Lumina tabletelor selenare…

Mi-a făcut o deosebită plăcere să o cunosc pe Laura de Santillana, o faimoasă artistă italiană, aflată într-un turneu mondial cu expoziția „Moon. From Kyoto to New York”. La New York a expus în Ippodo Gallery, o galerie japoneză, director Shoko Aono, care i-a făcut artistei legătură între Japonia și America, dat fiind că galeria să este o punte între cele două țări. Galeria se află pe 86 St, în apropiere de „Metropolitan Museum of Art”, într-o clădire ca un labirint, un simbol al forței dolarului. Atmosfera din galerie purta o amprenta japoneză, iar tinerele japoneze care întrețineau protocolul erau ca în filmele cu samurai. Dar ceea ce făcea sărbătoarea acestui moment era opera italiencei Santillana, venită din Italia ca Laura lui Petrarca, mai exact, venită de pe insula Murano, lângă Veneția, ea fiind născută la Veneția, de unde ne-a adus minuni create prin arta focului.

Am avut ocazia să vorbesc cu Laura despre miracolul vaselor de Murano, loc pe care l-am văzut în urmă cu 15-20 de ani și care m-a uimit. Am fost acolo împreună cu Coriolan Babeti, pe vremea când el era directorul „Casei Romena” din Veneția, fondată de Nicolae Iorga. Coriolan știa bine să conducă o barcă și am mers acolo cu barcă institutului român. Am stat o zi întreagă și am văzut cum plasmuiau meșterii de la Murano minunile artizanale, care au făcut înconjurul lumii. Dar Laura mi-a spus că de atunci această cetate a sticlarilor s-a degradat, nu mai are faima de odinioară. Ea a adus și un film, un documentar în care prezintă cum și-a creat operele, care arată că niște plăci duble, de diferite dimensiuni, în ineriorul cărora este imprimată o pictură, o formă abstractă. Plăcile (ea le numește tablete) se fac prin topirea și modelarea sticlei. Când meșterul sticlar șulfă în lungul tub, bolul de sticlă din capăt se face rotund, ca un balon. Balonul incandescent se pune pe nicovală și se bate, până devine plat. Formă rezultată este o materie din două corpuri lipite. Care se taie la capete sub formă de tabletă pătrată. Iar tehnica pictării lor este secrtetul artistei, probabil că ea toarnă culoarea în anumite faze ale prelucrării. E nevoie de multă muncă, de multe încercări, ca să poți controla efectul culorii. Aceste corpuri duble, dacă le privești într-o cameră luminată în clarobscur, oferă expresia unui spaţiu extraterestru.

Am mai văzut astfel de minuni la Londra, creația celebrului artist sticlar Dale Chihuli, dar la el totul este un spectacol floral, baroc, plin de exuberanță, un colorit extravagant. Sculpturile sale din sticlă sunt monumentale, împodobesc piețe, parcuri, ba au colorat acum câțiva ani și Jocurile Olimpice. Dar Laura este exact la extremă cealaltă, operele sale sunt sobre, foarte economicoase în exuberanță, par venite dintr-un limbaj de samurai, un limbaj al umbrelor și al tăcerii. De fapt, limbajul ei este selanar, ca și titlul expoziției, Moon. A realizat și o trilogie numită „Bamboo”, din sticlă de un verde închis, forme suple, de o mare eleganţa, cu un rol important în cultura japoneză, fiindcă simbolizează puritatea și norocul – „Good fortune”. Shoko Aono ne spune că la Kyoto, în toamnă, Laura a combinat forme tradiționale japoneze, precum kimonos și obi (eșarfă), și le-a armonizat cu covoarele tatami, pe care le-a transpus apoi pe sticlă, rezultând niște forme mai estetice decât cele japoneze, considerând că artă ei este foarte subtilă. I-am spus lui Aono, că Laura vine din țară care conservă 70 la sută din artă lumii, iar rafinamentul ei s-a format în familie, în grupul Eros, alcătuit împreună cu tatăl ei, Ludovico și fratele, Alessandro, apoi l-a dus pe Eros la Murano și l-a trecut prin arta focului.

Laura pictează pe sticlă ca un pictor pe pânză. Ea mărturisește: „My studio is în my head, where my ideas are born în glass. The artwork is my diary. (Studioul meu este în capul meu, unde ideile mele se nasc în sticlă. Opera de artă este jurnalul meu). În general, plăcile par niște pietre transparente, pe care se află urme selenare sau, altfel spus, urme arhaice. Sunt ca niște rune sau ca tăblițele de la Tartaria, unde s-a conservat cea mai veche limbă de pe pământ. Însă au dimensiuni mari, de exemplu, „Moon 6” are dimensiunile 27, 6 x 18, 5 x 3, 4 cm și un preț la fel de mare, 11 mii de dolari. Formele mari includ expresii de culoare, de regulă un gri patinat, culori cât mai naturale. Amintesc de marile sculpturi, plăci de piatră ale lui Isamu Noguchi expuse în spații publice. Nu întâmplător, și plăcile lunare ale Laurei se află în marile muzee ale lumii, mai ales în cele din America, de la New York la Los Angeles, fiindcă ea a devenit americancă odată cu absolvirea Școlii de Arte Visuale în 1975.

Unele plăci de sticlă sugerează altceva, că având în ele urme antropomorfe, de parcă ar conservă fosile, urme de ominizi, oase, fluturi, frunze, cioburi de tradiție, cum ar spune Lucian Blaga. În documentarul pe care ni l-a arătat Laura, vedem unele tablete puse pe apă, instalate ca niște borne, într-un fundal de pădure. Acest cadru natural le face să semene cu niște semne extraterestre. Artista nu urmărește decât să producă efecte estetice. Contează foarte mult reflexia luminii, felul cum cade lumina pe aceste piese și pune în valoare o culoare sau alta. Apare un dialog între luminia din exterior și lumina încorporată în vasul plat de sticlă, producând un efect care nu pare pamantesc, de parcă plăcile de sticlă ar pluti într-un spațiu intergalactic. Efectul de culoare este categoric dat de lumina care emană din interiorul plăcilor străvezii. Evident, cele două plăci sunt lipite, sunt gemelare, și transparență lor produce acest efect dublu, care împarte culoarea în două, iar în cazul pictării plăcilor, apar formele runice, arhaice, rudimentare.

Nu mă îndoiesc că meșterii sticlari de la Murano au și ei rolul lor, fiindcă sunt artiști în artă focului, în prelucrarea sticlei, din care fac adevărate bijuterii (le-am văut și recent minuile în aeroportul din Veneția, la un mare magazin de artă artizanală, care face legătură între porțile de transfer al zborurilor).  Laura ne explică mai bine cum a prins acest miracol al luminii: „The glass tablets are envelopes în which the light lives and refracts; there is the surface work, a skin. This light that is incorporated în the object becomes the body of the object. Light is not outside, it’s inside, a liquid frame between the inside and the outside (Tabletele din sticlă sunt plicuri în care lumina trăiește și refractă; există muncă de suprafață, o piele. Această lumină care este încorporată în obiect devine corpul obiectului. Lumina nu este în exterior, este înăuntru, un cadru lichid între interior și exterior).

Așadar, fenomenul constă în acapararea luminii, cele două părți ale tabletei sunt ca o gură de crocodil care înșfacă lumina și o păstrează. E ca în povestea lui Păcală care vrea să prindă luna cu cofă și s-o vâre în casă. Aici apare ideea de plic. Un plic poate conserva lumina? Diferența este că sticlă este translucidă și dacă în „cadrul lichid” se pune culoare, tabletă se colorează. Arta apare în măsură pe care o pune artista, în echilibrul formelor, ca efectul să fie pur estetic. E ca și cum luna are lumina în ea și noi o vedem când razele soarelului cad pe ea, când există acest dialog între interiorul lunii și lumina soarelui. Între materie și harul artistei. Sigur, lumina lunii ne poate transforma în vârcolac, ca în nopțile pictate de Van Gogh, dar artă focului ne înfrumusețează.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*