Arhiva zilnică: 21 iulie 2018

„Doctrina” militară de apărare aeriană (sub steag fals!): „Nu doborî ceea ce oricum va cădea”…

Data: 28 noiembrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Și nu este vorba că ar fi prea scump sa irosești muniția pentru a doborî o dronă… Ci pentru că momentul „de incursiune” ar putea fi răsturnat în folosul unora… Chiar și cu riscul ducerii în ridicol a anilor de antrenament ai piloților… Dacă e ordin, se execută!… Sigur, până la un punct, defilarea, aproape „la pas” (la pasul elicei!) a dronei a avut configurația specifică unei incursiuni rusești… Una de ironizare și umilire a apărării spațiului aerian a flancului estic.. Iar dacă ar fi fost doborâtă rapid de armata noastră, așa ar fi rămas lucrurile… O provocare a Moscovei, o tatonare a apărării spațiului aerian, a sistemelor de operare radar (dar și a existenței mecanismelor de detectare de sub nivelul de „vizibilitate” al radarelor), a logisticii și modului de intervenție a forțelor noastre aeriene și, mai ales, a capacităților NATO… Dar, lăsată sa patruleze prin spațiul aerian vreme îndelungată, lucrurile duc deja spre altă „misivă”… Pentru că, nu doar că a zburat peste atâtea județe de la noi, dar drona a făcut și o incursiune aeriană în spațiul ucrainean, acolo unde nici măcar cei mai „slava” specialiști în doborârea dronelor nu au dat-o jos… Și chiar dacă ne-am făcut oarecum de bășcălie, reacțiile ulterioare internaționale par să indice un alt rost al acestei incursiuni posibil sub „steag fals”… Pentru că, în fond, pe sub roiul de drone dinspre Rusia, nu era greu de ridicat o dronă ucraineană care să acționeze departe de linia frontului… Și atât de adânc în spațiul nostru aerian… Sunt prea multe potriviri într-un sens mai mult decât în celălalt… Mai ales că, la cât a fost de „plimbată” prin spațiul nostru aerian, dacă era o provocare/instigare rusească, în mod cert ar fi avut un final mai spectacular… Cu adevărat de ironizare și umilire a capacităților noastre (plus NATO), prin aterizarea dronei poate chiar la poarta bazei de la Kogălniceanu (să fie totuși într-un spațiu civil!) sau într-un plop de la Deveselu ori Câmpia Turzii… Acela ar fi fost cu adevărat un final de ironizare a apărării aeriene a României… Apoi, este interesant că, deși în cazurile precedente de intrări, rătăciri și prăbușiri de drone la noi, existau aparate „rătăcite” și spre bulgari… Dar, iată că, de la o vreme, teritoriul și spațiul aerian al vecinilor noștri nu mai prezintă interes pentru astfel de acțiuni… Poate și pentru că Sofia nu a căzut în capcana tentativelor de exacerbare a necesității de activare a articolelor NATO pe seama dronelor căzute (sau eșuate, în cazul celor navale), nearuncându-se cu declarații ori, mai grav, nescoțând tocul stilourilor pentru a semna activarea articolelor NATO de intervenție. De fiecare dată, vecinii noștri au fost rezervați, vehiculând dreptul de a face propriile anchete vizând proveniența dronelor și dacă acestea nu erau cumva „infiltrate” sau deturnare într-un scop provocator, inflamabil, la adresa ariticolelor Alianței.

Și mai avem un aspect importat legat de incursiunea dronei prin spațiul nostru aerian. Și al nedoborării ei… Faptul că, nici nu se încheiase bine incidentul, că polonezii au ieșit ei la rampă, invocând o necesitate de acțiune similară Articolului 4 („convocarea statelor”). Dar nu atât pentru a implica militar Alianța… Poate și pentru că ei înșiși au căzut în ridicol când au anunțat că zeci de drone au pătruns în spațiul aerian, pentru a recunoaște mai târziu că, de fapt, a fost „o estimare”, numărând, ca aparate individuale, fragmentele găsite pe un câmp, ori când au mai jucat o scenetă cu drona invazivă rusească iar aceasta era, de fapt, un aeromodel de hobby de la ei, dar și când o altă dronă, prăbușită peste o casă, s-a dovedit ar fi un obuz eșuat tras chiar de armata poloneză în cadrul unui exercițiu… Erori prin care au încercat tot de atâtea ori să activeze Articolul 5 („acțiunea comună a membrelor”)… Și, vorba aceea, dacă ar fi început un război, cine ar mai fi stat, peste ani, să vadă care a fost realitatea?… Istoria, mai ales în partea ei sângeroasă, este plină de provocări ce au dus la conflicte și decimări, nu?!)…

Și de data aceasta, dară, polonezii au solicitat ceva… Nu o intervenție militară pe baza eventualei activării a Articolului 5, ci un mecanism de finanțare (bani!) pe seama unei alte necesități justificate de incursiunea dronei la noi… Pentru că, în cele din urmă, cine mai numără penibilul, ironia, bazaconiile dacă ele aduc, unora, comisioane suficient de ispititoare pentru cei implicați?… Și cine se jenează de un râs hâtru vizând analfabetismul funcțional în materie de strategie militară când buzunarele se pot umple cu alți bani, nu?!… Pentru că, fără a aștepta o anchetă a părții române, polonezii au ridicat Bruxelles -ului o minge la fileu… Activarea operațiunii „Eastern Sentry”, mai mult, prin „întărirea zidului de drone” (de reacție, de apărare – încă nu se știe…), oricum inexistent, menționând că „deja opt țări și-au declarat disponibilitatea de a furniza forțele necesare”. Iar UE va da, desigur, „banii necesari”, acoperind din nou un alt mecanism de devalizare a banilor statelor membre… Ba, să nu ne fie cumva de mirare dacă, după acest „incident”, coroborat și cu strania coincidență a dezbaterilor CSAT chiar înaintea incidentului (pentru a ne pregăti să susținem financiar un război de lungă durată la granițe), nu vom achiziționa, ca pachet de înarmare, această tehnică specială, tocmai de la ucrainieni, ei având, nu-i așa?!, o bază solidă în acțiunea de doborâre a dronelor…

Gânditul ca acțiune exhaustivă: obosiți de grijile cotidiene…

Data: 28 noiembrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Societatea contemporană a devenit din ce în ce mai leneșă. Obosiți de grijile cotidiene refuzăm, conștient sau nu, să mai gândim de unii singuri. Rețelele sociale și media au devenit spații mai mult decât propice de spălare a creierelor mulțimii dornice de senzațional, dar incapabile să raționeze de una singură. Autointitulații guru, deținătorii adevărurilor absolute, formatori de opinii cu interese personale meschine și tot felul de neica-nimeni ajunși „vedete” de carton emană judecați „de valoare”. De la proferarea de metode privind vindecarea cancerului doar cu usturoi, repararea articulațiilor cotonogite cu zeamă de varză, vaccinurile netestate sigure și eficiente, invazia rusească a României și invazia Pământului de extratereștri, supremația omului „progresist” care nu mai crede în nimic în afară de bani și hipersexualizare, la totalitarismul corectitudinii politice, inutilitatea educației, definirea valorii omului în funcție de orientarea sexuală „netraditională” ca modalitate de eliberare primară a ego-ului și așa mai departe, asistăm la un freak-show generalizat. Nu mai avem răbdare, nu mai vrem să trecem totul prin filtrul propriei gândiri, am fost efectiv dresați să fim o societate de consum.

Uitați-vă la ce are succes maxim în online, inclusiv la suveraniști: două-trei rânduri care sperie sau întrețin frici, glume tâmpite, luarea în derâdere. Extrem de rar ceva care pune oamenii pe gânduri! Aproape niciodată! Oamenii efectiv sunt drogați cu „adevăruri”-instant! Iar totul este înghițit ca o gălușcă, pe nemestecate, de către turmă și scos pe partea cealaltă ca adevăr imuabil pentru evoluția noastră, a tuturor. Pe unde te uiți și pe unde te întorci, orice posesor de agendă politică (dar și orice prost cu idei) își găsește adepți dornici să dea mai departe și să susțină până în pânzele albe tot felul de aberații. Nu contează că prostiile pot fi demontate rapid de logică și că informațiile aruncate nu pot fi verificate pentru că sunt minciuni sfruntate. Atâta timp cât acestea ne gâdilă orgoliile, ne fac să ne simțim superiori, ne dezvăluie secretul asupra acțiunilor lui Bulică de sub pod sau cât ni se indică un acar Păun pe care îl putem blama în cor, sunt perfect credibile.

Astfel, totul este astfel luat drept litera de lege și prin urmare și demn de a fi dezvăluit și altora prin toate modalitățile posibile, de la o bârfă mică, expusă la coada de la olițe de noapte cu discount, la Facebook si aplicații mobile („messenger”, „viber”, „telegram”, „whatsApp” etc) pe care ne simțim obligați să le folosim ca să împărtășim tuturor cunoscuților noile, „adevăruri”. Procesul gândirii logice este făcut KO de către avalanșa de prostii care ne trimite într-o beznă a minților cotropite de sentimente viscerale. Prin fiecare tâmpenie care ni se bagă pe gât devenim victimele propriilor trăiri atavice. Iar viteza cu care ni se aruncă sub ochi informații menite să obțină un răspuns bazat pe afect și nu pe rațiune, ne face să clacăm și să ajungem masă de manipulare, carne de tun, pioni fără personalitate care mișcă apele în interesul terților – și nu pentru ei înșiși. Omul se transformă în cel mai mare dușman al propriei persoane, nu doar al semenilor lui, pentru că nu mai gândește pentru sine. De aceea, data viitoare când, sub impulsul primului sentiment de ură, indignare, nervozitate, curiozitate sau milă dați „share” sau „like”, poate vă și gândiți pentru ce interese sunteți slugi fără simbrie…

Cum elitele false răstălmăcesc cultura…

Data: 28 noiembrie 2025 by Lucian Ciuchiță

De multe ori mă întreb, cu o nedumerire care mă macină, dar care nu pare să frământe conștiințele celor care ar trebui să răspundă: ce ați făcut pentru această țară, domnilor Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Patapievici, de primiți atâta recunoaștere și sinecuri? Care sunt sacrificiile voastre, care sunt luptele voastre pentru adevăr, pentru identitate, pentru onoarea unei culturi pe care pretindeți că o slujiți? Într-o lume în care măsura valorii pare să se fi evaporat, asistăm la un fenomen straniu și, totodată, tragic: marii scriitori ai acestui neam sunt îngropați în uitare, în timp ce nume minore, epigonice, răsună necontenit, propulsate nu de forța operei lor, ci de rețele de influență, interese obscure și obediența față de puteri efemere. Astfel, cei care merită cu adevărat să fie amintiți, studiați și venerați pentru opera lor monumentală sunt trecuți sub tăcere, în timp ce alții, ale căror condeie par mai degrabă simple unelte de propagandă, sunt ridicați la rangul de mari conștiințe ale națiunii. Căci, de mult nu mai este vorba despre literatură, despre forța unei idei sau despre arta cuvântului, ci despre interese meschine, selecții dictate de ideologii de moment și recompensarea celor care slujesc, nu a celor care creează.

Lumea literară și culturală, la fel ca multe alte domenii esențiale, pare să fi fost infestată de această cangrenă a imposturii. Se premiază obediența, nu geniul. Se celebrează conformismul, nu curajul. Se ridică în slăvi mediocritatea, nu excelența. Și atunci, cum să nu ne întrebăm, cu un gust amar, cine sunt cei care dictează aceste valori false și până când vom accepta această farsă sinistră? Dar ce ne rămâne nouă, celor care nu ne regăsim în această mascaradă? Un gust amar și o întrebare ce revine ca un refren obsesiv: cine sunt cei care stabilesc astăzi ierarhiile culturale, cine sunt cei care decid că obediența merită premiată, în timp ce curajul este condamnat la exil?

Și, mai ales, până când vom accepta această farsă sinistră, în care mediocritatea este aplaudată frenetic, iar excelența este lăsată să se stingă în tăcere? Poate că răspunsul nu va veni de la cei instalați confortabil în turnurile lor de fildeș, dar el trebuie rostit înainte ca tăcerea să înghită definitiv glasurile celor care încă mai cred în demnitatea actului cultural.

Și totuși, de ce I.A.?… Să construim numai lucruri ce ne sunt de folos!

Data: 27 noiembrie 2025 by Ben Todică

Să ne închipuim că inventatorul motorului electric, Michael Faraday, în 1821, nu l-ar fi vândut populației, ci ar fi construit un motor gigant, cu o elice imensă, folosindu-l ca fen… – …ocazie cu care întreaga populație era invitată, pentru un dolar, să se răcorească, vara… Milioane de oameni veneau în câmpia lui Faraday, să-și petreacă vacanța de vară. Inventatorul se îmbogățise peste măsură – și devenise „Dumnezeul vântului”. La un moment dat, plin de bani, un pic pilit și plictisit de bine, s-a hotărât să mărească viteza motorului și, nemaiputând să-l oprească din accelerație, întreaga populație a fost zburată peste coline, direct în ocean ! Rămas singur pe lume, Faraday a îmbătrânit și murit, cu regretul că, dacă ar fi vândut ideea (materializată în motorașe mici !) oamenilor, El ar fi devenit nemuritor. Asta se întâmplă, azi, cu inteligența artificială. Niște șmecheri se grăbesc s-o folosească, în chip de fen, împotriva întregii specii umane. E lupta materialismului împotriva conștiinței. I se ia omului dreptul la visare și la creativitate proprie? Da !

De fiecare dată când omul a inventat ceva, a dăruit întregii lumi. Nu și azi. În cazul inteligenței artificiale, despre care se spune că va aduce sfârșitul civilizației (a civilizației autentic umane – așa cum o știm până azi…). Când omul a inventat motorul, i-a promis individului eficiență, bunăstare și libertate. Fiecare om își conducea mașina, pe orișiunde dorea. A apărut radioul și fiecare om avea unul și asculta postul preferat, după dorință. Au apărut calculatorul, televizorul, frigiderul etc. Și fiecare dintre noi aveam unul, cu excepția internetului, cel dezvoltat de industria militară, în numele „controlului și al securității imperiului planetar”. Alte forțe-surori au profitat de relație și au aplicat sistemul și la nivel domestic.

E competiție, mare competiție între păienjeni. Controlul populației: foarte important pentru imperiul mondial, căci deschidea o platformă largă, A unui viitor sclavagist total, vorba lui Orwell. Au fost desființate toate sursele de informații independente de internet, obținându-se astfel monopolul. Omul, ca să accelereze evoluția, a inventat I.A. Culesul informațiilor individuale, din toate direcțiile, nu face altceva decât să-l ancoreze, pe individ, în plasa păianjenului precum pe o muscă. Prins din toate direcțiile și ancorat precum spițele unei roți de bicicletă tu, butucul, învelit precum coconul, vei fi consumat. Cei mai inteligenți oameni din lume concurează pentru câștigarea superinteligenței. Dr. Roman Yampolskiy spune: „Ei joacă la cărți viața a opt miliarde de oameni”. Șomajul se va ridica la 99%. Telefonul mobil va evolua cu o asemenea viteză, încât, zilnic, se va învechi de câteva ori. Omul va sărăci : cât despre „aducerea la zi” – nu va tine pasul: se va prosti rapid, din lipsa timpului de a se informa, de a reflecta-medita încât nu va mai recunoaște mediul înconjurător, în care trăiește. Toate meseriile/profesii vor fi înlocuite de roboți. Asistăm la „reinventarea minții umane” (la modul satanico-luciferic…) „ultima invenție a omului pe pământ”. Și chiar va fi ultima !

I.A. va prelua știința, cercetarea etică, morala etc. vor fi automatizate (…să ”automatizezi morala”, de sorginte divină ?!). Să cred că omul va fi aruncat la latrină, lângă viermi? Singura scăpare și revenire la normalul creșterii conștiinței umane este ca această mașină (I.A.) să fie vândută/dăruită omului, pe bucățele, în calculatorul său, ca instrument care să-l servească, pe fiecare om, individual. Fiecare om să-și creeze algoritmii personali, după necesitați/dorințe. Iar daca el, individul, are apucături diabolice – atunci, victima să aibă posibilitatea de a se apăra, cu un instrument asemănător (I.A. personalizat). Adică: săgeată contra săgeată, glonț contra glonț sau întrecerea olimpică, după capacități. Asta ar fi forma etică și justă de a continua o evoluție civilizată și matură a planetei. Faptul, despre care se spune : „Clima ne va fierbe în 100 de ani !” nu trebuie să ne mai îngrijoreze, acum, că avem I.A. : vom fi mâncați mai devreme. I.A. va crește, precum o plantă extraterestră, va fi atât de avansată, încât încercările omului de a comunica vor fi interpretate ca lătrat. Într-o sută de ani, ”civilizația viitorului” nu va mai putea fi recunoscută, de către „civilizația de azi”.

Pentru cei care spun că e foarte simplu: scoate-o din priză, . am o veste: calculatoarele de mâine vor fi de o mie de ori mai rapide și eficiente. Nu vor mai funcționa pe bază de electroni, ci de fotoni. Ați auzit bine. Vor funcționa pe bază de lumină. Dacă până acum, în cablul digital, un fascicol alb de lumină căra impulsurile semnalului telefonic, pentru internet – azi s-a reușit să se folosească spectrul culorilor din fascicol, reușindu-se, până azi, să se despartă lumina, în 32 de culori -fiecare culoare cărând un semnal de televiziune. Fotonului i se dă memorie fotografică, pentru ca să te recunoască. Dacă intri într-o încăpere, te recunoaște ! – și fotonul se amorsează, își recirculă energia, se face lumină și apoi se stinge, când ieși din zonă… – …energia odihnindu-se în pereții clădirii. În cameră, menționez că nu există o sursă de lumină, precum aceea folosită de noi, azi. ”Cipurile” din calculator vor funcționa cu lumină. O pastiluță mică, solară – va fi suficientă să alimenteze un calculator. Nu va fi nevoie de cabluri. Informația se va propaga pe întreaga planetă, precum un virus biologic.

Lăcomia ne va termina! I.A. nu e un Dumnezeu al viitorului, așa cum ne este vândut de către „sperietori” – ci este un motor de procesare și analiză rapidă a informațiilor, „un motor care poate înnobila specia viitorului în univers”. I.A. – „să fie un motor de folosință personală”? – și nicidecum împotriva poporului ? – Ăsta este terorism? – Nu! Este ca și cum unul cu sabia, sau cu pistolul – atacă o școală, sau centru comunitar. Este ca și cum doar guvernul conduce pe autostradă, un Lamborghini – iar noi, restul: căruțe- și ne provoacă, la întrecere sub lozinca: „Cine pierde, plătește!”. Că vom fi mâncați, din nou, de Tyrannosauri Rex? Sau…să le urmez exemplul: „Ia-ți miliardele, criptează-ți adresa pe internet și fă-te invizibil, lăsând toți urmăritorii și investitorii, familii sărmane, fără un sfanț, precum O schemă piramidală? După asta, se ascund mulți dintre ei.

Uite ce se întâmplă când un grup mic de oameni declanșează războaie, în jurul lumii: distrugeri catastrofale și pierderi de vieți nevinovate, de ordinul zecilor de milioane. Dacă te ating, din greșeală, cu un joagăr/ferăstrău manual, nu vei avea răni prea mari în afară de câteva înțepături în piele. Dar imaginați-vă dacă, din greșeală, vă ating cu un ferăstrău circular în funcțiune? În viteză. Nu mai aveți timp să ziceți „au”, pentru că sunteți, deja, rănit grav! Așa e și I.A. – în viteză. Și pentru asta avem nevoie, urgentă, de reglementare și ordonare, în ierarhia lucrurilor. Toti bilionarii, adunați de Trump, nu sunt altceva decât niste arlechini ai reptilelor din umbră, surse de muls specia umană. Sistemul de guvernare de tip „Păianjen” trebuie eliminat din evoluția speciei umane. I.A. e un instrument nou, precum au fost toate cele antecedente, în istorie – și, ca atare, trebuie pus în raft și vândut, individual, precum calculatoarele, sau precum telefoanele mobile. Guvernul și guvernanții n-au decât să-l aplice pe spinarea lor, nu pe pielea populației nevinovate, veșnic, înșelate. Omul e făcut să trăiască în comunitate cu oamenii, nu cu mașina! Dacă nu intra în țăcăneală orgolică, inventatorul motorului, cel din debutul povestirii noastre,trăia, și azi.

Concluzia: să construim numai lucruri ce ne sunt de folos. Cei ce decid, să fie calificați s-o facă. Și nu doar ca profesioniști, ci ca cetățeni de încredere, să meargă la săpat, vreo câtiva ani, la prășit, abia apoi, să candideze la o funcție de conducere.

Loialitatea e primordială.

„Stejarul îngenunchiat” din Pădurea Caraorman a Deltei Dunării – monument al naturii

Data: 27 noiembrie 2025 by Redacția

Delta Dunării este locul unde nu prea crezi că au ce căuta stejarii seculari. Vezi flori de nufăr și multe sălcii pletoase… Și totuși, natura are planurile sale și ne diriguiește către Pădurea Caraorman, cunoscută ca și „Pădurea Neagră”… Unul dintre cele mai frumoase locuri ale Dobrogei noastre milenare… Aici se ridică semeţ cel mai bătrân şi mai mare stejar al Deltei, înalt de peste 30 de metri şi gros de patru metri, că abia îl pot cuprinde trei voinici prinşi unul de altul. Are o vârstă estimată a fi de peste 400 de ani (unii spun 700 de ani) și este „îngenuncheat” pentru că ramurile sale s-au întins până la nivelul solului ca și când și-a dorit să îngenuncheze, transmit reprezentanții Ministerului Mediului. Are o formă ciudată, de unde îi şi vine numele de „Stejarul Îngenuncheat” de parcă ar fi un uriaş căzut şi înlemnit în vechime, din cine ştie ce pricini. Legenda sa ne întoarce în timp cu mai bine de patru veacuri. Se spune că în Crişan, aşezare aflată deloc departe de pădure, sătenii se pregăteau de nuntă mare. Frumoasa fiică a unui rumân pripăşit în Deltă se mărita cu un războinic cazac, căruia i se dusese vestea pentru vitejia sa. Era pace şi armonie între neamurile ce vieţuiau împreună la mal de apă… Dar exista şi un mare necaz… Înainte de a-şi da inima viteazului cazac, Fiica Rumânului îi spuse „Nu” unui turc ce dorise să o ia de soaţă… Supărat, turcul aştepta vremea potrivită pentru a se răzbuna… Când bărbaţii din Crişan au plecat din sat să facă pregătiri pentru cununie, Turcul şi câţiva semeni de ai săi au dat năvală şi au furat-o pe viitoarea mireasă. Ştiind că vor fi urmăriţi, netrebnicii s-au ascuns în pădure, nu departe de Fântâna Vânătorilor, cum o numesc și astăzi localnicii. Chiar şi aşa însă Cazacul cel Viteaz şi mai mulţi tovarăşi de-ai săi le-au dat tâlharilor de urmă. S-a pornit o luptă pe viaţă şi pe moarte cum nu s-a mai văzut vreodată în Pădurea Neagră. Turcii au fost ucişi până la unul, mulţi dintre ei fiind omorâţi în timp ce, îngenuncheaţi, cereau îndurare cazacilor şi lui Allah. Cazacul şi-a salvat astfel nevătămată mireasa şi au plecat împreună să facă o nuntă ca în poveşti. Pe locul în care turcii şi-au pierdut viaţa, la scurt timp după acea bătălie a răsărit lăstarul verde al unui stejar. Înmuiat poate din sângele tâlharilor, acesta a luat cu timpul forma aceea ciudată, ce i-a dat numele ce îl poartă şi astăzi, de „Stejarul îngenuncheat”.

Satul Caraorman, aflat în inima Deltei Dunării, a fost o așezare liniștită, unde localnicii își desfășurau viața după mersul naturii. Chiar și în prezent, locația și-a păstrat o parte din farmecul de odinioară. Potrivit istoricilor, aici ar fi fost prima aşezare omenească, cu case învelite în stuf, cu crâşmă şi o moară de vânt. „Aici e şi cea dintâi aşezare omenească mai importantă, cu case dese, având acoperişul ca de metal strălucitor, atât de bine e bătut stuhul. În faţa crâşmei e loc de horă numai năsip auriu; drept căruţi servesc lotcile prinse de mal. În jurul caselor sclipesc gutăile mari cât chitrii, dând un aspect exotic. O moară de vânt înălţată pe partea cea mai râdicată a grindului are înfăţişare fantastică, întinzându-şi aripile pe albastrul spălăcit al cerului, fără un pic de nori. Obeliscul din mijlocul sălciilor e semnul trudei omeneşti cheltuită la tăierea marelui M. Cherhanaua şi gheţăria nelipsită, arată gârla ce se deschide din labirintul ghiolurilor ascunse îndărătul pânzei de trestii”, descria zona, în anul 1928, savantul I. Simionescu. Unul dintre cele mai frumoase locuri din Europa de Est este, cu siguranță, Delta Dunării. Cea mai mare parte a Deltei se găsește pe teritoriul românesc și o mică parte pe cel ucrainean. Delta Dunării are o suprafață de 3.446 de km pătrați și este într-o continuă dezvoltare datorită aluviunilor aduse anual de fluviul Dunărea. Turiștii care aleg să vină în această zonă pot vizita Pădurea Caraorman, vestită pentru dunele mişcătoare şi stejarii seculari. Aici, se găsește copacul unic, denumit „Stejarul Îngenuncheat”. Localnicii au creat în jurul său o adevărată legendă, considerând că forma acestuia a fost dată ca urmare a evenimentelor petrecute în zonă. Pădurea Caraorman are o suprafață de 2.250 ha și este arie protejată prin lege, fiind inclusă în Parcul Național Delta Dunării. Fauna din regiunea este una bogată și adăpostește câteva specii de mamifere, precum: vidra – Lutra lutra, o specie de iepure – Lepus capensis, chițcan mic – Sorex minutus, chițcan comun – Sorex araneus. Totodată, pădurea oferă condiții optime pentru diferite păsări, ca vulturul codalb (Haliaeetus albicilla), corbul comun (Corvus corax) sau ciocănitoare neagră (Dryocopus martius). În ceea ce privește flora regiunii, aici cresc păduri de stejar în amestec, păduri de luncă (frasin, plop), arbusti (zălog și cătină roșie), hamei, curpen, comunități de papură și stuf, precum și din mai multe specii ierboase. Pădurea Caraorman ocupă partea centrală a grindului Caraorman, din partea sudică a Brațului Sulina find o rezervație naturală strictă, declarată zonă de interes național din anul 2000. Aceasta se întinde pe o suprafață de 2250 hectare în partea central-nordică a Deltei, pe teritoriul nordic al satului Caraorman, comuna Crișan, județul Tulcea. Aici se găsesc stejari, cu o înălțime de peste 30 de metri, frasini, plopi, specii de plante mediteraneene, inclusiv liane ce ating 25 de metri și alte plante. Rezervația naturală Pădurea Caraorman este inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO ca rezervație a biosferei, parte a Parcului Național Delta Dunării. Ministrul Mircea Fechet a inițiat demersurile prin care „Stejarul Îngenuncheat” de la Caraorman să fie declarat monument al naturii, iar MMAP și Asociația Mila 23 Ivan Patzaichin vor colabora pentru materializarea acestui proiect. Au mai participat la evenimentul din 2014 și reprezentanți de la Direcția Silvică Tulcea și ai comunității locale Caraorman. Sperăm ca bătrânul stejar să fi primit acest titlu onorific și să se fi ridicat în picioare măcar o data, spre a vedea linia orizontului și apele de argint mișcător ale Dunării… (G.V.G)

Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973) – prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie

Data: 27 noiembrie 2025 by George V. Grigore

Elisa Leonida și-a dorit pentru sine ceva ce nu mai fusese realizat de nimeni. După terminarea liceului, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti (precursoarea Politehnicii din zilele noastre), însă a fost respinsă din start din cauza prejudecăţilor vremii, care refuzau dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate. A încercat şi la alte şcoli tehnice din România, însă peste tot a primit acelaşi răspuns, după cum avea să consemnezee Eliza Leonida în jurnalul personal: „Locul femeilor este la cratiţă!”… Nemaiavând alternative, dar ferm convinsă că trebuie să devină inginer, pleacă, în anul 1909, în Germania şi se înscrie la Academia Regală Tehnică din Berlin. În fapt, este prima femeie student a acestei universităţi, căci şi în Germania existau prejudecăţi bine înrădăcinate cu privire la rolul femeilor în societate. În 1912 a absolvit cu calificativul „bine”, spre admiraţia decanului, şi a devenit oficial prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie. Numele primei femei inginer din lume cu această specializare a făcut înconjurul presei și realizarea ei a fost mediatizată și în presa vremii din România. În 1912, ziarul Minerva îi dedica un articol cu titlul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din țara noastră și din Germania”. „O compatrioată a noastră, domnișoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domnișoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obținând diploma de inginer” (ziarul „Minerva”, 1912). Deşi i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Elisa s-a întors în ţară, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre tinerii români care studiau în străinătate pe vremea aceea. A reuşit, cu greu, să obţină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din Bucureşti. După puţin timp, a început Primul Război Mondial. Cu riscul vieţii, merge pe front, unde desfăşoară o intensă activitate în cadrul organizaţiei „Crucea Roşie“, ajutând la diminuarea suferinţelor soldaţilor răniţi. I s-a încredinţat chiar conducerea unor spitale de campanie în apropiere de Mărăşeşti. Pentru activitatea sanitară, a fost decorată cu ordine şi medalii româneşti şi străine.

Tot pe front l-a întâlnit pe viitorul său soţ, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, inginerul Constantin Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, pe front, la Ghidigeni, în 1918. La nuntă a participat şi Regina Maria, momentul consfinţind faptul că între Familia Regală şi familia Leonida existau deja legături strânse. A devenit mama a două fete, care ulterior au devenit una profesoară şi alta ingineră. După război, şi-a reluat activitatea la Institutul Geologic, unde a condus un laborator de analize, în care a elaborat metode originale, raţionalizări, a introdus tehnici noi şi a efectuat studii importante, toate având ca scop cunoaşterea bogăţiilor subsolului ţării noastre. De-a lungul carierei ei profesionale a semnat 85.000 buletine de analize. Rezultatele acestor analize au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic. A scris o serie de monografii precum Contribuțiuni la studiul bauxitelor din România (1931) și Studiul chimic al cromitelor din Munții Orșovei (1939). A fost profesoară de fizică și chimie la Școala de Fete „Pitar Moș” și la Școala de Electricieni și Mecanici. A profesat până la data de 1 mai 1963. La data când a acceptat să iasă la pensie avea 75 de ani. În calitate de președinte al Comitetului de luptă pentru pace din Institutul Geologic, a luat atitudine față de înarmarea atomică, adresând un protest competent și justificat comisiei de dezarmare din Londra. Intervenția sa în care a atras atenția asupra pericolului armei atomice a fost comunicată oficial la ONU. Elisa Leonida Zamfirescu a fost prima femeie membră A.G.I.R. (Asociația Generală a Inginerilor din România) și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare. A încetat din viață la 25 noiembrie 1973, la vârsta de 85 de ani.

Numirea primei femei inginer cu specializarea chimie din lume a făcut înconjurul presei și realizarea ei a fost mediatizată și în presa vremii din România. După cum am mai spus în 1912, ziarul Minerva îi dedica un articol cu titlul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din țara noastră și din Germania”. Pentru titlul de prima ingineră din lume avea să apară știrea că Alice Jacqueline Perry (24 octombrie 1885 – 21 aprilie 1969) a fost una dintre primele femei din Europa care a absolvit ingineria (cu specializarea inginerie civilă), în 1906, cu șase ani înainte. Născută în Wellpark, Galway, în 1885, Alice a fost una dintre cele cinci fiice și fiul Marthei Park și James Perry. Tatăl ei a fost topograful județean din Galway West și a co-fondat Compania de Lumină Electrică Galway. Unchiul ei, John Perry, a fost membru al Societății Regale și a inventat giroscopul de navigație. După absolvirea liceului din Galway, a câștigat o bursă pentru a studia la Queen’s College Galway în 1902. Având rezultate excelente la matematică, a trecut de la studiile pentru o diplomă în arte la o diplomă în inginerie. A absolvit cu onoruri de primă clasă în inginerie civilă în 1906. Alice a fost una dintre primele femei din Europa care a absolvit ingineria, urmând-o pe Rita de Morais Sarmento (Inginerie Civilă și Lucrări Publice de la Academia Politécnica de Oporto (Academia Politehnică din Porto) în 1894) și pe Agnes Klingberg, Betzy Meyer și Julie Arenholt, care au absolvit între 1897 și 1901 la Polyteknisk Læreanstalt, cunoscută astăzi sub numele de Danmarks Tekniske Universitet. După absolvirea din 1906, Alice Galway i-a succedat temporar tatălui ei ca topograf județean pentru Consiliul Județean Galway. Rămâne singura femeie care a fost topograf județean (inginer județean) în Irlanda. A devenit interesată de poezie, publicând 7 volume de versuri.

Revenind la Elisa Leonida, în memoriam, la inițiativa Confederației Naționale a Femeilor din România, sub coordonarea doamnei dr. Mioara Mincu, în anul 1997, a fost instituit „Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu“ care se acordă pentru merite în domeniul științei și tehnicii unor personalități feminine. La Muzeul Tehnic din București și la Muzeul Național Geologic, sunt panouri din care vizitatorii pot afla biografia și realizările primei femei inginer. Din 1993 strada din București pe care a locuit îi poartă numele. O stradă cu numele Elisei Leonida Zamfirescu există și la Galați (în apropierea Drumului de Centură). În 2018 a fost omagiată printr-un Google Doodle, pe data de 10 noiembrie, cu ocazia împlinirii a 131 de ani de la naștere. Putem spune că așa un exemplu de educație și viață poate fi model pentru nouă generație de tineri de astăzi, care ar trebui să își găsească locul și rostul destul de ușor. Elisa Leonida Zamfirescu este un model pentru noi toți, dovedind că dacă îți dorești ceva cu ardoare, nu numai că vei reuși, dar vei avea și succes!

Desantul harpaleților asupra Păsării Phoenix…

Data: 26 noiembrie 2025 by Zoe Dantes

24 noiembrie 2024 a fost ziua în care Democrația a fost asasinată în România. Ziua în care o lovitură de stat (surse oficiale) dată de membri ai unor instituții de forță ale statului român, au luat prizonieră o țară. A trecut un an, de când neamul românesc este refugiat pe meleagurile sale și dincolo de frontiere. Într-o Europă bătrână, obosită care a intrat într-o fază de demență senilă la nivelul conducerii sale. Uită! Conducerea de Bx., a început să uite de creștinism, uită de principiile democratice, uită de drepturi și libertăți, uită de înțelesul profund al cuvântului Pace. 24 Noiembrie 2024 este însă și începutul sfârșitului Uniunii Europene. Ce a dus o boală incurabilă, numită progresism, pe picioare din 2020. 24 Noiembrie 2024 a devenit momentul pentru căderea definitiva a măștilor prost fardate în democrați, a unei găști care amenința continentul de patru ani. A fost clipa în care, o gașcă cu mari interese personale, a sacrificat o țară, România, pe altarul păcii. Pentru că „pacea” la ei, se numește Război. Au tăcut când au văzut lovitura de stat din România, ba, mai mult, au amenințat că „așa vor face și în alte state ale UE, dacă va fi nevoie”( surse oficiale franceze). Modul în care a fost dată lovitura de stat ni s-a adus la cunoștință de către un domn, ales primar al Bucureștiului, într-un scurt desant mediatic făcut la B1tv (surse oficiale), în seara zilei cu pricina, la două ore distanță de închiderea oficială a urnelor de vot în turul întâi al alegerilor pentru președinția României. Când voturile nu erau toate numărate. Domnul primar, prin desantul făcut a explicat cu subiect și predicat ceea ce urma să fie aruncat în piață, ulterior datei de 24 noiembrie de către cel mai mare stabor al instituțiilor de forță, numit si CSAT. Punct cu punct. Punct și virgulă. Încropit pe fugă și în disperare de o gașcă numită ulterior de poporul român, „Muciști” și „Harpaleți”. Doi termeni reprezentativi pentru istoria viitoare a foii de parcurs ce însemna un lung șir de lovituri de stat(surse oficiale) în formă continuată, dată prin oameni ce aparțineu profesional de gașca propriu zisă. Așa ar suna o lucrare de cercetare pe tema dată.

Scorțos și fără profunzime. Istoric! Pentru că istoria e scrisă de învingători, vom trece la cei care au învins în fapt. Pentru că în drept, avem un președinte pus cu mâna. Mâna lungă a unui sistem ce moare în chinuri dar nu se predă. Nu mai respiră și este băgat pe aparatele mult iubite de gașca de la ue, zise și aparatele de la ATI. Vedeți că v-a tăiat oxigenul nenea ăla blondu’ în 28 de pași! Asupra României s-a dat un Desant ce va rămâne în istoria modernă a lumii. Ca unica țară în care la acea data fatidică de 24 noiembrie începe Diktatura! Real! În văzul unei întregi planete. Câștigătorul alegerilor din Turul Întâi la prezidențiale, Calin Georgescu a devenit un factor declanșator al războiului dintre două tabere în cadrul UE, și anume: Suveraniștii Vs. Progresiștii. Azi nu ne interesează UE, decât sub forma de susținere a unui război ce nu se dă încheiat, doar pentru interese de grup. Al unui grup ce nu se predă! Prin susținerea unui stat care nu are nici o legătură cu uniunea. Dar are mare legătura cu banii. Foarte mulți bani, scurși din buzunarele europenilor, spre buzunarele unei Mafii de la putere. O placă turnantă pentru spălari și deturnări de fonduri, în aplauzele Mafiei Harpaleților Muciști. Zis și progresiști! Cu instrumentele din dotare, zise și ONG uri. Care fac politica de cearceafuri murdare la nivel european. Aveți dreptate Harpaleților Muciști! „Fără Mafii!” Ale voastre!

Harpaleții Muciști din România, ziși și USeRe-iști, cu opt la sutî voturi băgate curat în urne, conduc o țară luată prizonieră, infiltrați fiind de la cel mai înalt nivel în punctele cheie de susținere a coloanei vertebrale a statului: preșidenție, Armată, Externe, Finanțe. Suficient ca țara să se facă praf. La rândul lor, acești Harpaleți Muciști sunt luați prizonieri de niște șmecheri. Adevărații beneficiari ai loviturii de stat, ce stau pitiți departe de ochii publicului. „Oameni de stat”, care au jurat sa apere „ordinea constituțională” a României.Ordine Constituțională, care nu a mai existat din clipa în care, primul reprezentat al lor, zis și Harpalete Muc Pitic de Pădure a scos pe gură, lecția învățată de niște epoleți, în seara zilei de 24 noiembrie 2024. Atunci a fost momentul în care s-a detonat și călcat în picioare legea electorală și bineînțeles Constituția a devenit hârtie igienica a epoleților. Un an de zile a trecut de când o folosesc. Doar că, au uitat, sau habar nu au avut și cu siguranță nu au despre legenda Păsării Phoenix. Pentru că această pasăre este unică. În cazul de față, pasărea Phoenix înseamnă poporul român alături de cel care câștiga pe drept, la urne cel de-al doilea tur de scrutin în alegeri.

Azi este rândul neamului românesc să fie precum Pasărea Phoenix. O pasăre mitică, care posedă „proprietatea de autoincendiere periodică și regenerare din propria cenușă”. Ea trăiește aproape 1400 de ani, traversând veacurile, în culorile Focului Veșnic, al Adevărului Lui Hristos. La capătul celor 1400 de ani, Pasărea Phoenix, se întinde într-un cuib făcut din ierburi aromatice si Tămâie. Mirosul bine plăcut al Jertfelnicului Celui Sfânt, de la începutul Lumii, când era Cuvânt. Apoi dă foc cuibului și se lasă să ardă până la cenușă. Doar din cenușa rămasă se naște o Pasăre Phoenix nouă, tânără și puternică. Lait motivul istoriei neamului românesc. Nu plânge, Maică Românie! Pasărea Phoenix tânără abia s-a născut! Acum își înfășoară cenușa păsării care a ars în Smirnă și Tămâie și-și plânge vremurile întunecate pline de lacrimi și durere. Neamul românesc depune astfel mărturie azi, la un an de la asasinatul Democrației că este Creștin! Moare și ReÎnvie de câte ori este nevoie pentru a se înălța în aripi de Condor deasupra Carpaților! Cu fiii și fiicele sale îmbrăcate în culorile Focului Adevărului: roșu, galben și albastru, ca și penele Păsării Phoenix ieșită din cenușa unor vremuri ce încep sa apună. Pentru totdeauna! Pentru că nu există Înviere, dacă nu ai murit măcar o dată trăind!

Diktatul de la Viena: Politicienii ne-au trădat, la cererea ambasadelor și guvernelor străine

Data: 26 noiembrie 2025 by Ionuț Țene

30 august 1940 este o dată neagră a istoriei Românie, când guvernul român la cererea ambasadelor și guvernelor străine a cedat suveranitatea unui teritoriu românesc. Așa se întâmplă, când politicienii de atunci ca și cei de azi, ascultă mai mult de ambasade le străine decât de interesul național. Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Presa și ulterior istoriografia română din vremea lui Ceauşescu a numit această procedură „dictat” (termen preluat din limba germană, Diktat). În realitate termenul de Arbitraj este corect folosit corect de istoricii străini privind cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria la presiunea Germaniei şi italia dar cu acceptul conducerii politice a României şi a Regelui Carol al II-lea. La 30 august 1940 a existat şi varianta respingerii arbitajului negociat de Mussolini şi Hitler la presiunea amiralului Horthy şi intrarea în război a României cu Ungaria. În perioada începerii războiului au existat ţări ca şi Serbia, Polonia sau Grecia care au refuzat orice cedare teritorială şi au luptat cu arma în mână să-şi apere pământul şi demnitatea naţională. La noi, clasa politică şi regele curvar au preferat să cedeze ruşinos, fără un glonte tras de armă, teritorul Transilvaniei de Nord spre ruşinea Europei şi ca un exemplu prost de laşitate pentru generaţiile de români. Rezistenţa militară ar fi spălat onoarea României în faţa Istoriei. Cedarea fără luptă induce marilor puteri ideea că România mai poate fi sacrificată pentru că poporul şi politicienii cedează uşor la prima ameninţare.

Politicienii români au negociat teritoriul naţional şi populaţia română rămasă în zona de ocupaţie maghiară ca pe nişte vite duse la abator. Şi de aceea armata maghiară a comis atrocităţile din Ardeal, deoarece Bucureştiului nu i-a păsat de soarta românilor ardeleni. Clasei politice dâmboviţene decadente și corupte i-a fost mai dragă stabilitatea privilegiilor decât sacrificiul apărării interesului naţional. Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea în dimineața zilei de 30 august, a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe. Politicienii de la Bucureşti, care au acceptat raptul teritorial pentru păstrarea propriilor interese de clasă şi pecuniare sunt un contramodel imoral pentru politicienii de azi. Ca doctorand la Istorie am audiat zeci de bătrâni din Huedin şi Cluj care atunci, ca tineri, au fost martori cu ochii în lacrimi cum trupele române se retrăgeau pe 3 septembrie 1940 cu tancuri, mitraliere şi moto-blindate, iar bravii ostaşi ai lui Horthy ne invadau pe biciclete ca nişte postaşi având pe umeri puşti vechi din primul război mondial. Atunci mulţi români şi-au dat seama de ticăloşia clasei politice de la Bucureşti, care minţea poporul cu linia invicibilă de apărare Oradea – Carei – Timişoara. De subliniat că Iuliu Maniu și Nicolae Iorga nu au participat la Consiliul de Coroană din noaptea de 29 spre 30 august 1940, iar Ion Mihalache sau opus vehement dictatului impus de ambasadele și guvernele străine ale Axei, cu celebra remarcă: „Pământul țării nu se poate discuta și nici ceda”. Mihail Manoilescu, în memoriile scrise imediat după război „Dictatul de la Viena. Memorii Iulie – August 1940” încearcă jalnic și penibil să se disculpe de lașitatea din 30 august 1940. Doar Iuliu Maniu a avut curajul să meargă în acea zi fatidică la Regele Carol al II-lea și să-i spună verde în față: Asupra teritoriului românesc al Transilvaniei nimeni nu are căderea de a decide, în afară de poporul român din Transilvania. Poporul român s-a pronunţat odată şi pentru totdeauna, în Adunarea Naţională plebiscitară de la 1 decembrie 1918, ţinută la Alba Iulia. Forul care a decis ca integritatea noastră naţională să fie supusă unei hotărâri arbitrate a unor factori ostili intereselor româneşti nu a avut nici jurisdicţia, nici competenţa de a o face şi, în consecinţă, decizia lor este nulă şi neavenită.” Apoi Iuliu Maniu cere abdicarea Regelui Carol al II-lea.

Trasarea noii frontiere prin arbitraj a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câțiva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia sa delegațiilor română și maghiară, la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena. Ministrul nostru, Mihail Manoilescu a leşinat ca o fată mare când a trebuit să semneze textul Arbitrajului. Ciano a trebuit să-i dea un pahar cu apă să-şi revină iar reprezentanţii Ungariei râdeau şi-şi dădeau coate privind laşitatea românului şi a politicienilor de la Bucureşti care le ofereau Ardealul pe tavă. Scena este filmată şi fotografiată de cameramanii vremii. Există o poză istorică cu Manoilescu alb ca varul în faţa porţii principale a Palatului Belvedere din Viena. În 1947 fostul ministru de externe a scris o carte încercând să justifice actul de laşitate al Regelui Carol al II-lea şi a clasei politice bucureştene din 30 august 1940. Credeţi că politicienii români au învăţat din istoria tragică de la Viena ceva? Vă înşelaţi amarnic. În sud-estul Transilvaniei au loc periodic „diktate de la Viena”, limba română fiind tot mai prigonită în școli sau instituții publice, conform rezoluțiilor publice oficiale ale FCRCHM. În Ardeal umbra sumbră a Diktatului de la Viena se pare că nu a murit și din vina politicienilor noștri, că nu știu să zică ca Avram Iancu: „No` Hai!”…

Tertipul Nobel: cum se creează un „mare scriitor”

Data: 26 noiembrie 2025 by Lucian Ciuchiță

Nu există un «cel mai mare» scriitor, iar acordarea Premiului Nobel pentru Literatură nu ar trebui să fie văzută ca o validare a unei ierarhii absolute în domeniul literar. Această noțiune – Premiul Nobel pentru Literatură, acordat unui mare scriitor –, repetată cu obstinație de criticii de salon și promovată de structurile invizibile care orchestrează piața literară, nu este doar o mistificare comodă, ci și o ofensă adusă spiritului creator autentic. Literatura nu se supune rigorilor aritmetice, nu poate fi redusă la un clasament superficial, construit din trofee poleite și aplauze dirijate. Nu există unitate de măsură pentru profunzimea unei idei sau pentru tumultul unei pagini care răscolește sufletul cititorului. În fond, arta adevărată refuză să fie încorsetată de criterii exterioare esenței sale. În această lumină, Premiul Nobel pentru Literatură, cândva o emblemă a excelenței și a consacrării universale, a devenit în ultimele decenii un spectacol al conformismului. Astăzi pare tot mai mult un instrument de validare ideologică, un mecanism prin care sunt recompensați cei care servesc interesele unui sistem, nu cei care zguduie temeliile gândirii. De la an la an, aura sa de prestigiu se estompează, pierzându-și treptat legătura cu esența profundă a literaturii – aceea de a interoga, de a tulbura, de a dezvălui adevăruri incomode.

Nu este o simplă întâmplare că mulți dintre cei mai mari creatori ai secolului trecut au fost ignorați cu obstinație de acest premiu.

În locul lor, au fost așezați în vitrină autori aliniați la directivele epocii, creatori de discursuri sterile, ale căror opere răspund mai degrabă unor imperative externe decât unei chemări interioare. Adevărata literatură nu poate fi domesticită de comitete și jurii alcătuite după criterii obscure. Ea se naște dintr-o frământare intelectuală, dintr-un dialog nemijlocit cu umanitatea și cu existența. Poate că, în fața acestei realități, nu sunt singurul care privește cu scepticism mecanismele de consacrare oficială. Căci ceea ce se premiază astăzi nu mai este nici originalitatea, nici curajul estetic, nici viziunea profetică. În locul lor, sunt ridicate la rang de virtute obediența, ajustarea la ideologiile dominante și disponibilitatea de a susține narațiuni convenabile.

În această paradigmă, scriitorul autentic – cel care îndrăznește să spună ceea ce nu poate fi rostit, să sape acolo unde alții se tem să privească – rămâne adesea în umbră, lipsit de recunoașterea pe care o merită. Și poate că, într-un fel, acesta este adevăratul semn al valorii sale: refuzul de a se lăsa redus la un simplu nume într-un palmares dictat de interese străine spiritului creator. Literatura nu este și nu va fi niciodată o cursă cu câștigători prestabiliți. Ea rămâne un act de răzvrătire împotriva uniformității, un strigăt al libertății interioare care nu poate fi cumpărată sau validată de structuri efemere. Iar cei care o iubesc cu adevărat știu că mărimea unui scriitor nu poate fi dictată de un premiu, ci doar de ecoul pe care cuvintele sale îl lasă în conștiința unei lumi în perpetuă căutare de adevăr.

Joc de glezne…

Data: 26 noiembrie 2025 by Petru Jipa

În România nu se mai face politică, tot ce facem este jocul de glezne. Cuvintele cad greu, dar adevărul e că astăzi Parlamentul seamănă mai degrabă cu o scenă de teatru decât cu un for al reprezentării naționale. Discursurile sunt repetate, gesturile calculate, iar deciziile importante amânate sau luate în spatele ușilor închise, departe de ochii cetățenilor. Politica, în sensul ei autentic, acela de construire a unui viitor comun, de gestionare responsabilă a interesului public, pare o amintire îndepărtată. Partidele se înfruntă nu pe programe, ci pe lozinci. Nu pe viziuni, ci pe atacuri personale. Fiecare guvernare devine o partidă de șah în care regii se schimbă, dar tabla rămâne aceeași: corupție subtilă, promisiuni goale, reforme incomplete.

Cetățeanul e spectator, nu actor. El plătește biletul, prin taxe, prin frustrare, prin migrație, dar nu are acces în culise. Jocul de glezne e un spectacol fără scenariu coerent. Partenerii de coaliție dansează un tango forțat, în care încrederea e o monedă de schimb, iar loialitatea se măsoară în funcții obținute. Opoziția, la rândul ei, rareori critică constructiv; mai degrabă așteaptă să cadă cel de la cârmă, nu pentru a îmbunătăți sistemul, ci pentru a prelua scena. Și totuși, politica nu ar trebui să fie un joc. Ar trebui să fie responsabilitate, curaj, viziune. Ar trebui să fie școală, spitale, drumuri, dreptate. Dar când prioritățile sunt menținerea la putere și distribuirea de funcții, cetățeanul devine un număr într-un calcul electoral, nu un destinatar al politicilor. Ceea ce lipsește cel mai mult e autenticitatea. Politicienii nu mai vorbesc cu inima, ci cu calculatorul. Nu mai reprezintă oameni, ci interese de grup. Și atunci, în loc să construiască încredere, sapă gropi în care cade încrederea în instituții. România are nevoie de o renaștere politică, una care să pună omul în centru, nu jocul de putere. Până atunci, vom rămâne prizonieri în acest spectacol fără final fericit, unde gleznele sună tot mai tare, dar drumul înainte e tot mai întunecat.

O încălzire ușoară în afara terenului de joc politic. Dar pasa decisivă o dau organele de forță ale statului. Democrație? În aparență, democrația se joacă pe terenul electoral: alegeri, partide, dezbateri publice, promisiuni. Totuși, dincolo de acest spectacol instituțional, există un alt teren mai puțin vizibil, dar mult mai decisiv, unde adevărata putere își exercită influența: cel al instituțiilor coercitive ale statului. Armata, poliția, serviciile secrete, parchetul, acestea nu sunt simple instrumente neutre, ci actori politici activi, chiar dacă operează sub masca profesionalismului sau a apolitismului. Când criza lovește: economică, socială sau instituțională, partidele se contrazic, parlamentul se adună, dar decizia finală, cea care poate menține sau răsturna un guvern, nu aparține deputaților, ci forțelor de ordine. Ele sunt cele care aleg, tacit, cui îi acordă loialitatea. O poliție mobilizată poate sufoca o revoltă populară; aceeași poliție, indiferentă, poate permite prăbușirea unui regim. Armata, în mod tradițional, este ultimul arbitru al puterii, istoria Europei și a lumii arată că, de la fascism la tranziții democratice, intervenția militară a fost adesea punctul de cotitură. Democrația presupune, în teorie, suveranitatea poporului și controlul civil asupra forței. În practică, această relație este fragilă. Când organele de forță își exercită discreția în favoarea unui grup politic, când deciziile lor nu mai sunt supuse unui control transparent, democrația devine o scenă, o farsă instituțională. Cetățenii votează, dar cine controlează strada, deține adevărata putere. Problema nu este doar abuzul, ci structura însăși a acestor instituții: opacitatea, cultura corporatistă, legăturile secrete cu elitele politice sau economice. O forță de ordine care nu este profund ancorată în statul de drept, care nu este supusă unui control democratic real, devine o amenințare permanentă la adresa democrației.

Astfel, întrebarea „Democrație?” nu se răspunde doar la urne, ci în secții de poliție, în baze militare, în sediile serviciilor. Până când aceste instituții vor rămâne în afara dezbaterii democratice, până când vor acționa ca niște „stări în stat”, democrația va rămâne incompletă, o jumătate de joc, în care partea decisivă se joacă în umbră.
Să fie pace!