Steaua…, Patima…, Lumina…

STEAUA CARE N-A APUS

Te-ai înălțat atât de sus
și-acum mă chemi la tine.
De ce? Când somnul este lin
și mi-e atât de bine?

Din cer te văd cum mă privești,
soarele și luna-s împreună,
dar pentru ce mă ocolești
când dragostea-i stăpână?

Intrupează-te ca și atunci
poftește și te-mbracă,
în straie fine, albe, lungi
și-n ape tu te scaldă.

Eu aștept încă, jarul meu
începe să se stingă,
dar eu îl rog pe Dumnezeu
pe tine să te-aprindă.

Pe lângă timp alunecând
eu m-am făcut scânteie
și te aștept mereu sperând
c- ai să mă faci femeie.

Nu-i rece toată lumea ta
deși nu-i simți natura,
vino să-ți dau prin gura mea
puterea și caldura.

De data asta vreau să fiu
cu tine întotdeauna,
n-am să mai las ca acest cerc
să rupă-n două lumea.

Mă-nalță și pe mine, hai,
să ne unim cu totul,
deschide poarta de la rai
și dă-mi în palme focul.

Viclean copil, el Cătălin,
nu m-o mai prinde-n vrajă,
o altă lume eu doresc
în care Tu mi-ești strajă.

Cât te-am măhnit când am ales
a lumii poartă strâmtă,
eu te-am lovit, tu m-ai înțeles,
visam în lumea cea adâncă.

A trecut mult, m-am luminat,
poți să mă iei la tine,
știu că tu ești un Împărat
ce-n palma lui mă ține.

Aceste legi te rog să schimbi
să nu mai fie haos
și să dai vieții fără sens
o clipă de repaos.

-O clipă Luceafărul a răs,
s-a aruncat în ape
și din senin s-a intrupat
pe fată să o scape.

Aceasta e povestea mea
menită să-l aducă
pe Eminescu-n viața ta,
ca sufletul eliberat de umbre.

PATIMA UNUI STRĂIN

Dacă n-ai simțit parfumul pământului pe care calci, colțul ierbii
și aroma strugurelui brumăriu zâmbind în noapte, ai trăit degeaba.

Dacă nu te-ai contopit cu pasul mioarelor răspândit pe dealurile verzi
și n-ai îngenunchiat în fața miracolului săvârșit de El, ai trăit degeaba.

Dacă n-ai văzut dansul ielelor din luna MAI, când natura se îmbracă
în lumină și este frământată de Feți- Frumoși, vraja grădinilor încărcate
de patimă și dans sub cerul albastru, ai trăit degeaba.

Dacă nu ți-ai lipit urechea de scoarța unui bătrân stejar, ai trăit degeaba.
Duc mâna la tâmple și simt fiorul unei femei ce și-a găsit sălașul sub coasta
mea adormită sub frunze.

Doamne, dă-mi timp să te simt, nu-mi lăsa mintea să-mi astupe sufletul
ce-și caută dimensiunea pe pajiști zburate de fluturi.

Nu, n-am trăit degeaba, te-am găsit, am strigat, m-am închinat și-am regăsit
somnul-prunc ce-și aștepta ceasul.

Toate filozofiile lumii și toată înțelepciunea se topește în brațele a doi
îndrăgostiți ce-și jură iubire.

Doamne, doresc să mai râmân aici, dar . . . m-am irosit, sărută-mi
fruntea încălzită PĂRINTE și cuprinde-mă în INFINITUL TĂU.

Eu sunt aici și te aștept . . .
AMIN!

LUMINA

Firească, transcedentală, una cu Dumnezeu şi cu mine,
stă precum un artist ce-şi contempla creaţia în inima
ce-şi deschide cămara, în adâncurile mării unde-şi dorm
somnul coralii, în cerul unde stăpânesc luceferii, pe câmpul

cotropit de florile-dantelă, lumină tainică şi parfum de tei,
translucidă pe fruntea mea ce-şi etalează urmele stelei
fără nume. Viteză perfectă, dincolo de cea a sunetului,
duci printre sori şi planete, melodii creeate de civilizaţii

îndepărtate. Nimeni nu te poate atinge, dar fără tine
nimic nu poate exista, nici privirea mea nu poate
descifra matematica perfectă fără codurile de argint
ale tale, totală, magnifică, nesupusă întunericului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*