cineastului pentru umiliți și obiditi, cum ar spune Dostoievski.