„Uite cine (nu) vorbește…” (tragicomedie în afiș electoral)

„Vai, ce neamț prost crescut! L-a sunat femeia și el nu i-a răspuns!”… Cam așa ar fi trebuit să fie finalul calamburului de imagine stârnit pentru coana Veorica de către îmbârligătorii de serviciu (și servicii, mai puțin „de strategii”). Să afle toată țara, nu doar scările de bloc de sub „Antene”, ce fel de bărbat, de nestat (la telefon!) are în capul treburilor ei… Doar că imaginea a ieșit pe dos… Iar mai șifonată decât carpetele și cârpele de pe dânsa a fost chiar pretinsa victimă a misoginului de telefon.

„Tăntica” ar trebuit însă să tacă de la bun început (sigur, ar fi trebuit să nu fi mers niciodată la Bruxelles, dar asta e deja altceva…). Nu să se laude cum se duce ea și-l sună pentru a-i da de veste. Pentru că ar fi însemnat că poate să comunice. Și nu atât minunea de a o vedea vorbind liberă, nu cu ideile ei (de unde-i nu, nici aghiuță, în forma lui politică, nu dă dezlegare la limbă!), dar măcar cu vorbele ei, fie și stâlcite, ci mirarea de a o vedea ascultată de la celălalt capăt al firului… Păi’, cine are timp să stea după silabele ei? În plus, ea nu are acel telefon, mult mai prezent ca prestanță, de marcă desigur, decât ea în toate fotografiile (și filmările oficiale, de spui că e pus acolo subliminal, să țină locul coloanei nesonore de pe nepeliculele pentru posteritate!), nu a primit dară acel aparat pentru a comunica. Acela e acolo strict pentru a-i se comunica! Pentru că, oricum, la câți îi răspund la apelurile inițiate de ea, îi ajunge un aparat fix, prins, pentru siguranță, de perete.

Și ar fi trebuit să tacă măcar după ce a făcut anunțul pentru țară. Nu ăla că va schimba niște miniștri, ci faptul că-l va suna pe el. Ar fi rămas, nu țara, ci poporul antenist, mândru că, uite!, chiar „îndrăznește” (măcar să creadă că poate!). Că și coana Veorica are numărul de la Cotroceni. (Și așa și este. Îl are. Dar exact pe acela: „de la Cotroceni”! Nu numărul lui)…

Să vii însă să te plângi că, vai!, nu ți s-a răspuns neamțul personal, a fost o greșeală mai mare decât aceea de a te lăuda că îl poți (credea ea) suna. Mai ales că singură s-a dat de gol că i-a răspuns un consilier…

Pesemne, în mintea ei de garsonieră de Videle a crezut că lumea va înțelege că președintele e atât de speriat că stă ascuns după ficusul de la birou și de acolo îi strigă consilierului să spună „că nu e acasă”. Pentru că aceasta este una dintre marile minciuni tradiționale ale românului și prinde cu marote de concluzii înainte de a fi aflat și numărul pe care a sunat cu adevărat duduia.

Da!, poate dacă ar fi avut tupeul și libertatea șefului ei de partid, duduia ar fi sunat demonstrativ chiar în fața jurnaliștilor. Doar că ar fi trebuit să ceară cuiva numărul „de la Cotroceni”. Pentru că, în timp ce mai toată lumea politică îl are salvat prin agende, că nu se știe niciodată, la ea totul e golit preventiv de către șeful de partid. Și e mai bine așa! Că cine știe ce baliverne ar fi în stare să anunțe, de se trage sirena la Cotroceni.

Dar lipsa de respect și minimă inteligență în comunicare pălesc în fața adevăratei gafe de protocol. Pentru care acum chiar nu mai e ea e vină, sărmana… Căci, la nivelul ei, deja supralicitat, Videle, Piața Victoriei, „Mărcuța” sunt unul și același lucru… De vină sunt consultanții. Și nu pentru „eroare”, căci nu a fost nici o greșeală de strategie, ci pentru mârlănia de a o arunca în ridicol. De a se folosi de naivitatea și simplitatea ei de „trestie”… Pentru că, oare care premier l-ar fi anunțat pe șeful statului despre o asemenea decizie „prin telefon”?! Vorba aia, nu suni o vecină nici măcar să-ți strângă rufele „dacă vine furtuna” (mai ales aia electorală care, deh!, se apropie…), ci îți faci timp să deschizi ușa la prima oră. În fond, cine ar fi crezut că președintele chiar îi va răspunde „tănticii” pentru a afla ceea ce deja ști?

Ea, ca „ființă”, e atât de singură (nu „uneori”, ci mereu) în câmpul ăsta tactic al pesedeului, că nu pricepe mai mult de cele cinci litere de pe coperta unui dosar cu șină… Căci de ar fi avut un minim de istețime, trăgea o fugă la Palatul Victoria, lua trei dosare, măcar cu fotografiile noilor „ei” propuneri (doar fotografii tip buletin, nu CV-uri și nici copii după diplome că ducea „muniție” președintelui) și bătea la ușa cancelariei prezidențiale. Totuși, ca premier, fie și numai cu numele, ești în capul paginii unui contract nescris, de guvernare, pe care îl ai cu țara. Iar anunțurile, mai ales când este vorba de schimbat miniștri, nu pot fi simple notificări (de) pe telefon.

Oricum, tristă imagine rămâne după guvernarea pesedistă… Să zicem că țara poate o mai reparăm, economic și juridic, dar fotogramele pentru istorie, cu acest prim prim-ministru femeie care fost pus să imite un personaj de „louis vuitton” într-o mușama scorojită, va fi de nereparat. Iar cu asta rămânem pe vecie…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*