Peisaj american

Brusc a venit căldura, ieri erau zero grade, azi 20, şi, ca prin miracol, au şi îmbobocit tufele de pe aleea unde îmi place să mă odihneasc. Aleg mereu „aleea cascadei”, cum îi zic eu, fiindcă de pe băncile ei se vede un peisaj rar: În față ai un lac şerpuitor,  acum era încă înghețat, încă se patina, şi din el țâşneşte o stâncă muntoasă pe care se prăvale apa unui izvor, iar între lac şi stâncă zeci de copaci şi tufe.

Nimic neobişnuit, ai spune, în acest Central Park neobişnuit.

Dar în acea zi caldă, când oamenii au ieşit în tricouri şi pantaloni scurți, s-a întâmplat deodată un fenomen: copacii au fost invadați nu de zece-douăzeci de veverițe, cum sunt de obicei peste tot, pe toate aleile, ci de sute de veverițe.

Incredibil. Cei de la Cirque du Soleil ar trebui să vină şi să ia lecții de la aceste atlete măiestre, care săreau de pe o cracă pe alta, făceau dragoste în aer, se alergau ca un glonț unele pe altele, urcau în trei secunde până în vârful ramurilor şi la fel de iute coborau, totul într-o viteză nebună, un spectacol uimitor, toți care eram pe bănci am rămas cu gura căscată, până şi Robin, aflat pe gardul de sârmă care protejează verdeața, rămasese perplex, ca şi gâştile sălbatice de la marginea lacului, care îşi făceau toaleta, îşi ciuguleau pană cu pană, au rămas cu penele-n cioc, ba şi cei doi papagali (el, total galben, ea mai decolorată) care se giugiuleau pe crenguțele unei tufe, au rămas cu sărutul în aer, dar şi mai uimiți am fost când veverițele năstruşnice au terminat demonstrația şi au dispărut.

Doar câteva au apărut pe alee şi ne priveau, zicându-ne parcă:

-Ei, v-a plăcut, acum nu ne dați ceva?

Ce să le dăm? Cine să aibă alune? Eu aveam o bucățică dintr-o felie de pizza mâncată mai devreme şi le-am dat-o, deşi ştiam că ele nu mănancă pâine. Pâine nu, dar pizza, da. Au luat bucățica aceea de aluat şi au zbughit-o după celelalte surate… unde? Parcă au intrat în pământ, parcă le-a înghițit un sorb magic.

A durat câteva minute toată demonstrația nemaipomenitelor Squirrels, ca şi cum ar fi fost un vis oniric. Dacă aş fi avut un aparat de filmat, aş fi dovedit oricui că ceea ce vă povestesc, a fost realitate. Ferice de cei care au avut iPad-uri şi au înregistrat fenomenul.

Or fi fost oare în călduri?, s-a întrebat cineva, un gras de alături, care regreta că a infulecat toată pizza din cutia pe care o avea în brațe.

Nu, i-a răspuns o bătrână, e un semn al verii, care veni deodată din iarnă.

Şi la fel de instantaneu s-a pornit să plouă. Cerul era senin, dar un nor ciudat a năvălit peste noi şi a turnat cu găleata. A plouat torențial. Ne-a murat până la piele, dar nimeni nu s-a supărat. Era ploaie de vară. Şi a apărut din nou soarele.

Dar nici nu mi-am stors bine cămaşa că poiana din apropiere s-a umplut de un stol de grauri. Un stol? Veneau în picaj ca nişte ghiulele. Încă un stol, şi încă unul, iarba verde s-a înnegrit de ei, ca şi de strălucirea penajului de la gât, parcă erau dați cu uleiuri fine, da, parcă erau veniți direct de la Versace, faimoasa casă de modă de vizavi, de pe Fifth Avenue.

Ei, şi povestea cu graurii e nemaipomenită. Vă imaginați o mare poiană plină de aceste păsări minunate, de o mare frumusețe? Şi, în timp ce ele ciuguleau (ce?, poate furnici, numai ele ştiau ce), deodată o veveriță a sărit din pom jos, pe pământ, printre grauri. Şi ei, ca la un semn magic, au tâşnit în zbor, au întunecat cerul, ca o umbrelă uriaşă, şi au ocupat toate crăcile arborilor din jur. Arătau ca nişte arbori plini de rod, de poame nemaivăzute, un fel de vinete aeriene, cu aripi. Mii de grauri care s-au speriart de o veveriță! În copilaria mea se speriau de arma de vânătoare a lui Mitică Ambros, nanul meu, care mă lua cu el la baltă, când se pornea să vâneze grauri şi becațe.

De atunci n-am mai văzut atâtea păsări laolaltă. Unde să plec? Aleile erau inundate de la ploaie. Toate cele trei fenomene s-au petrecut în câteva minute. Dar am avut sentimentul complet a ceea ce înseamnă o mare inundație. O inundație de apă, păsări şi animale, ca în Arca lui Noe, ca în filmele în care vedem pe străzile New York-ului plutind vapoare. Oricând ficțiunea poate deveni realitate.

A doua zi, vremea iar s-a răcit. Normal, pentru că a fost St. Patrick’s Day Parade, şi întotdeauna în această zi vremea e rece, să ne arate cât de căliți sunt aceşti oameni între oameni, care au generat în timp cea mai neasemuită paradă umană din toate timpurile, un fenomen aşteptat de milioane de americani, să-i vadă şi asculte pe celebrii cimpoieri şi toboşari, în sute de formații, de la elevi la veterani, însoțiți de fantasticii dansatori şi dansatoare care saltă în ritmul inimitabilului dans irlandez.

I-ar fi plăcut şi lui Nenea Iancu să vadă aşa ceva, el, care a spus că dacă n-ar fi fost scriitor, şi-ar fi dorit să fie compozitor, să compună marşuri şi să bată la tobe. Ca d-lui Goe, în costum de marinel.

Ca apoi, după șapte ore de paradă amețitoare, pe un drum lung, pe Fifth Avenue, de la Saint Patrick’s Cathedral până la Metropolitan Museum of Art, în care a fost de înfruntat şi un vânt pătrunzător, care le-a intrat bine în oase, actorii şi spectatorii acestui neasemuit show să se reverse în mulțimea de irish pub-uri din East Manhattan şi să facă să curgă berea pentru toată lumea, în chiotele, râsetele şi cântecele lor luate de acasă. E ziua în care toți americanii, în frunte cu cei 34 milioane de irlandezi, sunt verzi, toți suntem Dubliniers-i lui Joyce.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*