În memoriam Cristina Maria Drăgan: Atâta iubire…

Sunt multe? Sau mult prea puține
Clipele acelea trăite cu tine?!
Acum ești departe și totuși aici
Te văd cum zâmbești, te simt cum m-atingi!

Iluzii născute de-o minte nebună,
De-o inimă tristă în care răsună
Un strigăt de ciudă și de neputință,
Când sufletul pierde o dragă ființă!

Atâta iubire în suflet îți port…
Dar nu am putere din morți să te scot
Din viața-mi să pot să îți dau jumătate
De ce n-am putere?! De ce nu se poate?!

Și zilele trec cu bune, cu rele
Dar nu știi ce greu trec nopțile mele
Și cred cu tărie (să nu-mi ies din minți)
Că dulcea-ți făptură-i alături de sfinți!

Atâta iubire… atât de nedrept…
Condamnată să pleci… condamnat să accept!

Lasă un răspuns