Activitatea politică a regelui Mihai (2)

Realitatea a demonstrat că lovitura de stat de la 23 august s-a desfăşurat sub semnul improvizaţiei şi al confuziei: a fost încropit un guvern condus de generalul Sănătescu; fostul conducător al statului a fost lăsat în seama unei „gărzi patriotice”, aparţinând PCR, fiind apoi preluat de sovietici; conducerea armatei a fost încredinţată generalului Mihail, trecut în rezervă de Antonescu în septembrie 1940; decretul constituţional prin care se asigura legalitatea noului regim a fost publicat abia la 2 septembrie etc.

Dar cel mai grav a fost faptul că, prin proclamaţia regală, se anunţa: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, drept care românii erau îndemnaţi: „Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile [Unite] ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”. Acestea firmaţii erau absolut false şi au provocat României mari daune umane şi materiale. Armistiţiul s-a încheiat abia la 12 septembrie 1944, iar până atunci sovieticii – ca şi englezii şi americanii – au continuat să considere România un stat inamic.

Armata Roşie a procedat la ocuparea ţării, la dezarmarea trupelor române, luând circa 150.000 de prizonieri. În mod cert, a existat o mare discrepanţă între dorinţa regelui, susţinut de partidele care alcătuiseră Blocul Naţional Democrat, la 20 iunie 1940 (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), şi realitatea concretă: la 23 august, România nu numai că nu şi-a dobândit independenţa, dar a devenit o ţară ocupată de sovietici.

Liderii PNŢ şi PNL şi-au pus mari speranţe în sprijinul SUA şi al Marii Britanii, neştiind sau neputând să creadă că între marile democraţii occidentale şi URSS exista o înţelegere privind împărţirea sferelor de influenţă, iar România se afla în spaţiul rezervat Kremlinului.

Principalul instrument politic al sovieticilor în România a fost PCR, care a pronit o amplă ofensivă pentru cucerirea puterii. La 6 martie 1945, sub presiunea manifestaţiilor populare iniţiate de PCR prin Frontul Naţional Democrat şi a intervenţiei brutale a comisarului sovietic A.I. Vîşinski, regele a acceptat guvernul propus de dr. Petru Groza.

În zilele de 17 iulie – 2 august 1945, a avut loc Conferinţa de la Potsdam, la care liderii SUA, Marii Britanii şi URSS au hotărât că vor încheia tratate de pace cu guvernele democratice recunoscute de Marile Puteri.

La 6 august, Uniunea Sovietică a hotărât să stabilească relaţii diplomatice cu România, dar SUA şi Marea Britanie au anunţat că nu recunosc guvernul Groza, deoarece avea un caracter nedemocratic. Sfătuit de reprezentanţii americani şi englezi la Bucureşti, precum şi de Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, regele a decis să acţioneze pentru schimbarea guvernului. În ziua de 20 august, el i-a cerut lui Groza „să-l ajute” pentru constituirea unui cabinet pe care SUA şi Marea Britanie să-l recunoască.

Deoarece Groza nu a dat curs acestei solicitări, la 21 august regele s-a adresat guvernelor englez, american şi sovietic cu „rugamintea de a interveni”. Până la rezolvarea situaţiei, Mihai a decis să întrerupă legăturile cu guvernul Groza, intrând în grevă.

Sprijinit de sovietici, acest guvern şi-a continuat activitatea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La 6 septembrie 1945, când s-au împlinit 5 ani de la urcarea lui Mihai pe tron, presa guvernamentală a publicat articole elogioase la adresa acestuia, iar primul ministru Petru Groza şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Gheorghe Tătărescu i-au trimis o telegramă de felicitare.

În ziua de 8 noiembrie, membrii guvernului au participat la Te-deumul de la Patriarhie, iar „Scânteia” şi „România liberă” au subliniat rolul suveranului la 23 august 1944, când s-a aflat „alături de popor”. Pe de altăparte, în aceeaşi zi, partidele istorice au încurajat organizarea unei manifestaţii de protest împotriva „guvernului nedemocratic” prezidat de Petru Groza şi de susţinere a regelui Mihai. Manifestaţia a prilejuit o confruntare violentă cu susţinătorii guvernului, în urma căreia s-au înregistrat şi mai mulţi răniţi.

În tot acest timp, regele s-a aflat la Sinaia, unde, alături de vechile sale pasiuni (automobilismul şi vântoarea), şi-a găsit altele noi: câinii de rasă şi fotografia artistică.

La Conferinţa miniştrilor de Externe ai SUA, Marii Britanii şi URSS, desfăşurată la Moscova în zilele de 16 – 20 decembrie 1945, s-a discutat şi situaţia din România. Cele trei guverne au decis să dea „sfatul” cerut de rege şi anume ca în cabinetulprezidat de dr. Petru Groza să intre câte un membru al PNŢ şi PNL, iar guvernul să organizeze alegeri parlamentare „libere şi nestingherite”, la care să participe toate „partidele democratice şi antifasciste”. Pe această bază, la 7 ianuarie 1946, Mihai a restabilit legăturile cu guvernul. La rândul lor, SUA şi Marea Britanie au recunoscut, în ziua de 5 februarie 1946, guvernul prezidat de Petru Groza.

În Jurnalul său, Constantin Sănătescu aprecia că Uniunea Sovietică „şi-a impus voinţa” şi conchidea: „În definitiv, dacă era vorba ca anglo-americanii să cedeze, apoi era bine ca la 21 august 1945 să ne fi lăsat în pace şi să nu fi îndemnat pe rege la o rezistenţă care se vede că a fost inutilă şi a stricat relaţiile regelui cu Rusia şi cu partidele de stânga”.

După experienţa grevei sale, regele a evitat să mai meargă pe linia confruntării cu guvernul şi a refuzat sistematic să dea curs sugestiilor formulate de Maniu şi Brătianu. Pentru a sublinia noua sa orientare, regele a semnat la 26 ianuarie 1946, decretul-lege vizând ridicarea unui monument în Bucureşti „pentru glorificarea eroilor Armatei Sovietice care şi-au dat viaţa pentru eliberarea ţării noastre” şi care să constituie un „simbol al veşnicei noastre prietenii cu URSS”.

Monumentul a fost dezvelit în ziua de 10 mai 1946, în prezenţa regelui, membrilor guvernului, mareşalului sovietic Tolbuhin şi a altor oficialităţi. În acelaşi spirit, la 26 mai 1946, Mihai a semnat decretul pentru decorarea lui Petru Groza cu „Ordinul Serviciul Credincios”, în gradul de Colan, pentru realizările guvernului instalat la 6 martie 1945.

Regele a semnat toate decretele elaborate de guvern, inclusiv cel privind legea electorală, care avea un evident caracter anticonstituţional, deoarece desfiinţa Senatul, una din cele două Camere prevăzute de legea fundamentală din 1923.

La sugestia guvernului, regele nu a făcut uz de dreptul său de armistiţiu în privinţa mareşalului Antonescu şi a altor trei colaboratori ai săi, care au fost executaţi în ziua de 1 iunie 1946.

Diplomatul american Schnyler aprecia că societatea bucureşteană a rămas „consternată de execuţie. Se pare că aproape toţi se aşteptau ca regele să comute toate sentinţele în ultima clipă”, dar că „el a considerat că recomandarea guvernului reprezintă în întregime atitudinea Uniunii Sovietice şi, prin urmare, nu a avut de ales şi s-a conformat”.

Desigur, dacă regele ar fi dorit cu adevărat să-l salveze pe Antonescu, sau măcar să demonstreze că nu era de acord cu uciderea mareşalului, avea o cale de ales şi anume abdicarea. Prin acest gest oficialităţile de la Bucureşti, precumşi Kremlinul, ar fi fost puse într-o situaţie delicată, iar opinia publică ar fi luat act de un asemenea gest cu urmări imprevizibile. Dar regele a preferat să rămână la remorca guvernului şi a sovieticilor.

O atitudine similară a adoptat şi faţă de rezultatul alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946. Partidele Naţional-Ţărănesc, Naţional-Liberal, Social-Democrat Independent au contestat vehement rezultatele oficiale, cerând anularea acestora şi organizarea de noi alegeri. Maniu şi Brătianu au căutat să-l determine pe rege să nu participe la deschiderea lucrărilor Adunării Deputaţilor. Potrivit unor relatări, Maniu i-ar fi spus: „Majestate, dacă te duci să deschizi acest Parlament, acesta va fi şi cel care te va detrona şi nu mai poţi spune că n-a fost poporul care te-a detronat”.

Regele nu a urmat aceste sfaturi, iar în ziua de 1 decembrie a citit mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor, în care afirma: „Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare”.

Mihai I a semnat toate legile adoptate de Adunarea Deputaţilor, inclusiv cea pentru etatizarea Băncii Naţionale a României (decembrie 1946) şi pentru înfinţarea şi funcţionarea Oficiilor Industriale care permitea intervenţia statului în întreprinderile particulare (mai 1947).

Ministerul de Interne a declanşat, încă de la începutul anului 1947, o amplă represiune împotriva adversarilor regimului, mai ales din rândul PNŢ şi PNL. Liderii acestor partide au cerut regelui, în repetate rânduri, să intervină. La 20 mai 1947, Constantin I.C. Brătianu i-a transmis un memoriu în care aprecia: „Suveranul, pentru îndeplinirea menirii sale constituţionale, trebuie să considere guvernul Groza ca un simplu guvern de giranţi, să nu mai semneze nici o lege cu scopul de a aduce modificări esenţiale în structura politică şi economică a ţării şi să facă apel la cele trei Mari Puteri spre a găsi formula unui guvern în măsură a reprezenta voinţa şi aspiraţiile reale ale ţării”.

Dar regele se convinsese că asemenea intervenţii erau zadarnice, astfel că nu a dat curs sugestiilor primite.

La 14 iulie 1947 a fost arestat un grup de fruntaşi ai PNŢ, sub pretextul că a încercat să fugă din ţară pentru a crea un guvern ostil celui existent; a urmat dizolvarea acestui partid la 29 iulie şi trimiterea în judecată a fruntaşilor săi. Procesul s-a judecat în perioada 29 octombrie – 4 noiembrie 1947 şi s-a încheiat cu aspre condamnări (Iuliu Maniu şi Ion Mihalache la temniţă grea pe viaţă). Regele nu a intervenit pentru exercitarea dreptului său constituţional de amnistie în materie politică.

Membrii guvernului evitau să-l informeze pe rege despre activitatea lor, căutând să-l ţină cât mai departe de activitatea concretă. Arthur Gould Lee avea să scrie: „Deşi două sau trei zile pe săptămână erau destinate întrevederilor cu miniştrii, sfera discuţiilor a început să se reducă progresiv şi nu odată i s-a raportat că nu era nimic de discutat”. La 6 noiembrie, regele a semnat decretul prezentat de dr. Petru Groza pentru numirea lui Vasile Luca în funcţia de ministru de Finanţe şi a Anei Pauker în cea de ministru de Externe, act ce marca consolidarea poziţiilor PCR în guvern, ca urmare a înlăturării grupării Tătărescu.

Având timp liber, regele se ocupa cu vânătoarea, făcea fotografii, se plmiba cu maşina, însoţit de mama sa. O bună parte din timp şi-o petrecea la Săvârşin, unde zbura cu avionul, experimentând mai multe tipuri de aparate (între care şi pe cel primit cadou de la I.V. Stalin). Avea 26 de ani, astfel că, atât regina-mamă, cât şi preşedintele Consiliului de Miniştri, apreciau că era timpul să se căsătorească.

Potrivit obiceiului său, Groza se prezenta la rege jovial şi gata să-i dea sfaturi. Odată i-a spus: „Credeţi-mă, veţi avea o soţie drăgălaşă şi veţi fi fericit, sunt sigur. Veţi avea o familie frumoasă şi cinci copii”. Regina-mamă trimitea scrisori la diferite curţi regale, unde erau fete de măritat şi primea din partea acestora confirmarea şi poza respectivelor principese. Era primul pas spre cunoaşterea directă a tinerilor.

Prilejul s-aivit la mijlocul lunii noiembrie 1947, când Mihai a participat la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei Marii Britanii. La Londra a cunoscut-o pe Ana de Burbon Parma, cu care a decis să se însoare. Folosind ocazia prezenţei sale la acest eveniment, regele a discutat cu mai mulţi lideri politici situaţia din România.

Rezultatele au fost dezamăgitoare; el avea să relateze că s-a întâlnit şi cu ministrul britanic de Externe: „Timp de peste două ore, mama mea şi cu mine i-am povestit toate evenimentele din ultimele luni. L-am întrebat atunci ce intenţionează să facă pentru a ne veni în ajutor. <Nu vreau să vă las speranţe deşarte. Anglia nu este în măsură să facă nici cel mai mic lucru pentru dumneavoastră>. Un răspuns dur, dar care avea meritul sincerităţii”.

A revenit în ţară, unde a avut, la 22 decembrie, o discuţie cu Petru Groza. Regele i-a relatat despre întâlnirea sa cu Ana, care-i era „foarte dragă”, dar că regina-mamă avea „ambiţii mai mari”, zicând că aceasta era „cam săracă”. L-a rugat pe primul ministru să fie alături de el şi s-o convingă pe regina-mamă. Regele avea să-i amintească faptul că, în timpul discuţiilor, „a strecurat, într-o conversaţie vădit anodină, mici fraze cum au fost: <lumea s-a schimbat> şi cuvinte ca <socialism>, <libertate>”.

Mihai a declarat: „Nu înţeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poţi opune. Văd ce este în jurul meu”, dar nu ar vrea să trăiască în hoteluri ca fostul rege al Iugoslaviei, sau la Piramide, ca fostul împărat al Italiei”, exilat în Egipt. Groza l-a asigurat că, după abdicare, îşi va păstra cetăţenia română, castelele şi averea. Cu acelaşi prilej, el i-a supus spre semnare decretul de numire a lui Emil Bodnăraş în funcţia de ministru al Apărării Naţionale, iar regele a spus: „nici o rezervă, îl cunosc, e energic”.

În ziua de 30 decembrie, Petru Groza, însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-au prezentat la palatul Elisabeta, unde i-au prezentat regelui actul de abdicare. Acesta a cerut 48 de ore pentru a-l studia, dar Groza a replicat: „Este imposibil. Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea curând semnătura dv., se vor ivi neplăceri”.

Mihai s-a retras într-o cameră alăturată, prilej cu care a constatat că legăturile telefonice erau tăiate, iar garda fusese schimbată cu militari aparţinând Diviziei „Tudor Vladimirescu”. În aceste condiţii, regele a semnat actul de abdicare, după care l-a înmânat dr. Petru Groza. În lucrarea sa, Arthur Gould Lee avea să scrie că, după acest moment, „regele aştepta încordat ca ei să plece, prezenţa lor fiind deja prea mult.

Dar Groza nu a putut rezista unui ultim impuls melodramatic. Îndreptându-se către regina-mamă, s-a bătut cu palma peste buzunarul lateral: <Ia pipăiţi ce am aici>. Regina s-a dat înapoi, dar Groza, nestingherit, s-a întors către rege, care a văzut, când primul ministru a ridicat clapa buzunarului, patul unui [pistol] Browning automat. <N-am vrut să risc nimic, a zis Groza chicotind. Nu aveam de gând să vă las să îmi faceţi ce i-aţi făcut lui Antonescu>”.

În aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor a luat act de abdicarea lui Mihai I şi a proclamat Republica Populară Română, act de marca încheierea celor 80 de ani de regalitate în România.

Dintre cei patru regi, Mihai I a avut soarta cea mai ingrată. Devenit rege la 6 ani, a fost detronat la 9 ani; a revenit la domnie când avea 19 ani şi a abdicat la 26 de ani. Singurul act notabil de care şi-a legat numele a fost cel de la 23 august 1944, dar valoarea lui este controversată. A avut ghinionul să fie rege în timpul unui dictator vivace (Ion Antonescu) şi apoi a ocupaţiei sovietice. În aceste condiţii, nu şi-a putut manifesta calităţile de conducător astfel că a intrat în istorie ca o victimă a oamenilor şi a vremurilor. (sfârșit)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*