Opera şi activitatea Sfinţilor Trei Ierarhi

Sfinţii Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creştinismului practic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce se numesc luceferii creştinătăţii permanent aprinşi în candelele adevăratei credinţe creştine. Ei sunt coloana nesfârşită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viaţa lor în Iisus Hristos şi sacrificiul neprecupeţit pentru salvarea omului din ghearele nedreptăţii. „Toată firea omenească au covârşit-o cei trei cu darurile lor cele multe şi mari…” (Icosul zilei)

Creatorul a făcut pe om din pământ, dar în partea spirituală i-a plantat toate predispoziţiile, fiind creat după „chipul lui Dumnezeu” (Facere I, 27). Pentru faptul că acest chip a fost căutat de diavol, Mântuitorul nostru Iisus Hristos îmbracă firea noastră pentru a ne readuce la sânul Tatălui ca fii ai harului şi adevărului. La început lumea nu a putut înţelege pe Mântuitorul (Ioan I, 1-8), dar ucenicii, martorii oculari ai cerescului Învăţător – au propovăduit Sfânta Evanghelie la toată făptura, conform îndemnului Său (Matei XXVIII, 19-20).

Unii, de alte convingeri religioase şi filozofice au acceptat pe Iisus Hristos ca pe un reformator religios sau ca pe un mare înţelept al Orientului. Alţii, înclinaţi spre speculaţie şi adepţi ai unor mari cugetători ca Platon, Aristotel au căutat să pună în corespondenţă Revelaţia sau să caute identităţi în învăţătura Evangheliei. Aşa se prezenta lumea creştină şi necreştină în secolul al IV- lea, când au apărut în Biserică trei luceferi ai dreptei credinţe: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Fiecare dintre aceşti trei mari sfinţi ierarhi este sărbătorit de Biserica noastră dreptmăritoare, la naşterea şi la trecerea lui către Domnul, iar la 30 ianuarie – Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi, a fost fixat în secolul al Xl – lea, pentru a răspunde evlaviei şi deosebitei cinstiri ce li se aducea lor din partea tuturor dreptcredincioşilor creştini.

Sfantul Vasile cel Mare s-a născut la anul 330 în oraşul Cezareea Capadociei, dintr-o familie cultă şi numeroasă (zece fraţi). Tatăl său era retor în oras. Mama lui se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, plămădit într-o arzătoare credinţă. Părinţii săi erau printre cei mai bogaţi ai locului.

După o educaţie serioasă în familie, copilul Vasile termină şcoala în cetatea Cezareea apoi continuă la Constantinopol şi îşi desăvârşeşte studiile retorice şi filozofice la Atena. Aici leagă o prietenie trainică şi sinceră cu Grigorie de Nazianz. Vasile, un student serios şi sârguincios/râvnitor înclinat spre oratorie, dar şi spre ştiinţele exacte, frecventează cursurile, pe lângă cele de drept şi pe cele de matematici, astronomie şi medicină.

Iată-l pe tânărul Vasile, cu un fizic firav, cu ochii pătrunzători şi permanent calculat, predând arta vorbirii; iar în timpul liber se ocupa cu muzica, istoria, literatura şi artele. A primit botezul, dar timpul chemării la sale apostolat nu a sosit încă. Pe altă cale, nobila sa mamă şi, mai ales, sora lui – Macrina căutau să-l convingă, cu viaţa lor sfântă în Iisus Hristos, ca să-şi pună toată capacitatea lui intelectuală şi morală în nesfârsita dragoste a creştinismului. Era la răscruce. Epoca sclavagistă a ajuns la apogeu, iar tânărul profesor părăseşte catedra de retorică, împarte averea sa celor lipsiţi; dragostea sa pentru Domnul Iisus Hristos creşte mereu prin faptele milei creştine. Era într-o permanentă tulburare sufletească. În această stare pleacă să viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria – cu monumentele lor şi Palestina cu mormântul lui Iisus Hristos. Aici îi este dat să vadă monahi cu feţe supte de asceză, dar bogaţi în trăire spiritual – duhovnicească, oameni modeşti, dar care impresionează prin viaţa lor şi conving prin trăirea şi pregătirea lor.

Golul din suflet se completează. Se hotăreşte să introducă în locul său de naştere monahismul, dându-i regulile necesare, valabile până astăzi. Este hirotonit diacon, preot şi episcop (anul 370). Începe o vie, fermă, energică şi dinamică activitate împotriva ereziilor (Eunomiu – Arie), apărând învăţătura creştină. În acest scop alcătuieşte Sfânta Liturghie (care-i poartă numele). Practic, salvează de la foamete cu propria avere, populaţia oraşului. Din veniturile sale construieşte spitale (Vasiliadele), pentru întâia oară în istorie; el sărută rănile bolnavilor pentru a le menţine moralul.

Construieşte case pentru reeducarea fetelor, azile pentru bătrâni şi eliberează sclavii. Figura sa impunătoare, prestanţa lui ştiinţifică, autoritatea sa morală şi, mai ales, energia sa i-au adus faimă, fiind numit, încă din viaţă, cel Mare. Purta corespondenţă şi ajuta pe toţi studenţii şi elevii silitori, ţinea legătura cu foştii săi profesori şi educatori/îndrumători/formatori, purtându-le preţioasă recunoştinţă. Trimite, în misiune, la strămoşii noştri încercaţi, dascăli creştini, iubind pe sciţi şi goţi, considerându-i „fulgerele danubiene”. Împăratul Valens (364 – 378) a dorit să-l înlăture din scaun, dar şi-a dat seama că personalitatea lui întruneşte toate cerinţele unei mari figuri istorice. A fost prieten cu Teotim de Tomis şi ruda cu Iuliu Soranus  – mai marele cetăţii Tomis. Este purtătorul de grijă al Sfântului Sava de la Buzău (+ 372).

Munca permanentă a Sfântului Vasile cel Mare în toate ramurile de activitate, „noaptea scria şi citea iar ziua propovăduia şi trăia Sfânta Evanghelie”, a început a-i epuiza forţele sale fizice părăsind lumea aceasta de tânăr. Avea numai 49 de ani, încununaţi de cinste, demnitate şi slavă nepieritoare. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevăr am trait, în sinceritate am umblat, din convingere am vorbit, din dragoste pentru Iisus Hristos şi semenul Lui, omul, închid ochii în linişte şi pace, numai Tu ştii, Doamne, unde merge sufletul meu.” La mormânt a fost condus de toţi aceia cărora le-a facut bine şi i-a învăţat adevărata credinţă, dar era însoţit (şi) de mozaici şi de filozofi vechi, oameni de ştiinţă şi de artă ai timpului. Lângă trupul său neînsufleţit stătea, îndoliat şi cu lacrimi scânteietoare, cel mai devotat prieten al său – Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), care îi ţine o cuvântare de adio impresionantă. De atunci şi până astăzi, adevăraţii creştini îl cinstesc în rugăciune şi prin viaţa lor.

Sfantul Grigore de Nazianz (Teologul), al doilea sărbătorit de astăzi, se naşte la anul 330. În familie are o copilărie fericită şi o educaţie superioară, mai ales din partea mamei, Nona. După ce învaţă cu părinţii săi şi apoi la şcoală, merge spre desăvârşirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontană şi ascuţită, dar si un fin talent poetic. Urmează şcoli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexandria Egiptului şi Atena „cea de aur”, cum o numeşte el, unde are ca profesori pe Himeriu şi Proheresiu. Rămâne încântat de comorile de cultură ale lumii, vizintându-le şi comparându-le riguros. Revine în familie. Îşi dă seama că învăţătura creştină nu-i o speculaţie a minţii omului, ci este viaţa însăşi la gradul cel mai înalt, aşa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru că Domnul Iisus Hristos a venit „ca omul să aibă viaţă şi mai mult chiar…” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind şi învăţătura creştină şi convingându-se, primeşte botezul. Este hirotonit diacon, preot şi apoi episcop de Sazima, împotriva voinţei lui. Ajunge apoi pe scaunul Patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învăţăturii creştine, reuşind să statornicească în suflete credinta cea adevărată.

Este recunoscut prin acele cinci cuvântări despre Sfânta Treime, care i-au şi adus titlul de Teologul, sau Cuvântătorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologică a fixat Mărturisirea de credinţă – partea a II – a la Sinodul al II – lea Ecumenic de la Constantinopol (anul 381).

Şi el, ca şi Sfântul Vasile, trimite misionari la strămoşii noştri, pentru a face faţă popoarelor migratoare, care treceau prin foc şi sabie teritoriile cucerite. În luptele interne, Sfântul Grigorie se izolează, retrăgându-se în localitatea sa natală, cedând scaunul episcopal fără nici o rezervă, căci in sufletul său clocotea arta poeziei şi a dragostei pentru Iisus Hristos. Ne-au rămas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea lui nu-i o filozofie abstractă, ci frămaâtarea profundă a minţii şi inimii sale. Tratatul său Despre Preoţie este icoana sufletului său şi concepţia lui despre slujirea la altar.

Preotului i se cere chemare/vocaţie de sus, o pregătire morală şi duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toţi cei care privesc la preoţi, apoi, o aleasă pregătire umanistă şi teologică, fiindcă el, spre deosebire de toate preocupările şi faţă de toţi oamenii – sfătuieşte spre bine şi dezleagă greşelile credincioşilor de diferite vârste, cu diferite grade de cultură, de diverse temperamente.

Încă din viaţă, Sfântul Grigorie era numit mintea desăvârşită cu ajutorul Sfintei Evanghelii, sufletul cu chemarea Sfântului Apostol Pavel şi inima caldă a apostolului iubirii şi sabia arhanghelului împotriva ereticilor şi falsificatorilor credinţei. Sfântul Grigorie Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-şi viaţa în plină activitate poetică. Lasă, prin testament, toată averea lui spre folosul credincioşilor. Astfel a plecat din această lume profundul gânditor al teologiei răsăritene.

Funia de aur a teologiei Şcolii Capadociene se împleteşte trainic cu Sfântul Ioan Gură de Aur – cel mai strălucit vorbitor, orator şi predicator al Bisericii, dar şi cel mai sever biciuitor al falsului credincios, ipocrit şi făţarnic. Sfântul Ioan Gură de Aur se naşte la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar şi om de încredere al curţii imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduvă la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curăţenie sufletească.

După pierderea soţului ei, Antuza, rămânând văduvă pentru tot restul vieţii, se purta numai îndoliată şi cu ochii plini de lacrimi. Tânărul ei fiu, la început, nu-i înţelegea durerea, şi, ca orice tânăr n-a dat importanţă Evangheliei. Educaţia clasică (filozofia şi oratoria) a primit-o de la vestitul profesor Libaniu şi cunoscutul sau renumitul filozof Andragaţiu.

De pe băncile universitare, îndrăgeşte oratoria şi logica. Demostene şi Socrate, Platon şi Aristotel erau preferaţii lui. Începe să profeseze oratoria, vorbind admirabil. Profesorul Libaniu doreşte să-i lase locul lui, dar el refuză. O situaţie neprevăzută îl orientează altfel: cugeta zile întregi asupra filozofiei faptei: creştinismul. Pentru el, Iisus Hristos devine centrul preocupărilor, Sfinţii sunt exemple de urmat, Apostolii mari trăitori, care au schimbat faţa lumii vechi, creştinii nişte oameni deosebiţi. El s-a botezat în anul 372 la stăruinţa mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin Sfântul Botez, ridică piatra grea şi neagră de pe inima propriei sale mame.

În floarea vârstei este chemat spre preoţie, dar fuge scriind cel mai cutremurător tratat despre misiunea sfântă. La doi ani după botez îşi pierde mama. El vede în aceasta o chemare către cele sfinte. Părăseşte Antiohia şi face nevoinţă/asceză în peşterile munţilor, însuşindu-şi învăţătura creştină, trăind sfaturile Evangheliei şi delectându-şi ochii cu frumuseţile naturii. Fiind de o energie rar întâlnită şi având o fire vioaie nu se mulţumea cu vuietul munţilor şi foşnetul pădurilor, cu şopotul dulce al izvoarelor în care soarele îşi scaldă razele, ci dorea să-L vadă pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos realizat în credincios, pentru care s-a şi întrupat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*