Pe site-urile românești nu am regăsit vreo știre despre moartea lui Puși Dinulescu… Toți sunt preocupați să facă viața românească un iad, în timp ce unul dintre spiritele românești cele mai alese se duce în rai. Fiindcă nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-a păstrat lui Puși un loc în rai, tocmai pentru că el era un păcătos pe pământ, păcătosul păcătoșilor, care nu părea să aibă nimic sfânt, care lua în tăbarca toate tabieturile, care avea un spirit ironic și neiertător. Nu era dus la biserică, nu l-am văzut niciodată închinându-se.
Ne-a legat o mare prietenie, până la cer, până la Dumnezeu. Tristețea mea a venit în momentul când Puși și-a schimbat adresa de internet sau pur și simplu a desființat-o, n-a mai vrut să comunice cu nimeni. Uniunea l-a ignorant, l-a izolat. Prietenii lui buni, care aveau grijă de el, nu erau din Uniune. Cine a fost la căpătâiul lui când a plecat, nu știu. Poate nu știe nimeni. Nici un avertisment, nici un semn. Credem că suntem nemuritori și deodată dispaream. Mi-e imposibil să-mi imaginez că nu-l voi mai revedea pe Puși. Mi-era așa de drag! Când pleacă de lângă tine un asemenea om, pleacă ceva și din ființă ta. Cred că am murit și eu puțin. Când trăiești prea mult, Dumnezeu îți pune la grea încercare pierderile.
Nu cunosc un om mai plăcut, în preajma căruia să te simți bine, să taifășuiești, să chefuiesti. Și deodată tăcerea lui, tăcerea burlacului, ca în Kafka. El, care era un spirit foarte comunicativ, un artizan al dialogului. Ruperea legăturilor cu Puși a fost un semn care anunța plecarea sa în altă parte. Regret că nu am volumele lui de poezii, aici, la New York, să citez câteva versuri legate de moarte. Dar am s-o fac când voi reveni în țară, unde am cărțile lui, pe care mi le dădea regulat. Cred că pe lungimi scurte a fost cel mai valoros scriitor satiric al României. Oricum, de la Caragiale nu mai e altul ca el. Ne ocupăm de prostii, țara geme de vendete, în timp ce marii scriitori pleacă supărați. Cred că Puși a plecat tare supărat din această lume. Știu prin ce coșmaruri a trecut când a scris cartea despre Nicolae Manolescu. El știa niște lucruri pe care nimeni nu le mai știa. Și nu avea pace. Voia să le scrie, să le dezvăluie. Cred că e singurul scriitor care a avut curajul să-l demitizeze pe Nicolae Manolescu, într-o perioadă când acesta era pe cai mari, ajunsese președintele Uniunii.
Puși, deși etala o deschidere și o libertate de opinie totală, nu a fost un om curajos. El recunoștea că are o anumită sfială… Spiritul lui este un amestec de Ariel și Caliban. Avea talentul să te provoace, așa cum mă provoca pe mine, eu ieșeam la înaintare, dar el dispărea, dădea bir cu fugiții.
Sunt atâtea de spus. Am petrecut împreună mii de ore. Aș putea să scriu multe pagini despre el, dar cred că nu o voi putea face mai bine decât portretele pe care și le-a făcut Puși sieși. Și la urma urmei, nu mă voi putea ridica niciodată la gesturile lui de iubire, de respect pentru opera mea. A scris în „România literară” o cronică despre una din cărțile mele, „Derută în Paradis”, apoi alta teribilă despre „Paznic la Turnul Babel”, unde a scris că sunt „O figură cvasidiabolică dublată de un fel de sfânt apocrif”. Dar gestul cel mai aparte este acela de a mă propune să candidez la Premiul Nobel pentru Literatură din partea României. Cine ar mai fi făcut un asemena gest? Și nu a făcut-o din prietenie, ci din credința sa în acest adevăr. Ce scriitor acceptă că ești mai bun decât el? Îl am la suflet ca și pe Ion Truică, la fel, pentru marile lui gesturi de recunoaștere. Sunt mai importante decât premiile Uniunii Scriitorilor sau ale Uniunii Cineaștilor. Când o valoare recunoaște o altă valoare, acesta este premiul cel mai mare. Și Puși nu se juca cu astfel de declarații. El poza într-o fiară umană. Avea comportări de felină. Se pisicea. Se alinta. Dar avea și ceva din mușcătura viperei. Ca o pantera, avea calitatea supremă de a sta la pândă. Urmarea momentul optim să atace. Dar de cele mai multe ori se lăsa păgubaș. A oscilat între self-control și sadism.
Iar pana lui s-a dovedit neîntrecută în poezia de dragoste. O poezie la limita pornografiei, dar dacă trecem dincolo de limbajul lubric, ne dăm seama că avem în față un suprarealist sui-generis. A combinat ca nimeni altul ludicul cu lubricul. Prin toată ființa sa, prin ceea ce a scris, Puși poate fi integrat în curentul avangardist, evident, un avangardism modern, peste generația lui Urmuz, Bogza, Naum, ca să pomenesc trei dintre scriitorii lui preferați. Însă dacă am spus avangardist, nu l-am definit cu totul, fiindcă mi-a dezvăluit nu o dată că are și o structura de romantic. Era un nostalgic neîntrecut. Făcea parte dintr-o familie de burghezi, a moștenit o vila la șosea, pe care a vândut-o și a trăit regește din acei bani. Cred că o carte de interviuri cu Puși ar fi fost Soluția cea mai bună, pentru a-l prinde cu întregul sau spirit de mărgăritar.
Sunt sigur că aș fi avut satisfacțiile pe care le-am avut când am făcut lungile convorbiri cu D. I. Suchianu. Și el, Puși, era din familia Domnului Cinema, adică un om-spectacol. Un argint viu. Deși poza într-o ființă jucăușă, neglijență, neserioasă, chiar prin ținută sa vestimentară mereu teribilistă, era un spirit foarte calculat, își pregătea cărțile sau spectacolele cu multă migală, era un spirit foarte elaborat. Nu era un clasicist, era departe de Marin Preda, pe care totuși îl adoră, Puși nu era în stare să termine un roman, el nu a fost un scriitor de cursă lungă, ci un foiletonist. Romanul sau „Îngerul contabil” este bun pe fragmente, trebuie luat ca o operă netermniată și totuși s-a luptat să ia pentru el Premiul Uniunii Scriitorilor. Știu ce bătălie a dat, fiindcă spunea că premiile se iau în culise, nu în vitrină. Era un sforar neîntrecut, dar se chinuia.
Imaginea pe care o am despre el este aceea a unui om chinuit. S-a chinuit ani de zile să scrie piesa „Casa cu țoape”, așa cum ani de zile s-a chinuit s-o monteze la Teatrul Mic, apoi a ajuns cu ea la Craiova. Nu mai vorbesc de opera sa regizorală, care e aproape nulă. A făcut un singur film artistic de lung metraj, „Sper să ne mai vedem”, după un scenariu de Ion Băieșu. Eu am scris cronica „Sper să NU mai vedem”, iar el nu s-a supărat, dimpotrivă, a râs copios. A mai făcut un film de televiziune și gata. Mereu i-am spus că-și bate joc de talentul lui de scriitor, de poet genial și prozator de cursă scurtă. Dar s-a ambiționat să fie regizor. Cred că jumătate din viață și-a petrecut-o căutând să facă filme. Categoric, a fost un caz, iar calitatea de avangardist este dată de opera sa neterminată. Avea talentul să înceapă ceva și nu mai termina.
A scris de toate, proză, poezie, teatru (ca dramaturg și regizor), a făcut film (ca scenarist și regizor), gazetărie, eseistică și anecdotică, teren pe care nu avea concurență. Fiindcă deasupra a tot și toate, Puși a fost un mare boem, un boem în tradiția lui Teodor Mazilu, modelul lui declarat. Sigur, îl cita și pe Cezar Ivănescu. Și ca orice boem, a fost un risipitor. Nu s-a adunat. Nu a fost un scriitor prolific, dar prin ceea ce a lăsat, ne-a dovedit că are o vocație renascentistă, cu ramificări multiple.
Puși este prietenul-scriitor cel mai drag pe care l-am pierdut. Așa de trist sunt că nu am făcut cu el o carte de interviuri! Am tot amânat-o. Credeam că va trăi mult, îl știam fizic un om puternic, curajos. Deși acum câțiva ani a avut accident, de fapt, o boală, diabet, care i-a cauzat o infecție a unui picior și a trebuit să și-l taie până dincolo de genunchi. Însă așa, fără un picior, emana un optimism molipsitor. Nu și-a pierdut niciodată umorul. Am fost la el acasă, l-am văzut cum se mișcă, cum își sfida infirmitatea. Mai mult, ca să-și dovedească voința, că e mai puternic decât necazul, și-a pus în Germania o proteză, un atelaj special și a reușit să facă un miracol, să-și cumpere o mașină și să o conducă. Odată, m-a dus cu mașina lui la cârciuma scriitorilor de la Muzeul Literaturii. Și de la o masă, emitea perle cu subînțeles. Avea un stil de boemă interbelică. Polemist, e puțin spus. Fiindcă un Mare Clown însemană mai mult. Nu știu cum a plecat, dar nu-mi închipui că a făcut-o ca un martir. Nu cred că a fost un scriitor-martir, un scriitor tragic, fiindcă el nu a luat nimic în serios, nici pe Dumnezeu, nici familia, nici moartea, nici propria invaliditate. Ba îmi închipui că și-a înscenat moartea, ca și înmormântarea, ca un Don Quijote din literatură cavalerească. E posibil că nici să nu fi murit. Și o să mai auzim de el.
Regreta foarte mult că scriitorimea nu mai are un bârlog unde să se adune. În comunismul acela nenorocit, scriitorii aveau cârciuma lor vestită, la Casa Scriitorilor / Casa Sadoveanu, unde evenimentele se țineau lanț și scriitorii se simțeau ca într-o adevărată familie, iar acum, în libertate, viața scriitorilor a intrat în cavou. Scriitorii nu mai au unde să se întâlnească, în sensul adevărat, fiindcă un apanaj al naturii lor este cârciuma, atmosfera boemă, nu beția. A distruge acest liant viu, echivalează cu o crimă, e ca și cum ai distruge viața scriitorilor. Puși era omul cârciumii, era stâlpul ei, alături de toate spiritele boeme ale Uniunii. Prin el, i-am cunoscut pe Ahoe, Pâcă și Pucă, Nichita, Micu, Fănuș, Pitut, la fel, sunt de neuitat orele când ne adunăm în jurul lui Al. Piru și bârfeam tot ce se vede și nu se vede. Ani de antologie, minuni de viață sufletesca, trăiri greu de imaginat pentru cei care nu cunosc vârstă de aur a boemei bucureștene. Puși este o stea în mijlocul ei. Îi imita pe toți, cu toate grimasele și în toate limbile. Înainte de a fi un artist, el era un Personaj. Este ceva nepieritor. Numai în cărțile lui puteți găsi boema din acei ani, cu parfumul ei de București și Mogoșoaia.
A plecat un spirit rar, incomod, pe care nu mulți l-au suferit, un Satir din cortegiile unui Dionysos, un mare cântăreț al lucrurilor, un mare observator al realității, cu o mare dragoste de viață, de frumos, de femei, de vin și artă. A plecat cel mai mare păcătos pe care l-am cunoscut, care mi-a spus că numai eu îl întrec. Fiindcă ceea ce ne-a legat a fost o calitate de viitor: Inocența. În pofida libertinajului său, ca o prostituată de la Moulin Rouge, Puși ascundea o puritate aparte, fiindcă, în esența sa, a fost o ființă inocentă. Iar această inocență este floarea care răsare din opera sa.
Lasă un răspuns