Uluitoare sărbătoare la „Emmanuel Di Donna Gallery”, de pe Madison Avenue, zona de lux a New York-ului, unde sunt și marile case de modă, de pildă, vizavi de galeria Di Donna, este casa Alexander McQueen. Sărbătoarea se numește „Surrealism în Mexico”. O expoziție fantastică! Și prima imagine care îți apare în față în galerie, aflată și pe coperta Catalogului expoziției și pe pliantele publicitare, este faimosul tablou „La Venadita” (The Little Deer), reprezentând un cerb care aleargă printr-o pădure cu săgeți înfipte în trup, că Sfântul Sebastian. Dar asta nu ar fi nimic, important este capul cerbului, care este capul artistei Frida Kahlo. Artista s-a autodefinit perfect prin acest autoportret suprarealist, fiindcă și ea a alegat că o cerboaică prin pădurea artei și a omenirii, fiind dur străpunsă de săgeți nimicitoare. Viață ei dramatică se expirma foarte bine prin acest autoportret. Deși străpunsă de săgeți, cerboiaca aleargă, iar capul ei, capul Fridei Kahlo, rămâne mândru, frumos, monumental, că al anticei Diana / Artemis, zeiță vânătorii.
Nu există un gen artistic care să exprime mai sublim un portret atât de complex. De altfel, așa cum am arată pe larg în cartea suprarealismul, acest curent este cel mai important în artă, el este o constanța a creației umane, îi definește esență, care este Inocența. Dimensiunea inoncentiala a artei se află în toate etapele mari ale istorei, în antichitate, în Renaștere, în toate epocile, fiind o permanentă a omului. El își exprimă puritatea prin această formă de artă naivă, care satisfice plenar spiritual întrucât fantasticul este cel care invadează realul, care face că orice obiect recognoscibil să devină irecognoscibil, rupt de lume, plasat undeva în sublimitatea artei.
Suprarealismul exprimă cel mai bine nevoia de a evada a omului într-o realitate paralelă. El niciodată nu a acceptat condiția umană, dată la geneza, mereu s-a revoltat, mereu a părut a fi un Lucifer care a răvășit tocmeală lumii, care nu s-a împăcat cu realul, cu ceea ce i-a fost dat. Omul nu are decât două alternative, fie să trăiască precum un animal, rupt de orice ispite majore, fie să trăiască într-o realitate paralelă pe care și-o construiește cu fantasia, în fel și chip. Anticii au evadat în Olimp, într-o realitate ideală, oamenii reprezentați de ai aveau forme divine. Pe care le-a dus la apogeu Renașterea. Parabolele lui Iisus îl învață pe om cum să-l urmeze pe El pentru a trăi în viață de apoi, într-o lume făgăduită, Împărăția lui Dumnezeu. Budhha, la fel, îl învață toate etapele pe care tebuie să le parcurgă că să ajungă în Nirvana, o realitate pură, total ireală, nereprezentabila. Biasericile gotice îl înalta la cer. Totul, tot ce a creat omul, exprimă această nevoie de a ieși din datumum. Omul nu vrea să trăiască normal. Nici nu cred că ar putea cu această zestre care i s-a dat, fantezia, mânuită de inspirație.
Școală românească de pictură și-a dat măsură mondială în această manieră, cei mai cunoscuți pictori români fiind surrealistii, nelipsiți în marile muzee ale lumii, inclusiv în America, și chiar în marile ei muzee, „MET” și „MoMA”. În ele am văzut curent lucrări de Victor Brauner, Tristan Tzara, Jaques Hérold, Marcel Iancu, Jules Perahim, cun toți în jurul lui André Breton. Și Di Donna a expus câteva tablouri de-ale acestor artiști, așa cum am arătat în studiile făcute acestei galerii și publicate în volumul „Artiştii Români la New York în context american şi mondial”, 2018, pp. 137-157? Nu o dată am spus că Emanuelle Di Donna, născut la Paris, familiarizat cu lumea artei din familie (tatăl sau a fost pictor), are cea mai importantă galerie de artă surrealista din lume. El este un reper în acest domeniu. Dovadă și această ultima expoziție, o realizare impecabilă, susținută de opere uluitoare, una și una, capodopere ale genului, care fac cinste omului, umanității.
Suprarealismul este prin excelență oglindă fanteziei umane. Cum am spus, el exprimă cel mai bine nevoia omului de a evada în fictiv. Iar mexicanii au avut poate cei mai îndrăzneți exploratori ai ficțiunii. Lucrările lor de la Di Donna sunt adevărate miracole, fie picturi pe pânză, desene, fotografii sau sculpturi. Cu o echipa formidabilă (lista de nume, pe două pagini, din catalog este impresionantă!), Emmanuel a reușit să aducă din lumea largă lucrări unicat, precum cele ale Fridei Kahlo, ale Leonorei Carrington și Remedios Varo. Este minunat, o lecție pentru toți galeristii, să vezi la vernisaj catalogul expoziției, un catalog formidabil, o adevărată carte în materie! Rafinamentul a mers până acolo încât coperțile catalogului au culoarea cărămizie, exact ca a pereților galeriei, o galerie aleasă, ca o pictură tridimensională. Multă elganţă, care impune ideea de elită. Aici chiar ne aflăm în lumea elitei, cea mai iubită sferă a vieții, în care mi-ar plăcea să trăiesc la infinit, să nu mai ies din ea, să nu mai văd și aud mizerii. Aici suntem în Civitas Innocentiae. Numai în Cetatea Inocenței se poate trăi și cultiva așa ceva.
Când războiul i-a împrăștiat pe surrealistii adunați în jurul lui André Breton, curentul s-a dezvoltat puternic în Mexic. Unde a ajuns și André Breton. Există chiar o fotografie istorică în care apar cele trei personalități ale momentului: Diego Rivera, Leon Trotsky și Breton. Este realizată de artistul fotograf Manuel Alvarez Bravo în 1938, care are și alte fotografii în expoziție, cum ar fi un portret al lui Breton sau al lui Ruth Rivera Martin. Se întrcece cu Man Ray, care i-a realizat un portreet similar (tot culcat) artistei Alice Rahon. Acolo, în Mexic, în casa unde era adăpostit, rușii îl vor asasina pe Trotsky, dar ideologul rus a influențat-o puternic pe Frida Kahlo, care a supravieţuit unui puternic accident de autobuz, ajungând să trăiască imobilizată și total traumatizată, trăind datorită artei sale şi dorinței de a picta. Frida este prezentă în expoziție cu patru tablouri, toate aduse din colecții private. Ea a emigrat la un moment dat în Europa, alturi de Rivera, soțul ei, că mulți artiști americani și mexicani, precum Leonora Carrington, prezența cu 6 lucrări. În expoziție se află și alți artiști cunoscuți în Europa, ca Remedios Varo, iar alții de origine Mexicană, precum Guhther Gerzso, Augustin Lazo, Wolfgang Paalen, Alice Rahon, aduși din Europa, acasă, reuniți împreună cu Rivera și Kahlo, de o celebra galeristă mexicană, Înés Amor.
Dacă unele lucrări ale lui Carrington le știam, din alte expoziții organizate aici de Emmanuel Di Donna, precum fantastică sculptură „La Grande Dame” (1951), ca și fotografia cu Max Ernst, iubitul ei, Ernst fiind prezent și el în expoziție cu un colaj de vis, cu adevărat uluitoare, nemaivăzute, sunt lucrările (7) lui Remedios Varo (1908-1963), un fenomen, care îmbină elementele S.F., în imagini care redau ideea de descoperire, de explorare, de inventică, evident, o inventică surrealistă, cum sunt tablourile care privesc explorarea Râului Orinoco sau fantastică „Hallazgo” (Descoperire), care pare ruptă din fantezia lui Jonathan Swift. Iar „Mi generalito” (Micul general), m-a dus cu gândul la Goe al lui Caragiale, la generalii lui Brăescu sau la soldatul Svejk. De asemenea, în „Papilla estelar” (Măcinare celestă), o femeie toacă la mașina de tocat lumina venită dintr-un tub, iar cu o linguriță îi dă Lunii (închisă într-o colvie, ca o pasăre) să mănânce, precum unui sugaci! Imagistica este insolită, nu are legătură cu viziunile surrealiste ale lui Dali, care nu pare să fi văzut asemenea lucrări, deși artista a trăit mult timp în Spania, unde s-a născut. Sunt foarte diferite, findcă Varo a picurat în ele o patină de basm, par rupte dintr-o carte cu povestiri S.F., cu totul inventate de ea, pentru copiii mari. Altfel spus, au feminitate.
Lucrări inedite, nemaivăzute de mine, sunt și tablourile lui Bridget Bate Tichenor, că „Los surrealistas”, sau fanteziile lui Esteban Francés, care deja duce surrealismul la forme abastracte, cum este chiar compoziția cu acest titlu realizată în 1943, stil de care se apropie și fanteziile lui Gerzso, ca în lucrarea „Paricutin” (1945). Nu există tablou din galerie, sculptură, desen sau fotografie să nu fie memorabil, să nu însemne document, dar mai ales plăcere estetică superioară. Totul este istorie, cultură, beție intelctuală, rafinament artistic, zbor înalt, spirit universal. Mulțumim, Emmanuel Di Donna!
Lasă un răspuns