Idealul neprihănirii noastre.

Idealul în artă este atunci când valoarea estetică este egală cu valoarea de piață. Așa este cazul tabloului Salvator Mundi al lui Leonardo da Vinci, al sculpturii La jeune fille sophistiquée de Brâncuși, capodopere care au atins recorduri pe piața vânzărilor. Sigur, de regulă prevalează latura comercială. Mai ales în film se vede cel mai bine acest aspect, unde există o goană nebună către succesul de casă, boxoffice-ul este criteriul principal pentru fabrica de vise de la Hollywood. Dar vin artiștii adevărați, care strică acest clasament, această tendință de uniformizare a producțiilor. De fapt, filmele sunt excepția care confirmă regula.

Da, dar aceste excepții rămân, ele sunt reperul în mișcarea giganticului mecanism cinematografic. Printre cele peste 800 de filme care se produc pe an la Hollywood, ele strălucesc ca Luceafărul în noapte. Iar în timp, și boxoffice-ul le este favorabil. De pildă, o bijuterie ca Eternal sunshine of the Spotless Mind / Strălucirea eternă a minții umane (2004), în regia lui Michel Gondry, a avut un deviz de 20 de milioane de dolari și a reușit să facă încasări de patru ori mai mult. Iar o altă minune, ca Billy Elliot (2000), la englezului Stephen Daldry, realizat cu un buget de doar cinci milione de dolari, a depășit peste o sută zece milioane de dolari. În el debutează Jamie Bell, actor cu o strălucită carieră. Ce să mai vorbim de Forrest Gump (1994), în regia lui Robert Zemeckis, care, cu un buget de 55 milioane, a atins încasări de peste 330 de milioane de dolari numai în SUA, iar în toată lumea se apropie de un miliard, nu doar pentru că a luat șase Premii Oscar, ci pentru că definește o mentalitate pură, o utopie total diferită de dystopiile care ne invadează viitorul.

Ceea ce dovedește faptul că și filmul de excepție are spectacorii lui, nu numai filmul de duzină. Filmele comerciale au drept caracteristică faptul că seamănă între ele, parcă sunt făcute după același calapod, pe când cele de excepție sunt unicat, nu au egal, sunt repere în artă. Forrest Gump poate fi revăzut la nesfârșit. E imposibil să nu te uimească puritatea lui, frunmusețea unui copil, despre care toată lumea spune că-i „prost” sau handicapat, iar el să ne dovedească faptul că este genial. Filmul se ocuppă de acest caz pentru a pune în evidență contrastul dintre neprihănire și păcat. Forrest, jucat genial de Tom Hanks, este un sfânt printre păcătoși. Iubirea lui pentru Jenny, încă din copilărie, este cel mai frumos lucru de pe pământ. Și toate faptele lui au o doză de supranatural. Numai o ființă extraterestră, înzestrată cu har divin, poate să facă minunile pe care le face Forrest. El este inocentul printre păcătoși. Este excepția după care ar trebui să se conducă lumea. Calitatea supremă a lui Forrest este fuga. Fuga de păcătoși. Când era copil, și avea picioarele blocate de suporți metalici, fiindcă se spunea că e infirm, el este alergat de copiii răi, care vor să-i facă rău, și atunci Forrest, îndemnat de Jenny, fuge, fuge, iar în alergarea asta îi sar balamalele la propriu, adică îi cad atelele și el devine un fenomen al alergării, care poate întrece și o mașină. Iar colegiul îl termină pe terenul de fotbal american, unde se dovedește imbatabil, căci ia mingea și aleargă, fără să poată fi prins de nimeni. La fel de neîntrecut este și în sportul ping-pong. Iar în armată, pe front, se dovedește un miracol, își salvează colegii de la moarte sau capturează un vapor inamic. Tot ce face Forrest nu pare a fi din lumea asta. Acesta este Inocentul absolut, Spiritul Incoruptibil și Invincibil.

Sigur, există și un revers al neprihănirii, excelent surprins într-o comedie ca HouseSitter / Simte-te ca acasă (1992), în care Steve Martin joacă rolul unui naiv fără margini, pe nume Davis, care este total vrăjit de Gwen, o captivă a minciunilor, care reușește performanța ca dintr-o chelneriță să ajungă soția unui arhitect, să pună stăpânire pe casa și sufletul lui. Ca și pe al familiei sale și al întregului cartier. Iar actrița Holdie Hawn ne convinge seducător, fiindcă minciunile ei se potrivesc de minune, adică știe să mintă frumos, de fapt, toate minciunile ei sunt înscenate, niște scenete bine jucate. Filmul este o demonstreație de ceea ce însemană fantezia, fiindcă minciunile lui Gwen transformă viața într-un basm. Ea îl captivează în asemnea măsură pe Davis încât și el ajunge să brodeze minciuni, apoi și alte personaje și deja deducem că viața noastră este ca o pânză de păianjen a minciunilor credibile, că ele au putere vindecătoare, că sunt benefice dacă sunt inofensive.

Ce este în fond fantezia, dacă nu o plasă de invenții benefice? Nu ne supărăm că suntem mințiți de basme. Și Biblia e un basm. Cine se supără pe faptul incredibil că Avraam are un copil cu Sara la o sută de ani și va mai trăi încă 75 de ani? Biblia e plină de minciuni nevinovate, de exagerări, din care omenirea și-a făcut scut și plapumă. Sau se supără cineva pe Gogol că a inventat povestera unui om care își peirde nasul și pornește să-l caute, făcând din asta o parabolă a Rusiei? Minciunile scriitorilor sunt Opera lor. Sigur, dacă Gwen era o urâțenie, aveam o dramă, dar ea este o frumusețe și are un farmec de care te lași vrăjit, nu ai vrea să mai scapi din mrejele ei. Evident, regizorul Frank Oz, asemenea Vrăjitorului din Oz, ne prezintă aici imaginea unei utopii, în care minciuna este o soluție de vindecare, de luminare și frumusețe.

Aceste filme ne oferă o altă realitate. Care există. În care se poate trăi. În care trăiesc oameni. Ca aceste personaje neprihănite. Și în care putem trăi și noi. Ne conving că dincolo de viața normală, există o realitate supranormală, care ar putea fi idealul neprihănirii noastre.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*