Arhiva zilnică: 14 aprilie 2018

„Cum umbli aşa? Care ţi-e rostul în viaţă?” – Zilele Rezistenței

Data: 9 iulie 2024 by Redacția

Se apropie a 14-a ediție a Zilelor Rezistenței de la Sâmbăta de Sus, manifestări organizate în jurul comemorării anuale fixate ca o tradiție de însuși Ion Gavrilă Ogoranu. Zilele astea am dat peste un fragment din volumul 2 al memoriilor sale, de care uitasem cu desăvârşire. Conţinutul m-a zguduit Trăirile descrise de Gavrilă în acel text se potrivesc teribil cu locul pe care conducătorii de astăzi ai ţării, ei şi ţuţării lor de serviciu, îl pregătesc – a câta oară, Doamne? – acestor efigii ale istoriei noastre. În fine, revenind la fragmentul din memoriile lui Gavrilă… Acesta rememorează o întâmplare din anii de trai în ilegalitate, dinaintea capturării sale, în 1976. În cadrul incursiunilor clandestine la Cluj, unde şi-a revăzut, în taină, o serie de prieteni, a încercat să reia legătura cu o fată pe care o simpatizase în mod deosebit în tinereţe, la Făgăraş. Îi cunoştea familia şi cunoscuse ulterior şi pe soţul ei, un cunoscut scriitor. Un prieten din Cluj tocmai îi relatase că, într-o discuţie cu Finuţa (aşa se chema fata), aceasta vorbise frumos depre Gavrilă şi camarazii săi din munţi, pe care îi credea morţi cu toţii.

Să-l lăsăm însă pe Ion Gavrilă să relateze: „M-am îndreptat apoi la adresa Finuţei. Eram nerăbdător să-i văd. Toată iarna visasem această întâlnire. Aveam chiar un plan mare. Să-i povestesc lui ceea ce am scris în această carte şi el, cu talentul lui de scriitor, să le consemneze, ca să rămână mărturie. Am sunat la uşă, am auzit paşi uşori şi, într-adevăr, a apărut ea, uitându-se mirată la mine şi măsurându-mă foarte rece, de mi-a îngheţat tot avântul cu care venisem: „Doamnă”, îmi găseam eu cu greu cuvintele, „poate vă amintiţi de vreo cunoştinţă cu numele Gavrilă”. Faţa îi devenise şi mai aspră; răspunse sarcastic şi apăsat: „Nu-mi amintesc şi nici nu vreau să-mi amintesc. Cum umbli aşa? Unde ţi-e buletinul? Care ţi-e rostul în viaţă? Umbli ca un strigoi?” Am rămas ca trăznit. Nu mă recunoaşte? După cum vorbea, înseamnă că ştie cine sunt. M-am trezit repede la realitate. Am îngăimat câteva cuvinte. „Iertaţi-mă, doamnă, nu ştiam că vă supăr.” Şi am plecat, căci continua să strige tare şi mă temeam că ies vecinii. Am coborât în fugă scările blocului şi, în stradă, m-am urcat în autobuzul ce se afla în staţie, urmărit ca de un blestem. Mi-am revenit după un timp, când autobuzul a oprit în faţa unei porţi a cimitirului. Am intrat aici. După cum am fost primit, mă temeam să nu anunţe Securitatea, care m-ar fi căutat peste tot. M-am oprit pe o alee laterală, pe o bancă, la loc ferit, şi am încercat să refac ceea ce mi s-a întâmplat. Nu puteam înţelege. Dacă acestea îi sunt părerile despre mine, îmi ziceam, atunci de ce i-a vorbit lui Florin aşa de frumos? De-atunci, mereu, de câte ori îmi amintesc, caut să înţeleg de ce m-a primit aşa. Şi, fiind ajutat şi de alţii în împrejurări asemănătoare, am ajuns la următoarea concluzie: e bine să mori atunci când soarta îţi aduce moartea la timp potrivit. Dacă lumea s-a obişnuit cu gândul morţii tale şi ai fost etichetat şi catalogat ca atare, atunci trebuie să fii mort cu adevărat. Lumea nu iubeşte, nu admite strigoi care să le tulbure liniştea. Mortului îi stă bine să fie mort de-adevăratelea. Am învăţat acest lucru atunci şi am început să mă comport în consecinţă. Am ieşit din cimitir spre seară, pe străzi lăturalnice. Am ocolit şi m-am urcat într-un autobuz spre Somoşeni.”

Relatarea mi se pare de un dramatism ieşit din comun. Dincolo de forţa narativă a lui Gavrilă, întâmplarea este pe cât de emoţionantă, pe atât de potrivită cu întregul destin al acestui om. Al lui şi al tuturor celor ce au îmbrăţişat idealul lui, fiind nevoiţi să aleagă moartea sau viaţa veşnic clandestină. Care, precum vedem, tot un fel de moarte înseamnă… Totul este sugestiv, fără ca să fie ceva aranjat. Finuţa îl priveşte cu groaza cu care ai privi un mort întors printre cei vii. Îl întreabă de buletin (formalitate ce atestă identitatea noastră în societate). “Care ţi-e rostul?” Îi spune, fără echivoc,”strigoi”. Deşi ştia că nu este mort. Pentru a scăpa de eventuala anunţare a Securităţii şi raziile ei stradale, Gavrilă se refugiază… într-un cimitir! Locul cel din urmă unde autorităţile lumii acesteia ar căuta. Chiar dac[ instinctiv[, alegerea sa cât se poate de sugestivă. Cimitirul este locul morţilor, comunitatea celor duşi din lumea noastră. Şi, fără să realizeze, alungat de cei vii, el tocmai acolo îşi mai găseşte un loc pe acest pământ… Liniştindu-se, începe să-şi conştientizeze statutul în această lume. În lumea nouă, în “societatea socialistă multilateral-dezvoltată”.

Care se va preungi însă, în ciuda decesului formal al regimului comunist, şi după Decembrie 1989. Venit la Bucureşti anume pentru a se alătura tineretului revoluționar, în ziua de 23 decembrie 1989, lui Ion Gavrilă nu i se va permite accesul în studioul Televiziunii Române, unde alminteri se adresau deja poporului alde Brucan, Bârlădeanu, Iliescu, Roman-Neulander, şi alţi veterani comunişti ori copii de-ai lor. Nici în următorii 17 ani, până la moartea sa, lui Ion Gavrilă şi camarazilor săi nu li se va permite accesul în mainstreamul vieţii publice româneşti. Ei vor fi mereu nişte marginali. Se vor organiza, se vor manifesta. Noii diriguitori, proveniți din vechile structuri, le vor respecta acest drept, dar vor avea grijă totul să fie ţinut la periferia vieţii publice. Aşa cum, plecând din cimitir, în relatarea de mai sus, apucase doar pe străzi lăturalnice… Televiziunile şi radioul îi vor evita. Şcolile şi universităţile la fel. Vor înfiinţa asociaţii, fundaţii, vor avea chiar şi un partid. Lipsiţi însă de resurse logistice elementare şi, mai ales, de accesul la mass-media, fără de care societatea de astăzi nu poate fi concepută, ei au avut acces doar în zone publice de nişă. Cărţile lui Gavrilă s-au publicat cu mari sacrificii personale şi în tiraje mici. Puţini au fost tinerii care au avut privilegiul să se adape de la bogăţia sufletească a acestor oameni…

Chiar şi la 9 ani după moartea sa, când fundaţia care îi poartă numele a fost invitată la o dezbatere organizată de Realitatea TV, reprezentantului său i s-a rezervat un loc marginal, într-o încăpere separată de studioul unde participau ceilalţi invitaţi la masa rotundă. Şi asta la cererea arogantă a urmaşului unui kominternist venit în 1944 pe tancurile sovietice, ajuns director al Institutului Holocaustului… Sugestiv pentru locul celor ca Gavrilă în societatea românească, rămasă la fel de „socialistă” şi „multilateral dezvoltată”…

Şi totuşi, acest strigoi, numit Ion Gavrilă Ogoranu, el şi camarazii săi de generaţie, se încăpăţânează să bântuie lumea aceasta progresistă. Bântuie somnul liniştit al florienilor și murarilor, al ilieştilor, ioanizilor și iohanişilor. Bântuie universităţile, bântuie internetul, bântuie cinematografele chiar, librăriile şi televiziunile. Bântuie minţile şi sufletele tot mai multor tineri scrâbiţi de minciună şi care-şi găsesc în el model de ideal şi luptă, și care îi caută. Bântuie, întorcându-se „ca un fum, / Uşor, ţinându-ne de mâini, / Toţi cei de ieri în cei de-acum, / Cum trec fântânile-n fântâni”, cum spun versurile unei poezii de Radu Gyr, devenite cu ani în urmă cap de acuzare pentru infracţiunea de „instigare”.

Şi, culmea, astăzi nici măcar nu mai poate fi capturat…

N.B.: Zilele Rezistenței se vor desfășura în perioada 19-21 iulie 2024, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, și vor reuni un simpozion, o expoziție, drumeție montană, proiecții de film, lansări de carte și comemorarea partizanilor făgărășeni.

Un articol de Florin Dobrescu

„Cronici din Nord” de Gelu Dragoș, seismograf al evoluției literaturii contemporane…

Data: 9 iulie 2024 by Alexandru Florin Țene

Volumul de cronici, intitulat „Cronici din Nord”, apărut la Editura Casa Cărților, Baia Mare, 2024, se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat de conferențiar universitar dr. Ștefan Vișovan, în care autorul celor cinci pagini face o analiză pertinentă a activității de dascăl și scriitor al lui Gelu Dragoș, remarcând personalitatea acestuia în cadrul activităților școlare, dar și al talentului de scriitor și analist literar, remarcat în lumea spiritualității din Nordul Cultural, și nu numai. Apelativele memorabile ale domnului conferențiar Ștefan Vișovan la adresa scriitorului Gelu Dragoș, mă fac să îl citez: „Cronicile literare al Domniei sale sunt, în general, pozitive, presărate cu îndemnuri și aprecieri, dar evidențiază, atunci când când se impune, stângăciile sau scăpările unor autori, dar face acest lucru cu eleganță și delicatețe, fără a apela la sintagme care ar avea efecte inhibitorii asupra acelor implicați”. Această observație, ne convinge, faptul că autorul acestor cronici este un pedagog adevărat, care cunoaște tactica psihopedagogică de îndrumare ce nu jignește și apostrofează.

Trebuie să evidențiez siteul „Moara lui Gelu”, prin care scriitorul Gelu Dragoș promovează creațiile literare și artistice ale scriitorilor și oamenilor de cultură din întreaga țară. Contribuind din plin la scrierea unor pagini de istorie literară contemporană. Cronica la volumul poetei Limona Rusu abordează poezia acesteia cu empatie, fiindcă emană sentimentul cel mai nobil al omului, dragostea, iubirea. Sunt evidențiate poemele dedicate mamei, sau jumătății mitologice ale bărbatului. În același spirit de analiză pertinentă și cu empatie pedagogică este conica la volumul „Treptele Creativității” de Raul Alexandru Mitruți, tânăr scriitor din Baia Mare, care a adunat într-o carte un evantai de povestiri realiste, unele promovând spiritul de protecție a mediului. În această succintă cronică n-am să abordez fiecare pagină dedicată scriitorilor abordați de analistul Gelu Dragoș, fiindcă intenția mea este doar de a sustanția esența spiritului critic și pedagogic al autorului acestui volum. Scriitorul Gelu Dragoș consemnează într-un stil reportericesc evenimente culturale deosebite, cum ar fi: Deschiderea casei Muzeu Ion Georgescu Muscel, sau anunță apariția revistei „Dobrogea culturală” a Ligii Scriitorilor. Cartea aceasta care se consttuie ca un paner al Istoriei Literare ce se scrie în timpul prezent, se încheie cu o „carte de vizită” reprezentativă a lui Gelu Dragoș, adică un bogat Curriculum Vitae, din care aflăm că autorul are 57 de ani, că a publicat mai multe cărți, primind premii și distincții în număr de peste 29.

Abordând poezia din cărțile primite, îmi dau seama că aceasta nu se naște spontan, ca Minerva din capul lui Jupiter, poezia analizată de Gelu Dragoș este expresia momentului contemporan. Termenii literaturii mai vechi s-au topit în flacăra sentimentelor cntemporane și pe această bază își edifică poeții opera. E aici un proces și nu o explozie. Am închis coperțile aceste cărți cu nostalgia dascălui de pe vremuri care era luminătorul satului. Această nostalgie s-a estompat în personalitatea lui Gelu Dragoș, care este nu numai luminatorul prin cuvânt al Maramureșului, ci și al întregii noastre țărișoară, prin cărțile sale, prin „Moara lui Gelu”, și mai ales prin învățăceii care au aprins de la dascălul lor un „pai de lumânare a culturii” pe care o duc mai departe, luminând cultură prin toate zonele României.

Clopotele Putnei au bătut 520 ani de la trecerea în Veşnicie a Marelui şi Sfântului Ştefan…

Data: 9 iulie 2024 by Redacția

Intrat definitiv în conştiinţa Neamului Românesc, Domnitorul Ştefan cel Mare, cea mai legendară figură a istoriei Moldovei, prin înaltele sale trăsături de vajnic apărător al hotarelor ţării şi a Credinţei strămoşeşti, dovedite cu prisosinţă în cei 47 de ani de domnie (1457-1504), durată care nu a mai fost egalată vreodată in toată istoria ţării noastre, rămâne, fără îndoială, o adevărată, nepieritoare şi emblematică personalitate a Evului Mediu românesc şi nu numai. Iată, la 2 iulie 2024 s-au împlinit 520 de ani ai nemuririi sale… După cinci veacuri şi încă două decenii de atunci, tot mai strălucitoare şi mai glorioase ne rămân în conştiinţa noastră de contemporani excepţionalele sale calităţi de om politic, strateg şi diplomat, de neînfricat luptător pentru apărarea integrităţii Moldovei şi de sensibilă şi bine conturată iniţiativă pentru dezvoltarea şi înflorirea culturii; la acestea adăugându-se cu pregnanţă nestrămutata poziţie a sa de apărător al creştinătăţii şi al Europei împotriva turcilor şi a islamului. Acestă ultimă afirmaţie este întărită şi de cele conţinute în scrisoarea de felicitare ce i-a fost adresată de Papa Sixtus al IV-lea, după glorioasa şi răsunătoarea sa victorie obţinută împotriva turcilor, în condiţiile unei evidente inferiorităţi ale oştirii moldovene, în Lupta de la Podul Înalt (Vaslui -1475), care l-a numit „Athieta Cristi” (atletul lui Cristos), ce a stopat impresionant şi decisiv marşul triumfal al turcilor spre centrul Europei – leagănul creştinătăţii.

Despre Ştefan cel Mare, atât cronicile vremii sale, cât şi cele ale vremurilor ce au urmat, dar şi scrierile istorice ce se continuă cu nedezminţit interes şi în zilele noastre, pomenesc cu luare aminte despre însemnătatea actelor de curajoasă şi înţeleaptă cârmuire a poporului şi a întregii Moldove de-a lungul îndelungatei sale domnii, consemnând percepţia definitivă a acestuia în tradiţia şi creaţia populară: „Ştefan Vodă, domn cel Mare, seamăn pe lume nu are/ decât numai mândrul Soare!”

Se cuvine, însă, la ceas de praznic împărătesc, să-i receptăm figura, aşa cum este ea încrustată în filele de Cronică moldavă de pana măiastră a lui Grigore Ureche: „Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă”. Şi tot din Cronica Ţării Moldovei aflăm, luând izvor de mărturisire, despre nestrămutata lui împărtăşire şi slujire cu sfinţenie a credinţei ortodoxe a neamului moldovenesc, după cum „glăsuiesc”, nepieritoare, filele sale îngălbenite de vremea trecătoare. Astfel, după memorabila victorie asupra Imperiului Otoman, prin înfrângerea zdrobitoare a numeroasei armate turceşti de peste 120 mii de „spahii”, conduse de Suleiman Paşa, Ştefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie lui Dumnezeu şi numai Lui această laudă”.

A ajuns pe tronul Moldovei după ce l-a înfrânt, la 12 aprilie 1457, pe Petru Aron, răzbunându-se astfel pe cel care i-a ucis tatăl (Bogdan al II-lea) şi după ce, la 14 aprilie 1457, merge „pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Adunarea în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și toată țara proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei”.

Priviţi acum sub aspect retrospectiv, cei 47 de ani de domnie îndelungată a lui Ştefan cel Mare pe tronul Ţării Moldovei, pot fi rezumaţi, cu preţiozitatea lor, prin impunerea, pe plan intern, a unei stabilităţi politice a ţării, întărirea apărării hotarelor Moldovei, ce se întindeau de la Carpaţii răsăriteni şi până la Nistru, împotriva popoarelor năvălitoare şi a celor cu pretenţii de expansiune, încurajarea comerţului prin instaurarea unei depline securităţi a drumurilor, ce i-a asigurat ţării şi domnitorului “cele de îndestulare a luptelor şi a construcţiilor” ridicate în toată ţara, iar, pe plan extern, statornicirea unor relaţii de comuniune cu ţările vecine: Ungaria, Ţara Românească şi Polonia, împotriva puternicului pericol expansionist al Imperiului Otoman, îndeosebi după cucerirea Constantinopolului, la 1453. Cei 47 de ani ai domniei sale nu au fost toţi luminoşi pe de-a intregul, datorită vicisitudinilor şi convulsiunilor vremurilor. De-a lungul acestora, Ştefan cel Mare, mereu în fruntea oastei ţării, a dus 36 de bătălii, din care a ieşit biruitor în 34 dintre ele, pierzînd doar 2, (Chilia- 1462 şi Războieni – Valea Albă- 1476), dar şi în cazul acestor două înfrângeri Domnitorul a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: „a stat în voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său!”.

Legenda ţesută în jurul viteazului şi măreţului Domnitor spune că acesta obişnuia după fiecare biruinţă „să aducă laudă Domnului prin înălţarea unui sfânt lăcaş de închinăciune”. Desigur că această legendă nu poate fi una reală, dar, de bună seamă, cele mai multe dintre aceste lăcaşuri au fost ridicate de Domnitor „întru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru anumite biruinţe.”

După unele izvoare istorice, Ştefan cel Mare a ctitorit în toată domnia sa 44 de biserici şi mănăstiri, după altele, acestea ar fi fost numai 40, dar, oricare ar fi cifrele apreciate, însemnătatea acestor sfinte lăcaşuri, ridicate de-a lungul şi de-a latul întregii Moldovei, ba chiar şi peste hotarele ei (în Sfântul Munte Ahtos, în Ardeal şi Ţara Românească), este nu doar una ce dă expresie credinţei duhovniceşti a domnitorului, ci şi una de strălucită dezvoltare a culturii, apreciată ca fiind o adevărată „epocă ştefaniană”. Chiar dacă astăzi doar 30 dintre aceste ctitorii ne mai sunt autentice mărturii ale acelei epoci, acestea înfăţişează cu dărnicie vizitatorilor adevărate giuvaeruri: „manuscrise de o rară frumuseţe, Tetraevanghele, Mine, Vieţile Sfinţilor, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu aur şi argint” , toate înmănunchind un inestimabil tezaur al culturii româneşti din acele vremuri.

Prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare este Mănăstirea Putna, cu hramul de închinăciune, Adormirea Maicii Domnului. Aceasta a fost construită între anii 1466-1469, având încrustată doveditor pisania Domnitorului, ce se păstrează şi acum la locul ei de cinste: „Binecredinciosul domn a toată ţara Moldovei, Io, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a zidit şi a făcut mănăstirea aceasta întru numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul arhimandritului Ioasaf, în anul 6977 (1469)”. Iubindu-şi nespus de mult această primă închinăciune a lui către Dumnezeu, nu va fi de mirare, când, peste timp, Ştefan cel Mare o alege ca „loc de îngropăciune şi odihnă veşnică”. Şi rămânând în contextul ctitoriilor ştefaniene, putem menţiona şi Mănăstirea Dobrovăţ, cu hramul de închinăciune, Pogorârea Sfântului Duh, ca fiind ultima sa ctitorie. Şi la această Sfântâ mănăstire pisania domnească este la fel de edificatoare: „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io, Ştefan voievod din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele Coborârii Sfântului Duh, care s-a început a se zidi în anul 7011 (1503), luna aprilie, ziua 27 şi s-a sfârşit in anul 7012 (1504), iar al domniei sale anul al patruzeci şi optulea curgător, luna….”

Cu puterea sa clarvăzătoare asupra însemnătăţii unor localităţi privind dezvoltarea şi viitorul Moldovei, fără a fi avut în apropierea acestora vreo luptă de biruinţă, Ştefan cel Mare a ctitorit cu evlavie sprijinitoare lăcaşuri de închinăciune şi în acestea. Între localităţile de înaltă apreciere domnească se numără şi oraşul Iaşi, unde Domnitorul a ridicat, între anii 1491, iunie şi 1492, 10 august, Biserica „Sfântul Nicolae” din imediata apropiere a Curţii Domneşti temporare de la Iaşi, sfânt lăcaş în care, începând cu a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1563-1568), ce a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi, au fost „unşi” toţi domnitorii Moldovei până la Alexandru Ioan Cuza, motiv pentru care ctitoria ştefaniană ieşeană a primit binemeritata denumire de Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”.

Şi astăzi, odată cu efectuarea unor ample lucrări de restaurare, sfântul lăcaş, aflat acum în imediata apropiere a Palatului Culturii, construit între anii 1908-1925 pe locul fostei Curţi Domneşti, devenit Mănăstirea “Sf. Nicolae Domnesc”, se poate mândri cu minunata frescă votivă, poate una dintre cele mai frumoase, ce-l înfăţişează expresiv pe Marele Voievod, însoţit de cele trei soţii ale sale şi de fiii lui, închinând cu cucernică smerenie Sfântului Nicolae chivotul ctitoriei sale. Desigur, la cea vreme (1492,) dintre cele 3 soţii nu mai era în viaţă, după cum se va vedea, decât ultima dintre ele, Maria Voichiţa.

Şi pentru că deja am atins viaţa familială a lui Ştefan cel Mare, în jurul căreia s-au ţesut multe şi controversate legende, este bine să amintim că în acea perioadă convulsionată a istoriei căsătoriile domneşti se făceau mai mult din raţiuni politice ale asigurării unei stabilităţi teritoriale şi mai puţin din sentimente de dragoste. Urmând aceeaşi „reţetă a timpului”, în 1463, Domnul Moldovei se căsătoreşte cu Evdochia, fiica împăratului de la Kiev, alianţă care-i asigura garanţia hotarelor de răsărit ale Moldovei.

După cinci ani de la moartea acesteia (1467), în 1472, s-a recăsătorit cu Maria de Mangop din Cneazatul Crimeii, care provenea din străvechea spiţă bizantină a paleologilor. Odată ce Crimeea a fost cucerită de tătari, această căsătorie nu mai prezenta interesul politic scontat, aşa că după numai un an, în 1473, Domnitorul aduce la Curte, în compania primei Doamne, pe soţia şi fiica lui Radu Vodă (cel Frumos); cu aceasta din urmă, Maria Voichiţa, căsătorindu-se, în 1478, după moartea prematură, din decembrie 1477, a Mariei de Mangop care a fost foarte mâhnită de compania respectivă.

Din cele trei căsătorii au rezultat opt copii, dintre care, ca o „cruce” a Voievodului, cinci au murit în timpul vieţii lui. După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice (2 iulie 1504), i-a urmat la tron, după rânduiala domnească, singurul său fiu supravieţuitor, Bogdan al III-lea, provenit din cea de a treia căsătorie.

Diversele ipoteze cu privire la numeroşi copii nelegitimi ai Voievodului proveniţi din afara căsătoriilor sale, în urma unor cercetări minuţioase ale izvoarelor istorice, au fost demolate pe rând cu argumente imbatabile. Totuşi, potrivit cronicilor cercetate cu luare aminte, s-a admis în mod cert existenţa unui singur „copil din flori”, rezultat în urma unei „legături aventuroase” cu „o ţâitoare din familia Rareş din Târgul Hârlăului”, care a fost „recunoscut” chiar de însuşi Ştefan. Acesta a fost Petru Rareş, cel care, ulterior, ajuns şi el pe tronul Moldovei (1527-38)(1541-46), avea să confirme şi să continue strădania întru rugăciune şi smerenie faţă de Dumnezeu a vestitului său tată, devenind, după cum consemnează cronicile, un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcaşuri, al culturii şi credinţei neamului, ridicând sfintele mănăstiri: Probota, Moldoviţa, Humor, Rarău, Râşca.

Obosit şi suferind de peste 40 de ani de la o rană la un picior, căpătată într-o luptă biruitoare, ce a dus chiar la „amputarea acestuia”, la 2 iulie 1504, marţi, la ora 1 dimineaţa, Ştefan cel Mare părăseşte această lume şi se înalţă spre Împăraţia Cerurilor şi a Veşniciei, lasând în urmă jalea imensă a unui întreg popor ce l-a iubit cu toată ardoarea, după cum o descrie cronicarul Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei: „iară pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zicu «Sveti Ştefan Vodă»”!

După moartea sa, în semn de aleasă preţuire, figura Domnitorului Ştefan cel Mare, încrustată luminos şi definitiv în conştiinţa întregului neam românesc, reprezintă o temă de mare importanţă atât pentru istoriografia, cât şi pentru mitologia românească.

În şir nesfârşit, din generaţie în generaţie, Ştefan a fost mereu slăvit ca: „cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt”; numele său glorios, fiind nu numai al Moldovei, ci şi a întregului neam românesc, a însufleţit mereu şi mereu strădaniile de gând, faptă şi simţire românească în momentele de răscruce ale istoriei naţionale, a unit românii de pretutindeni la mormântul său de veci prin serbările naţionale de la Putna, amintind revelator pe cea de la 1871, iniţiată şi însufleţită de tânărul poet Mihai Eminescu, cum şi pe cea grandioasă, din 1904, la marcarea celor 400 de ani scurşi de la trecerea la cele Veşnice a Marelui Ştefan, a inspirat generos literatura, folclorul şi arta spre a da urmaşilor o pildă de vitejie şi demnitate, un adevărat model viabil şi capabil să ne recâştige încrederea în forţele noastre şi în credinţa neamului, pentru a ne păstra identitatea naţională şi pentru a riposta la orice ameninţare dinăuntru şi dinafară. Invocată semnificativ de Mihai Eminescu în memorabila sa Doină, creată special de poet pentru ceremonia fastuoasă a inaugurării statuii ecvestre a Voievodului, la 5 iunie 1883, în faţa fostei Curţi Domneşti de la Iaşi, devenit Palatul ocârmuirii, figura Marelui Ştefan pare a fi singura izbăvire a situaţiei grele a României de atunci:

„Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Lasă-arhimandritului/ Toată grija schitului,// Lasă grija sfinţilor/ În seama părinţilor/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă,/ Noaptea-ntreagă,/ Poate s-o-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău.// Tu te scoală din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-ai suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată,// De-ai suna de două ori/ Îţi sar codrii-n ajutor,/ De-ai suna şi-a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară!/ Ca să-ţi mântui neamul tău”. De asemenea, finalul apoteozant al strălucitoarei piese „Apus de soare” a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, ce cuprinde declamaţia de înaltă simţire a lui Ştefan cel Mare: Moldova nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri!, va însufleţi întotdeauna cu putere iubirea oricărui român pentru pământul sfânt al ţării.

Despre Domnul Ştefan au scris şi alte personalităţi de frunte ale literaturii române, între care: Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Gh.Asachi, Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Ştefan Oct. Iosif, Octavian Goga, Nicolae Gane, Eusebiu Camilar, Ioan Alexandru. Toate creaţiile artistice, toate baladele şi legendele populare, toate scrierile şi cercetările istorice ce s-au scris şi se mai scriu cu acelaşi interes şi asiduitate despre Ştefan cel Mare aduc mereu şi mereu şi an de an, noi şi preţioase dovezi edificatoare pentru întregirea figurii Celui mai Mare Român al neamului românesc, aşa cum a fost el apreciat la finalul concursului naţional al TVR, cu acelaşi nume, din 2006.

Să notăm cu vrednică luare aminte că încă din perioada „luminată” de dinaintea lui ´89, mai exact în 1978, celebrul pictor Sabin Bălaşa, un renascentist al epocii sale, i-a zugrăvit în fresca aflată pe „Sala paşilor pierduţi”, denumită pe drept cuvânt „Capela sixtină a neamului românesc”, aura legendară a Marelui Voievod, Ştefan cel Mare, care a apărat timp de 47 de ani, cu paloşul său viteaz şi cugetul dârz, smerit şi cârmuitor, întregul pământ al Moldovei, întipărindu-i pe chip privirea mânioasă de dincolo de mormânt îndreptată asupra urmaşilor urmaşilor săi care n-au reuşit peste veacuri să păstreze intacte hotarele Moldovei, aşa cum el le-a statornicit la răsărit, la cele două râuri între care acum este deschisă şi sângerează “rana sufletului românesc”.

În ceea ce priveşte canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, aceasta a venit cam târziu, în 1992, la aproape 490 de ani de la moartea sa, deşi numeroase mărturii ale trecutelor vremi frământate au subliniat sfinţenia Voievodului Ştefan, între care se menţionează grăitor: Cronica germană, cronica lituaniană, cronica franceză, bula Papei Sixt al IV-lea, cronica poloneză, din care extragem aprecierea arhidiaconului catolic Maciej Staryjewski, făcută cu prilejul vizitei sale în Moldova, la 1575: “din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca un sfânt.”, cronica în piatră a Bătăliei de la Războieni ş.a., iar poporul întreg îl cinstea ca pe un sfânt încă de la moartea sa, fără a simţi nevoia oficializării acestei percepţii. Întârzierea acestei canonizări nu poate fi pusă pe deplin în sarcina exclusivă a Bisericii Ortodoxe Române, deoarece aceasta nu era în practica ei curentă canonizarea sfinţilor, precum în cazul Bisericii Elene sau Ruse. B.O.R. se mulţumea doar cu tradiţia românilor lăsată din strămoşi de a-şi cinsti sfinţii în mod spontan, cu o firească evlavie, fără o decizie venită de la Sfântul Sinod.. Dar, pe măsura trecerii veacurilor de la moartea Marelui Ştefan, se accentua vizibil necesitatea recunoaşterii acestuia şi a sfinţeniei Sale. La dreapta judecată făcută de către Sinodul B.O.R. privind canonizarea lui Ştefan au fost îndelung cumpănite faptele sale glorioase şi cucernice, cum şi păcatele sale omeneşti pentru care s-a căit de atâtea ori în faţa lui Dumnezeu. Verdictul acestei judecăţi duhovniceşti a lui Ştefan cel Mare nu putea să fie decât cel ce era unul previzibil şi care venea binecuvântat şi strălucitor din vâltoarea veacurilor de cinstire aduse neîncetat Domnitorului. Astfel, la 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în rândul sfinţilor săi sub denumirea de Ştefan cel Mare şi Sfânt, ce se prăznuieşte de atunci în calendarul ortodox la data de 2 iulie – dată la care acesta a trecut la cele veşnice.

Dovezile grăitoare ale sfinţeniei Sale le găsim în viaţa şi faptele lui, în nepreţuitul tezaur pe care l-a lăsat creştinătăţii, prin cele peste 40 de biserici şi mănăstiri ce se disting printr-un propriu stil arhitectonic, admirat de milioane de pelerini din toate colţurile lumii, tezaur ce nu a fost egalat de nimeni în plan local şi european.

Sfinţenia Sa rezidă şi din iubirea şi jertfirea pentru neam şi ţară şi din smerenia cu care Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a îndreptat mereu spre Dumnezeu, iar poporul l-a răsplătit prin prin cinstire şi evlavie. Poate că de aceea pe pergamentul icoanei Sfântului Ştefan cel Mare stau înscrise cuvintele – testament pentru urmaşi: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre”.

Aşadar, marţi, 2 iulie 2024, la fericita coincidenţă calendaristică a prăznuirii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când împlinitu-s-a pe răbojul vremii 520 ani de la nemurirea Sa, ca păstrători vrednici ai moştenirii Sale neperitoare – iubirea de ţară şi credinţa neamului – , trebuie să dovedim şi de aici înainte că suntem oricând în stare să o păstrăm şi să o transmitem nealterată în vecii vecilor urmaşilor urmaşilor noştri. La 2 iulie 2024, la Putna, la toate mănăstirile ştefaniene, cât şi la toate bisericile ortodoxe româneşti, clopotele au bătut, iar şi iar, în dangănul lor stăruitor întru pomenirea Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cuprinşi de înfiorarea înălţătoare în spirit a momentului, parcă desluşim în reverberaţia lor versurile de cinstire aduse de Octavian Goga: Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân/ Tu, Ştefane, sfânt voievoade,/ Ce-ai scris strălucirea norodului tău/ Cu sânge duşman de noroade./ De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă/ Spun toate poveştile slovei/ Să nu se-nfioare de numele tău/ Nu-i frunză în codrii Moldovei…

Poate că astăzi, mai mult ca oricând, lumina candelei nestinse de la mormântul Marelui şi Sfântului Voievod Ştefan, aflat la Mănăstirea Putna, trebuie să ne unească, să ne întărească şi să ne călăuzească pe toţi românii întru acelaşi crez nestrămutat al iubirii Țării şi Neamului Nostru Românesc.

Un articol de Mihai Caba

Nu o moarte datorată de alții pentru mâine, ci de toți, pentru acum…

Data: 8 iulie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu despre găsirea unei „denumiri” este vorba în pseudo dilema NATO în a da un nume de „marcă” potrivit următoarei etape de înarmare a Ucrainei… Pentru că sunt doar două cuvinte fără echivoc, fără șanse de interpretare, reinterpretare: război sau pace… Tot ceea ce este între acestea înseamnă doar fie moarte, fie viață… Da, poate fi vorba despre o încercare de a neutraliza o denumire de front. De război. De moarte. Dar asta nu înseamnă că va fi vorba nici măcar de o moarte mai puțin… Sau, mai bine spus, de o moarte acceptabilă mai puțin… Colaterală, nedorită, dar necesară… Iar liderii NATO știu bine că nu există o formă neutră a morții… Fie și mascată sub o denumire de nerăzboi… Dar nici nu-i interesează semiotica ori lingvistica dintr-un turn Babel al lumilor în care întotdeauna va exista o suspiciune, o nepotrivire, un vocabular întreg a ceea ce unii pot considera provocare, alții doar un element de „political correctness”. În fond, pentru asta se dau denumiri de cod militar, cifrat, încifrat, sigilând însăși moartea murind… Iar orice pseudo încercare de a găsi o denumire „potrivită”, benignă, nu înseamnă că războiul nu va fi malign… Că nu va semăna singurul lucru pe care știe să-l facă: aducerea morții. Că nu va răsturna brazda duhnind a moarte și supurând a sânge peste viață… Peste viața și strigătul ei tot mai de neputință. Pacea…

Suntem captivi unui turn Babel în care orice denumire de nerăzboi seamănă, nu doar confuzie, ci interpretări. Care pot aduce, oricât ar vrea ele sa mimeze pacea, liniștea, alte confuzii și interpretări, spre alte noi fronturi de moarte. Spre orice altceva, dar nu spre pace… Pentru că o misiune pro pace pentru unii poate însemna operațiune de război pentru alții… Iar o „altă” operațiune, chiar de se vrea o acoperire militară pentru o pace de cândva, tot război… Tot moarte… Și va fi greu de găsit un termen comun pentru același sens, război sau pace, unul care să fie similar pentru toate țările implicate. Este evident. De aceea se dau, de altfel, și nume de cod în război. Doar când vrei sa mimezi altceva, nu este cazul, sau vrei sa internaționalizezi ziua de mâine în război, în moarte, spui lucrurilor pe numele civile. Când vrei sa obișnuiești lumea cu o stare. Pentru că s-a trecut de prea multă vreme de timpul pregătirii, al obișnuiri cu ceea ce va urma. Cu războiul. Cu moartea. Cu sângele și carnea de tun a civililor transformați în soldați în numele morții.

Să nu ne lăsăm amăgiți! Războiul, înarmarea, nu vor fi niciodată agenți în slujba păcii. Nici măcar poetic, nici măcar în lirismul îmbărbătării cărnii de tun spre afetul sacrificării pentru alții. Iar orice altă denumire decât cea de cod de război este doar o ipocrizie. Și oricum, nu NATO se ascunde după termeni. Căci nu cel ce tine degetul pe trăgaci are a se teme… Iar dacă astăzi, într-o lume încă a păcii (fie și rănită) războiul este cel ce ne duhnește, mâine, într-o lume a internaționalizării civile a războiului, pacea va fi cea considerata atât de urat mirositoare că nici nu o vom mai vrea a adulmeca-o… Căci va fi considerată putredul supurând sânge din carnea de tun de cândva…

De aceea, dacă s-ar vrea cu adevărat o „neutralizare” a denumirii date înarmării spre moarte, s-ar pleca de la esență, prin atribuirea spre oricine altcineva, oricărui altcuiva, a gestionării înarmării părților implicate în război, în moarte. Căci numai o țară neutră ar putea fi credibilă într-un efort al păcii. Către pace. Dar atâta vreme cât gestionarea cursei înarmării se va face tot prin intermediul unui stat în haine de război, scopul va fi același. Și nu doar ca o moarte datorată de alții pentru toți. Ci de toți, pentru acum…

Recurs la memorie: colonelul Ion Pantazi și „Declarația de la Budapesta”…

Data: 8 iulie 2024 by Redacția

Suspect de surprinzător (sau nu?!), „Declarația de la Budapesta”, din 16 iunie 1989, a devenit un subiect tabu, iar inițiatorii și semnatarii ei „vedete” ale românismului, cărora li se organizează expoziții, festivaluri sau chiar li se ridică statui, cum este cazul Monicăi Lovinescu, cu un festival ce-i poartă numele și un bust la București, în condițiile în care Ștefan cel Mare și Sfânt („atletul ortodoxiei”, cum l-a numit Papa) sau Regina Maria, cu rol hotărâtor în formarea României Mari, nu beneficiază de astfel de „atenții”. La Craiova i se organizează un festival, deși fosta de la „Europa liberă” n-are nicio legătură cu Bănia, în detrimentul lui I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, I.L. Caragiale, personalități de marcă. Așa cum a demonstrat universitarul Alexandru Amititeloaie („Lumea”, 20, nr. 6, 2014, p. 84-91), Declarația este un act de trădare națională. A fost semnată la 16 iunie 1989, nu întâmplător, ci cu prilejul ceremoniei de reînhumare a fostului lider maghiar, Imre Nagy (românilor nu li se permite nici să rostească numele mareșalului Antonescu; basarabenii l-au pus însă în cântec: „Nistrule, apleacă-ți malul / Ca să treacă mareșalul”). La 4 iulie 1989, trei dintre semnatari (Ariadna Combes, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu) merg la fostul rege Mihai pentru semnătură. Declarația a fost transmisă în limba română la 18 iunie 1989, direct de pe frontiera comună româno-maghiară, prin posturile BBC și „Europa liberă”, iar a doua zi textul declarației a fost publicat în presa maghiară. Nuanțele iredentiste ale Declarației sunt evidente: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate […]. Dreptul la o reprezentare politică autonomă și la autonomie culturală a fiecărei națiuni trebuie garantat”.

Cei șase semnatari ai actului de trădare națională sunt: Stelian Bălănescu (Cercul român din RFG), Mihnea Berindei (fiul acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Ligii pentru Apărarea Dreptului Omului în România), Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea, vicepreședinta aceleași ligi), Mihai Korne (directorul revistei „Lupta”), Ion Vianu (fiul lui Tudor Vianu, reprezentantul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul în Elveția), Dinu Zamfirescu (membru al biroului LDHR, membru PNL). Alături de aceștia, și-au mai pus semnătura: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Paul Goma, Eugen Ionescu, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia etc.

Exilul românesc pe care-l proslăvim necritic n-a reacționat cu mici excepții: Ion Rațiu, ardelean, care cunoaște din plin politica iredentistă maghiară, s-a pronunțat: „Declarația a făcut un mare deserviciu istoriei și chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii” (ziarul „Românul liber”, Londra, V, nr. 9, septembrie 1989). Au mai luat atitudine din diaspora românească doar Liciniu Faina, Alexandru Miele, Coriolan Brad. Atitudinii civice, corecte și necesarea lui Ion Rațiu s-a alăturat și un alt mare român, ofițer, „beneficiar” al pușcăriei bolșevice din Țară.

Ion Pantazi este fiul Adrianei și al lui Constantin Pantazi (nepoții filosofului Constantin Rădulescu-Motru). General de corp de armată, Constantin Pantazi, născut la 28 august 1888 la Călărași, a ajuns ministru al Apărării Naționale (23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), fiind arestat din ordinul regelui la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”. La 1 iunie 1946, Tribunalul Poporului din București îl condamnă la moarte, dar i s-a comutat pedeapsa capitală în muncă silnică pe viață. A murit în 1958, la închisoarea din Rm. Sărat, în condiții umilitoare, ca toți deținuții politici dintr-un regim bolșevic. În satul Colareț, com. Tâmna din Mehedinți, gen. C-tin Pantazi și-a construit un conac, unde, în timpul războiului, avea legături telefonice și telegrafice cu Berlinul, conac ras de pe fața pământului de „armata roșie eliberatoare”. Soția sa, Adriana Pantazi, a efectuat munci umilitoare (încărcător de vagoane, bucătăreasă), fiind ajutată discret, dar riscant, de adjunctul ministrului Transporturilor din acea vreme, Mihai Mihăiță (originar din satul vecin, Valea Ursului), actualmente președintele Academiei de Științe Tehnice și președinte AGIR.

Ion Pantazi (26 iulie 1920, București – 9 august 1996, München) a fost ofițer și publicist, absolvent al Liceului militar din Cernăuți (1940) și al Școlii militare de Ofițeri de Cavalerie cu gradul de sublocotenent (1942), a plecat pe front în cadrul Regimentului 9 Roșiori, avansat locotenent la 10 mai 1945, decorat cu: Ordinul „Coroana României”, cls. V; „Steaua României”, cls. V; „Ordinul Mihai Viteazul”, „Crucea de Fier”. La 1 martie 1946 este scos din armată, exmatriculat de la Facultatea de Drept (anul V) și arestat, executând 16 ani de detenție, eliberat la 1 iunie 1964. După ieșirea din închisoare, a lucrat ca miner, maistru-miner la hidrocentralele de la Argeș, Lotru și Someș. A fost pensionat pe caz de boală. După 11 cereri respinse, primește, în aprilie 1978, pașaport turistic, de care profită și rămâne ca azilant politic la München. Ca ziarist, a debutat la ziarul „Stindardul” (înființat și condus de Ion V. Emilian între 1959-1985), colaborând și la „Curierul” din Los Angeles, iar în octombrie 1985 a scos propriul ziar, „Stindardul românilor” (1985-1988). N-a reușit să unească exilul românesc. Mort la München, urna i-a fost depusă la Cimitirul Ghencea militar. „Sunt recunoscător comuniștilor pentru regimul ce mi l-au aplicat, deoarece aici am învățat să nu-mi fie frică de viață, oricât de grea ar fi”, scrie el în vol. Am trecut prin iad (Editura Dacia, 2003). Și nici frica de a spune adevărul.

Ion Pantazi a reușit să scoată din închisoare memoriile tatălui său, publicate în 1999 cu titlul Cu mareșalul până la moarte. (vezi Tudor Nedelcea, Gen. C. Pantazi în memoria unchiului său, filosoful C. Rădulescu-Motru, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, I, Iași, TipoMoldova, 2014, p. 293-296). Ca marea majoritate a românilor nevoiți să trăiască în exil, Ion Pantazi a urât regimul politic impus în România de tancurile sovietice, cu acordul liderilor americani și britanici, dar și-a iubit Țara, dovada peremptorie articolul-atitudine Declarația de la Budapesta, pe care-l publicăm mai jos:

Declarația de la Budapesta de Ion Pantazi

La 16 iunie 1989, șase români în exil și anume: Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei [fiul acad. Dan Berindei], Adriana Combes [fiica Doinei Cornea-Iuhash], Mihai Korne, Ion Vianu [fiul lui Tudor Vianu] și Dinu Zamfirescu s-au deplasat la Budapesta, unde au semnat o „declarație”, împreună cu reprezentanții „Frontului Democratic Maghiar”, pentru îmbunătățirea relațiilor româno-maghiare. Din partea maghiară au semnat: Antal G. Lászlo, Balogh Julia, Biró Gaspár, Für Lajos, Iliyes Maria, Jeszenszky Gyula, Molnar Gustav, membri în conducerea Frontului Democratic Maghiar.

Spicuim din această „Declarație”:

Românii și Maghiarii s-au format în același spațiu geografic. Transilvania este un spațiu de complementaritate. Trebuie garantat dreptul la o reprezentare politică autonomă și la autonomie culturală a fiecărei națiuni. Realizarea acestei „Declarații” implică școlarizarea de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînființarea Universității maghiare din Cluj. După cum scrie revista „Dialog”, „ulterior și alte persoane și organizații s-au alăturat acestei declarații: Rockenbauer Zoltan și Vagvolgyi Andras din partea Federației Tineretului Democrat, Partidul Liber Democrat, Asociația Maghiarilor din Transilvania, prin președintele Kiss Béla și secretarul Spaller Arpad, întregul colectiv redacțional al revistei „2000”, Bojtar Endre, șeful secției pentru Europa răsăriteană a Institutului de Istorie Literară, prof. Béla Kallman. Din partea românească: Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dimitrescu, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea, George Barbul, Doru Braia, Dina Brătianu-Missirliu, Alexandru Missirliu și Ileana Verzea.

Textul declarației a fost transmis în limba română către România, direct de pe frontiera maghiaro-română, în ziua de 18 iunie, prin postul de radio B.B.C., iar în aceeași seară a fost difuzat și de către postul de radio Europa Liberă. La 19 iunie, textul declarației a fost publicat în principalele ziare maghiare. În ziua de 4 iulie, trei dintre cei șase români care au elaborat împreună cu Forumul Democratic Maghiar declarația de la Budapesta, au fost primiți de M.S. Regele Mihai.

Ca urmare a acestei primiri, a fost difuzat următorul COMUNICAT DE PRESĂ: „Marți 4 iulie 1989, Majestatea Sa Regele Mihai a primit la reședința Sa de lângă Geneva o delegație din grupul românilor care au redactat la Budapesta o declarație comună împreună cu Forumul Democratic Maghiar. Această delegație compusă din d-na Ariadna Combes, dr. Ion Vianu și Dinu Zamfirescu, a înmânat Majestății Sale textul declarației de la Budapesta. Majestatea Sa Regele a aprobat întru totul conținutul declarației, care exprimă convingerile sale privind relațiile între popoarele român și maghiar, amintind în plus egalitatea de drepturi a tuturor cetățenilor români înscrisă în Constituția României din 1923, precum și scrupuloasa sa aplicare în timpul monarhiei. Foarte atent la evoluția situației atât din România cât și din Ungaria și în special la evoluția relațiilor româno-maghiare, Majestatea Sa și-a exprimat dorința să fie ținută la curent în permanență cu diferitele acțiuni ce se vor întreprinde în acest sens”.

Acest comunicat de presă a fost difuzat către România prin posturile de radio „Europa Liberă”, B.B.C. și „Vocea Americii” și a fost publicat de unele ziare occidentale. Poziția ziarului „Stindardul românilor” față de această „Declarație” este categorică: „Nici o organizație sau Asociație din Exil nu este îndrituită de a discuta, cu atât mai mult de a semna o „Declarație” comună cu vreun partid politic, organizație sau asociație maghiară asupra viitorului celor două popoare. În această privință, numai reprezentanții oficiali ai unei Românii Libere și Democratice au dreptul legal de a negocia și semna vreo hotărâre asupra drepturilor și obligațiilor tuturor cetățenilor ce locuiesc pe teritoriul României. După o luptă de zeci de ani, ungurii au reușit ca niște români liberi să declare nesiliți de nimeni, că cele două popoare s-au format în același spațiu geografic! Domnii Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Mihai Korne, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu au uitat că românii trăiesc pe meleagurile transilvănene de 2000 de ani, iar strămoșii lor de cel puțin 3000 de ani, în timp ce ungurii au ajuns pe aceste tărâmuri ca năvălitori și opresori, abia în secolele XI-XIII?

Cum își permit acești impostori să vorbească în numele poporului români și să semneze o DECLARAȚIE, care certifică teza maghiară propovăduită de atâta amar de vreme că românii și ungurii au venit în Transilvania în același timp? Despre ce autonomie politică își permit să vorbească inconștienții „umanitariști și democrați”? Nu au avut oare toate drepturile ungurii în România, până la instalarea dictaturii lui Ceaușescu? Când a fost vreo Universitate ungurească la Cluj, pentru a o reinstaura? Trebuie să recunoaștem cu francheță că ungurii au obținut o mare victorie prin această declarație și suntem convinși că vor ști să o speculeze în viitor. Trăim zile de mare amărăciune și dacă nu am cunoaște perfect inconștiența celor de mai sus, ar trebui să-i tratăm ca trădători, așa cum îi consideră cei din țară, ai căror conducători se pot împăuna astăzi ca singurii apărători ai drepturilor românești. Este posibil să oferi pe tavă impostorilor de la București această șansă, de a arăta poporului român trădarea Exilului? Ce să mai vorbim de primirea lor în audiență, la cel ce vrea încă să mai domnească în România, cu prețul oricăror sacrificii? Felicitați de Regele Mihai, care vrea să fie ținut la curent cu orice nouă trădare și care s-a îmbulzit să dea un interviu Televiziunii maghiare, confirmând astfel încă o dată susnumita „Declarație”, românașii noștri sunt atât de inconștienți, încât se mândresc cu „progresismul” lor și sunt gata să ne „lipească” o nouă etichetă, pe care să scrie: „naționaliști șovini”! „Majestatea Sa Regele Mihai” voiește astăzi să formeze un nou guvern „Petru Groza”, de data aceasta în exil? Are comuniști și are și liberali, să-i stăpânească sănătos. Ce contează „stângismul”, dacă are iz gorbaciovean? Astăzi „Majestatea Sa”, care joacă din plin cartea „comunismului umanitar”, poate să formeze oricând un guvern în Exil, cu Paul Goma prim ministru și cu Dinu Zamfirescu la externe! Nu ar fi decât o reeditare a lui 6 Martie 1945. Va avea un viitor și sprijinul televiziunii „umanitare și progresiste” românești, condusă de Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, care nu au întârziat să-și dea adeziunea la noua vânzare a României. Istoricii Mihnea Berindei și Matei Cazacu vor scrie despre istorica declarație de la Budapesta binecuvântată de către „Majestatea Sa”. Suntem naționaliști și nu ne este rușine să o afirmăm, dar nu șovini, rasiști, naziști sau antisemiți, așa cum acești domni ne etichetează. Vrem înțelegere cu ungurii într-un spirit de deplină egalitate, așa cum românii au dovedit-o între cele două războaie, dar spunem că nu noi (exilul), ci numai Țara, Liberă și Democratică, poate lua decizii, pe care să le transforme în Declarații, Convenții și Tratate, și știm că nu ne este permis nouă, celor din Exil, să întreprindem astfel de acțiuni. În interesul unei apropieri româno-maghiare trebuiesc depuse toate eforturile, de către întreg exilul românesc, dar această apropiere trebuie să vizeze lupta în comun pentru eliberarea țărilor noastre de comunism. Toate neînțelegerile între cele două națiuni trebuiesc discutate într-un spirit nou, atunci când țările noastre vor fi libere. Dorim din suflet o înțelegere cu ungurii, dar aceasta nu poate fi realizată decât de cei îndrituiți să o facă”. „Stindardul românilor” (München), nr. 28, noiembrie 1989. (Apud M. Ungheanu, Un război civil regizat? (Redefinirea revoluției), București, Edit. Romcartexim, 1997, p. 439-444). Diaspora română face parte de drept din istoria și cultura noastră, trebuie să-i preluăm ca atare, marea majoritate făcând cinste țării lor de origine. Dar, credem, că-i necesar să-i preluăm critic, amintind și de faptele lor regretabile, de trădare națională, cum e cazul semnatarilor acestei Declarații. Îi considerăm eroi, le organizăm festivaluri, ștergem cu buretele acțiunile lor antiromânești (nu anticomuniste), sunt considerați repere morale (Despre Ion Rațiu sau I. Pantazi s-a scris tot atât de mult?!). Dacă pe Mihail Sadoveanu îl condamnăm pe drept pentru Mitrea Cocor (deși, se zice, că n-a scris-o, doar a semnat-o), dar îl considerăm un scriitor clasic, de ce n-am proceda așișderea și cu unele personalități din diaspora? De ce în toate antologiile sau în studiile despre diaspora românească sunt apreciați doar unii români din exil? De ce nu și istoricii sau oamenii politici care-au militat pentru românism? Sau Marian Popa, exilat în Germania, autorul Istoriei literaturii române de azi pe mâine (Fundația „Luceafărul”, 2001, vol. 1-2)?! Ion Rațiu a mai făcut un gest notabil, de mare intelectual, patriot român. Revenit în țară după 1990, a convenit cu Ion Iliescu (căruia i se cere proces penal) să nu-l primească, ca rege, pe Mihai de România, întrucât s-ar fi pus în aplicare imediat textul Declarației de la Budapesta. Să ne reamintim că și Radu Câmpeanu s-a exprimat că dacă fostul rege Mihai vrea să se întoarcă în Țară spre a conduce spre posteritate să candideze la președenția României. Andrei Păunescu ne avertiza să nu devenim „popor de somnoroase păsărele”. Cântăm „Deșteaptă-te, române!”, dar în zadar. Sfântul Ioan Paul cel Mare (Papa Ioan Paul al II-lea, cu origini românești) ne-a elogiat, numind România „Grădina Maicii Domnului”. Dar noi ce facem? Când urmăm urarea lui Eminescu: „Sus cu nația”?

O documentare de Tudor Nedelcea

„Patria ante omnia!”

Data: 8 iulie 2024 by Ion Măldărescu

Imediat după acel decembrie ’89, când a început prăbușirea și scoaterea la mezat a Daciei milenare, în România s-a pus la punct importul tâlharilor mondiali, iar aceștia s-au repezit ca păsările de pradă asupra bogăţiilor patriei. Obiceiurile pământului nu coincideau cu planurile încropite cu zeci de ani în urmă, așa că debutul paraginii n-a întârziat să apară. Fără nicio legătură cu tradiția poporului român, printre primele importuri ale prostiei înstelate, ni s-a vârât pe gât obiceiul păgân al Halloween-ului, „sărbătoare” a groazei asociată cu macabrul și supranaturalul. Românii, ascultători au înghițit-o pe nemestecate. Ce nevoie aveau românii de „Valentines Day” când Dragobetele nostru era aici de milenii? Doar pentru că V.D. sună „americănește?”. Poporul român are datinile lui. Ziua Sfântului Valentin nu este o sărbătoare publică în nicio țară, așa că, dacă tot nu avem stemă pe steag, propun ca Drapelul Național al României să aibă la mijloc Dragobetele tras pe roata cu dungi și stele. Deceniu după deceniu, colonialismul agresiv de import a distrus Ţara prin sabotarea industriei, regizarea inflaţiei, vânzarea economiei de patrimoniu distrugerea sistemului de apărare, a Armatei proprii şi împrumuturi pe buzunarul sărac al poporului.

Asaltul „manualelor alternative” aprobate de ministrul Andrei Marga și Ecaterina Andronescu (dintre care s-a evidențiat detașat manualul de Istorie pentru clasa a XII-a editat de Editura SIGMA, 1999) a constituit debutul distrugerii „Pas cu pas” a sistemului școlar instituit de Spiru Haret și transformarea acestuia în epava „României «educată» «pas cu pas»”. A urmat eliminarea „Istoriei Românilor” din disciplinele școlare și înlocuirea confortabilă cu o „istorie” a altei „nații” măsluită la comandă, gen Roller și a unui „holocaust” foarte controversat. Trecând prin uzul rațiunii și ținând seama de bombardamentele masive ale Royal Air Force comandate de Winston Churchill și executate sub conducerea mareșalului-asasin Harris, aliații au aruncat mii de tone de bombe incendiare (cu fosfor alb) asupra Germaniei, holocaustul propriu-zis fiind de fapt nu opera germanilor celui de-Al Treilea Reich, ci a Aliaților.

Nici „Holocaustul Roșu” aplicat în România de alogenii guvernelor de după 23 august 1944 nu a pricinuit atâta dezastru cât a produs importul prostiei cu stele eclipsate și dungi mâzgălite. Să luăm un mic exemplu: Spectacolul stradal din marile orașe ne oferă imagini populate de adolescenții ce merg în haite, aflați în căutarea haosului și a timpului pierdut, dezorientați și deseori aflați sub influența „prafurilor” care le telecomandă agresivitatea prin trezirea „bestiei”. În mijloacele de transport în comun adolescenții și tinerii de astăzi nu cedează nici în ruptul capului locul unei femei sau unei persoane vârstnice. Țipă, deranjează, își bat pumnii într-un joc idiot – altă imitație a dungilor strâmbe cu stele apuse – din care nici măcar ei nu înțeleg ceva. Educația tinerei generații a eșuat. Așa s-a și vrut. Reconstructorii Sodomei şi Gomorei s-au strecurat şi la noi chiar în rândul celor responsabili cu morala tinerei generaţii. Dar nu numai acolo.

După absolvirea liceului (cu sau, cei mai mulți, fără „bac”) foștii elevi îmbracă robe negre de parcă ar fi absolvit cine știe ce institut superior de învățământ sau au ajuns ditamai judecători la vreo înaltă curte de justiție a unei imaginații bolnave, își pun tichii pătrate pe dovlecii necopți încă, pe care la semnalul nu știu cui le aruncă spre Calea Lacteee. Apoi le caută printre dârele chemtrails-urilor… Robele și țucalele de unică folosință nu reprezintă nici măcar pentru ei o amintire. Doar cheltuieli suplimentare ale părinților, rebotezați după noțiunile impuse de aceleași dungi și stele slute ca „părinte 1” și „părinte 2”. Împreună sunt doar înlocuitoare temporare ale zdrențelor nădragilor ciuruiți. Poate că sunt eu demodat, dar din cauza alimentației generos otrăvite cu E-uri cioloșiste, demoazelele de astăzi nu mai au nimic de-a face cu grația fetelor anilor ’60-’80 ai veacului trecut. Acum au multe zeci de kilograme la activ iar băieții… sunt doar capete seci, la propriu și pielea tatuată mai ceva ca la Auschwitz. Vă plac tineri români „Stars and Stripes”? Mai au ei respect pentru MAMA, cea mai prețioasă ființă din univers? Întrebați-i. Răspunsul lor vă va uimi.

Așa li s-a spus proștilor să strige în decembrie ’89. Acum o avem. Nu am fost mulțumiți cu Țara fără datorii lăsată de „regimul de tristă amintire” cum repetă papagalii. Acum avem datorii pentru secole, ba, „i-lustrul” actual prim ministru cu „bac”-ul pierdut printre aceleași stele și dungi a dat o fără-de-lege prin care, neîmputernicit de nimeni și călcând în picioare prevederile Constituției României, poporul român va trebui să achite și datoriile Ucrainei. Vă închipuiți ce înseamnă asta? N-am întâlnit în istoria niciunei țări o astfel de aberație, iar gestul Ciolacheului constituie un act de înaltă trădare națională. Chiar va rămâne nepedepsit?

În curând (tot printr-un ucaz al Ciolacheului), orice imigrant adus, nu venit de pe alte meleaguri, care a stat în România trei ani, va primi – sine die – cetățenie română. Până atunci, asemenea ucrainenilor, imigranții aduși de papagalul din colivia de la Cotroceni și de „guvernele lui” cu avioane, vor primi „drepturi” materiale de care românii nu pot beneficia, dovadă fiind regimul refugiaților ucraineni în România care surclasează drepturile cetățenilor români în propria lor țară… Dacă Farfuridi și Brânzovenescu spuneau pe vremuri: …„Eu merg mai departe și zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!”, necazul e că o știm, dar de 35 de ani nu facem nimic! „Alegerile” ratate din acest an au confirmat domnia haosului și sosirea Apocalipsei. Dovada? Gestul unui jandarm – având statutul de reprezentant al ordinii – care a amendat câțiva tineri pentru că aceștia, în timpul unui degenerativ marș Pride, au protestat tăcut, purtând icoana lui Iisus Hristos. La trecerea zgomotoșilor și dezgustătorilor L.G.B.T.-iști, aceștia i-au huiduit în numele „toleranței” absolute pe purtătorii de icoane. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care ar trebui să fie garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării nu scoate nici un cuvânt! Întrebare: În România, țară 90% ortodoxă, mai ai voie să fii creștin? Tot așa cum, dând dreptate regretatului Dinu C. Giurescu: „A fi astăzi patriot în România este aproape o infracțiune!”.

La întrebarea adresată printr-un apel-manifest semnat anul trecut de „aproximativ o mie de semnatari, printre care foști militari, foarte mulți în rezervă”, pentru „recăpătarea controlului românesc asupra resurselor naturale, pentru măsuri care să aducă în țară o parte dintre românii plecați în străinătate, încurajarea natalității, susținerea familiei naturale și a economiei românești, încetarea vânzării pământurilor către străini, etc.” generalului Gheorghiță Vlad, actual șef al Statului Major al Armatei (S.M.A.): a fost întrebat: „[…] Armata ar mai avea curajul să lucreze cu astfel de oameni care par că promovează alte principii decât cele prooccidentale?”. Șeful S.M.A. a răspuns: „Nu! Și cred că suntem instituția din România care s-a reformat complet, sută la sută. Integritatea, moralitatea personalului militar este indubitabilă. În schimb, cei care greșesc trebuie să plătească. Este clar”.

În urma ședinței C.S.A.T. din 20 iunie 2024 „Partidul P.P.R., a depus plângere penală împotriva președintelui Klaus Werner Iohannis și a membrilor C.S.A.T., care au decis transferul sistemului sol-aer «Patriot», către Forțele Armate ale Ucrainei pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare. Motivele plângerii penale pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, prevăzută la art. 398 din Codul penal, coroborat cu art. 394, literele a) b), c) și d) din Codul penal sunt următoarele: – Conform art. 394, litera a) din Codul penal – «provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine» – ajutorarea cu armament a Ucrainei, antrenarea piloților ucraineni și restul acțiunilor făcute la adăpostul unor hotărâri ale CSAT sunt instigări care pot provoca un război cu Federația Rusă. Acesta este elementul material al infracțiunii de trădare în forma de la art. 394, litera a) din Codul penal, coroborat cu art. 398 din Codul penal; – Conform art. 394, litera b) din Codul penal – «subminare economică, politică sau a capacității de apărare a statului» – donarea stației «Patriot» reprezintă o subminare a capacității de apărare a României. De asemenea, achizițiile de armament prin încălcarea legii Offsetului, în termeni defavorabili României, reprezintă un act de înaltă corupție și subminare a economiei naționale. Prin acest act iresponsabil de donație, România pierde peste un miliard de dolari americani de la bugetul Ministerul Apărării Naționale și, astfel, se produce inclusiv o subminare a finanțelor publice; – Conform art. 394, litera c) din Codul penal – anume «aservirea față de o putere străină», Codul Penal nu face diferența între a conspira cu Rusia, Ucraina sau Statele Unite ale Americii”.

P.S.: Se pare că „Gheorghiță” a fost adoptat ca Švejk-ul românesc postdecembrist. Pe timpul „plandemiei” C19 a mai fost un Gheorghiță, un colonel cu epoleții vișinii smurdăriți în cârdășie cu „comandantu acțiunii”. Cei doi au călcat pe cadavre printre stele ciobite și linii mânjite de sângele celor arși de vii în spitalele românești. Se pare că actualul Gheorghiță Švejk calcă „pas cu pas” pe cărări la fel de benefice românilor, iar din hotărîrea ședinței C.S.A.T. menționată rezultă că… nu Patria, nu Nația Română trebuie apărată, ci „valorile prooccidentale!”. Domnule șef al Statului Major al Armatei, răspunsul cel mai potrivit pe care vi-l pot adresa românii – nu doar militarii activi și/sau rezerviștii, toți românii – pentru asemenea cuvinte și asemenea atitudine, este unul singur: „«Patria ante omnia!». Marș! La reformă, generale Gheorghiță Švejk!”.

Tehnocrația suspiciunii…

Data: 8 iulie 2024 by Magda Ursache

De la denunţ la enunţ nu-i decât o biată literă. Am supravieţuit în Republica Socialistă a Dosarelor (R.S.R.), existenţa şi textistenţa ne-au fost trecute prin filtrele Securităţii. Larii – secularii – casei ne supravegheau prin pâlnia telefonului; la universitate şi acasă pereţii erau microfonizaţi. Profesorul Titus Raveica ştia ce ştia când îl trăgea pe culoar pe Petru Ursache, să-i şoptilească la ureche câte ceva. Eram „obiective”, teme de „lucrare” pentru amici de familie şi neamici. N. Creţu, cu notele lui info, i-a distrus cariera lui Petru; deşi n-are stil, făcea exerciţii de stil; l-a denunţat cu silă propria-i fiică, în corespondenţa cu Aurel Dumitraşcu, publicată de Adrian Alui Gheorghe. Sufeream de suspiciune ca de-o boală de ficat; la sfârşit de regim, deveniserăm tehnocraţi în arta suspiciunii. Cea mai sigură cale de apărare era să-i suspectezi pe toţi, să-i ocoleşti pe toţi. Citesc în presă că C.N.S.A.S. deţine 18 kilometri de dosare făcute de Securitatea poporului. „Securiţica”, aşa cum o alinta în derâdere Cezar Ivănescu, dicta: eşec social dacă nu informezi, succes, laude în plen de şedinţă P.C.R., avansări prin glisare, dacă informezi. Erai acoperit, n-aveai nevoie de acoperire bibliografică pentru a avansa. Richard Valter, şeful Catedrei de romanistică din Filologia cuzană, a fost făcut conferenţiar cu o recenzie în „Flacăra Iaşului”, lipsindu-i cele trei cărţi în specialitate. Avea dosar bun, muncitoresc. Petru Ursache a acuzat de-a surda lipsa de criterii în avansări. Se înşela, exista un criteriu suprem: stelele de pe umeri.

Trei cărţi obligatorii? Ba trei stele. Ia să nu fi semnat „Angajamentul”! Dacă semnai forţat de împrejurări, ca-n cazul lui Cezar Ivănescu, şi nu dădeai curs (sau – grozăvie! – te deconspirai) era şi mai rău. Celor care n-au trăit în statul poliţienesc toate astea li se par prozeme: că erai urmărit pentru că împrumutai o carte de la Biblioteca franceză, că ascultai „Europa Liberă” în bucătărie şi vecinul „ziarist” stătea la aţă, lângă calorifer, gata să te înregistreze. L-am auzit, în tramvaiul de Baza 3, personaj predilect al romanelor mele, pe un băieţel întrebându-l uluit pe alt băieţel. Învăţătorul le spusese că nu era voie să asculţi radio: „Cum n-aveau voie să asculte radio? De ce nu era voie?”. Moştenire a Codului Penal din timpul ocupaţiei sovietice (încheiată în 1958): era ilegal să scoţi din ţară un manuscris, să-l multiplici la maşina de scris ca să-l distribui, să citeşti şi să citezi cărţi interzise, fapte pedepsite cu puşcărie grea în stalinism, când puteai lua 25 de ani de temniţă dacă rosteai un cuvânt ostil regimului la coada pentru pâine, dacă spuneai vreun banc politic ori dacă trimiteai o scrisoare unui prieten din Vest.

Într-un excelent roman de Călin Ciobotari, prea puţin comentat de critica de la Center, un general plictisit se dă singur în urmărirea subordonaţilor. Ordonă să i se controleze corespondenţa, deşi nu scria nimănui scrisori, cere să i se monteze microfoane în locuinţă. Probabil că s-ar fi autoturnat la Securitate, ba chiar şi-ar fi arhivat personal turnătorelile, să nu se piardă cumva („Şşşt, Generalul visează…”, Ed. Polirom, 007). Dosarele erau pe măsura socialismului multilateral dezvoltat: volume după volume; totul era fluid ca apa, adică se putea turna.Cine ştie dacă „elementele necorespunzătoare” n-au fost date şi postum în urmărire, vezi notele blasfemiatorii după moartea lui Pamfil Şeicaru, Doinaş, Marino, Negoiţescu, Balotă. Mihai Ursachi…Iar secii (şi nu la mintea lor parşivă şi puţină se gândea Luca Piţu atunci când îi numea astfel) ne ocărăsc, ca gazetari cu grade confidenţiale, pentru ţinerea de minte a răului. „Lasă-i, Magda, ce-a fost a fost!”, mi-a spus un ins, trecut prin multe urmăriri operative. Dar e posibil să nu reacţionezi câtă vreme fiii Securităţii au retezat ca-n codru destine, fără scânteie de omenie? Familii întregi au avut de suferit, până la rangul al treilea de rudenie şi mai departe încă.

Memoria selectivă câştigă teren faţă de cea integrală. Unii au fost de-culpabilizaţi, li s-au aflat scuze, ca lui Sorin Antohi, slab de înger, dar curajos în spovedania că a turnat, dar… n-a trădat. Li s-au căutat şi găsit circumstanţe atenuante: frică juvenilă de bătaie, şantaj cu exmatricularea din învăţământ, presiune psihică. O fi fost cazul Marei Nicoară, nume conspirativ de elevă Dona Alba, care îl turna copios pe Dan Culcer, mentorul ei, chipurile? Refuzul de a colabora putea să ucidă. L-a ucis pe elevul Mădălin, fiul lui Alexandru Tacu. Notele unora, cică, au fost benigne, ba chiar dădeau informări pozitive; ale altora erau scrise cu talent. Delaţiunea ca formă de ficţiune au încercat mulţi. Or, estetica primează în non-moralia sau post-moralia, cum vreţi a-i spune, nu etica. Nedreptatea acuzei l-a doborât pe Cezar Ivănescu. Vinovăţia sa a fost prescriptibilă şi prescrisă. Postum! Însă cine ştie dacă falsificatorii de biografeme, maeştri în aria calomniei, nu mai sunt crezuţi pe ici-colo.

Democrația consumului și nu clasa restrânsă și ultra-boată a privilegiaților!

Data: 8 iulie 2024 by Gheorghe Piperea

Economia de piață nu e o junglă în care cei privilegiați iau totul, iar cei fără pedigree și proptele pierd, păgubesc, sărăcesc și flămânzesc. Economia de piață este o democrație a consumului. Dacă nu ar fi așa, zadarnică ne-ar fi toată truda și fără sens dăinuirea pe acest Pământ. Poate că toată societatea amnezică de azi, dar mai ales politrucii, sinecuriștii, securistofilii, slugile și sponsorizații neo-feudalilor economiei și ai politicii ar trebuie să revadă ceea ce scrie în Constituție și, de altfel, în Tratatul Uniunii Europene: dreptatea și demnitatea umană sunt două valori fundamentale ale statului democratic și ale societății care îl organizează. Casa familială și dreptul la locuire sunt, în același timp, indicative și ancore ale dreptății sociale și ale demnității umane. De asemenea, sunt garanții ale libertății și ale egalității de șanse. Fără casă (mai grav chiar, în urmarea evacuării silite din locuința familială), omul are toate „șansele” să devină un ratat, o pierdere de plusvaloare pentru familie, neam și societate, precum și o plasă de siguranță ruptă de care vor fi lipsiți urmașii și apropiații săi. Înmulțit cu numere mari, acest risc de ratare se poate transforma într-un eșec al democrației și al statului care, aparent, este stat de drept și social. Statul însuși, din plasă de siguranță socială pentru cetățenii săi lipsiți de resurse și de acces la ascensorul social, se transformă într-o entitate cinică, indiferentă și chiar ostilă. Inteligenți ca herr Ionannis Werner Klaus pot spune că un stat ca România este un stat eșuat, fără a pricepe că se poate nimeri să spună adevărul, ca un păcătos care fără să vrea slobozește o afirmație reală.

Țesătura economică și socială a României ultimilor 20 de ani de domnie securistică a lui Petrov, alias Băsescu, și Iohannis, suspect și el de colaborare cu securitatea comunistă, a creat o clasă restrânsă și ultra-boată de privilegiați și o masa mare de „egali” în sărăcie. Principalele două categorii de nedreptățiți ai acestui regim neo-feudal sunt: (i) cei care nu au resurse financiare pentru a-și cumpăra locuințe și (ii) debitorii supra-îndatorați la bănci, care au avut impresia că au cumpărat pe credit locuințe, dar au cumpărat, de fapt, servitute, captivitate și ruină.

Pentru acești oameni nu doar că a dispărut ascensorul social. Autobuzul a plecat mereu cu câteva secunde înainte ca ei să ajungă în stație, cu sufletul la gură. Într-un joc de sumă nulă, așa cum este lumea neo-feudală de azi, când cineva pierde indefinit, altcineva câștigă infinit. Există câștigători ai acestei goane după autobuzul care pleacă mereu din stație – băncile și colectorii de creanțe. Dezvoltatorii imobiliari. Funcționarii de la urbanism și amenajarea teritoriului. Șpăgarii. „Oengeurile” de mediu sau de urbanism care fac procese dezvoltatorilor imobiliari doar pentru a le retrage ulterior, în urmarea plății unor „despăgubiri” sau a efectuării de donații politice, cu care pârâții sunt de acord pentru a scăpa de râia acestor procese artificial create, doar cu scopul de șantaj judiciar. În presă este la modă idea că românii sunt în proporție foarte mare proprietari ai caselor lor. Este adevărat doar în parte. Sunt, într-adevăr, proprietari cei care erau adulți și în putere în anii ‘90 ai secolului trecut, când statul le-a permis să cumpere apartamentele la bloc în care erau chiriași. Peste jumătate dintre casele din România sunt apartamente la bloc, fiind construite după standardele comuniste. România este statul european cu cea mai mare aglomerație de persoane la domiciliu. Proprietarii locuiesc cu copii, seniori, chiriași, cățel, purcel, claie peste grămadă. Generația de după anul 2000 nu prea are case. Unii dintre membrii acestei generații s-au împrumutat la bănci, după 2006, ca să cumpere, să construiască sau să consolideze case, iar acum sute de mii dintre ei sunt supra-îndatorați, pasibili de evacuare imediată din case. Cel puțin un milion au pățit deja asta, odată cu crizele din 2010 (când Băsescu – Boc au tăiat salarii bugetare, indemnizații de creștere a copiilor și pensii) și din 2020 – 2023 (când economia și populația au fost supuse unor crize artificiale care i-au falimentat pe capete). Casele executate silit sunt acum în proprietatea unor speculatori, latifundiari, neo-feudali, rentieri etc., care vor da aceste case cu chirii enorme celor care au nevoie de locuire.

În plus, ceea ce s-a construit în ultimii 20 de ani seamănă cu dormitoarele muncitorești nord-coreene sau chinezești. Sunt case scumpe, fără urbanism, fără comunitate, presărate pe la marginile marilor orașe. Este nevoie de programe naționale de construcție și de creditare, așa cum s-a întâmplat în SUA, pe vremea lui F. D. Roosevelt, în Marea Britanie, pe vremea lui Margaret Thatcher, în Portugalia și Irlanda azi etc. După toate calculele, chiar se poate cumpăra un apartament cu suma de 35 de mii de euro, cu plata pe loc sau pe credit cu dobânzi subvenționate de stat, care va pune la dispoziției cu titlu de concesiune terenul și utilitățile aferente unor asemenea ansambluri imobiliare. Se poate mai ales pentru că 90 la sută din materialele de construcție se produc în țară, iar prețurile caselor sunt umflate artificial (inclusiv din cauza mitei sau șantajului judiciar, risc pe care dezvoltatorul imobiliar îl introduce în preț, precum și din cauza dobânzilor bancare triple față de media europeană). De asemenea, este nevoie de un program național de corecție a contractelor de credit în vederea echilibrării prestațiilor, mai ales prin refinanțarea cu dobânzi subvenționate de stat. Pe vremea crizei creditelor în valuta, țări ca Polonia sau Ungaria au avut programe speciale de re-echilibrare a contractelor, în cadrul cărora statul și-a asumat o treime din costuri, o altă treime fiind pusă în sarcina băncilor. Reamintesc că administrația Biden a demarat un program de ștergere a datoriilor rezultate din creditele de studii, în valoare de maxim 100 de mii de euro per debitor, în favoarea a nu mai puțin de 44 de milioane de oameni, cu credite cumulate de peste 1,6 trilioane de dolari.

Acestea sunt programe complexe, cu impact pozitiv în economie (mai ales prin crearea de noi locuri de muncă și dezghețarea unor ramuri ale economiei stagnante în perioadele de criză), demografie și încredere în viitor. Și poate contribui la atenuarea stării psihologice sumbre care se simte în societatea în care trăim, o societate a drepturilor, libertăților, demnității, care nu lasă pe nimeni în urmă. Reamintesc că în anii de după 2010 am declanșat procese colective contra băncilor care au dus la condiții mai bune de plată a debitorilor supra-îndatorați. De asemenea, am scris și promovat Legea dării în plată, care a contribuit, prin intermediul instanțelor (în ciuda ostilității unor judecători – militanți pro-bănci), la ameliorarea situației acelor oameni. Așadar, se poate… Chiar sunt curios să aflu de ce nu ar reuși un astfel de program pe 10-20 de ani în România, deși programul New Deal al lui F. D. Roosevelt a scos SUA din criza economică din 1929-1933 și a transformat-o în hegemonul lumii … De ce a mers în UK, Portugalia, Irlanda, Ungaria sau Polonia și nu ar merge la noi…

„Statuia Libertăţii” din Boldeşti-Scăeni: singura copie din estul Europei a celebrei statui americane…

Data: 7 iulie 2024 by Redacția

Dacă la Slobozia (jud. Ialomița) avem copia Turnului Eiffel și a celebrei ferme a Familiei Ewing „Southfork Ranch” din „Dallas” – serialul de mare succes difuzat în România, înainte și după 1989, ridicate de Ilie Alexandru, fondatorul Hermes Land (Parcul de vacanță Hermes”, acum avem și „Statuia Libertăţii” din oraşul Boldeşti-Scăeni (jud. Prahova) care este singura copie din estul Europei a celebrei statui americane. Povestea monumentului aflat pe plaiurile româneşti, spusă chiar de către artistul realizator Cristian Petru Bălan, scoate la iveală legături posibil necunoscute între celebrul inginer francez Gustave Eiffel şi localităţi din judeţul Prahova pe care le-a vizitat şi unde ar fi conceput chiar planul pentru realizarea Turnului din Paris. În urmă cu câțiva ani, a fost dezvelită prima copie din ţară a Statuii Libertăţii de la New York, monumentul amplasat într-un orăşel de provincie din Prahova, situat la aproximativ 15 kilometri de municipiul Ploieşti, fiind un simbol al prieteniei dintre România şi Statele Unite ale Americii, după cum informează placheta amplasată pe soclul său.

Artistul realizator, Cristian Petru Bălan, stabilit de zeci de ani în Statele Unite ale Americii, a povestit, de ce a ales să aducă o copie a Statuii Libertăţii chiar la Boldeşti-Scăeni. Astfel, acesta spune că ideea i-a venit din „motive bine întemeiate”, explicând că Statuia Libertăţii din New York a fost făcută de inginerul francez Gustave Eiffel pe baza machetei sculptorului Frederic Auguste Bartholdi. Eiffel s-a adresat inginerului Gheorghe Pănculescu, bunul său prieten care stătea în Prahova, la Vălenii de Munte, un inventator care avea un sistem propriu de îmbinare a elementelor de feronerie. „Ei s-au întâlnit chiar aici, în Scăieni (actualul oraş Boldeşti-Scăeni), care pe atunci era doar un sătuc. Gustave Eiffel mai fusese în România şi a stat zece zile în Vălenii de Munte, Prahova, timp în care a discutat cu inginerul Pănculescu cum să facă Turnul Eiffel din Paris, precum şi suportul de oţel al Statuii Libertăţii. Deci, amândoi trecând prin Scăeni, planul a fost făcut aici în România, fie în zona Boldeşti-Scăeni, fie undeva pe aproape. Se mai spune că o parte din soclul Statuii Libertăţii a fost realizat cu materie primă de la Reşiţa, precum şi unele piese metalice din Turnul Eiffel. Ştiind această poveste, eu m-am gândit să fac în localitatea prin care a păşit Eiffel o Statuie a Libertăţii mai mică, deci o copie la scară redusă – în amintirea acestei vizite. Un alt motiv de a ridica statuia în această zonă este că judeţul Prahova a contribuit cu bani la colecţia europeană de fonduri pentru cadoul făcut Statelor Unite de către Franţa”, a explicat Cristian Petru Bălan. Acesta a realizat mai întâi în SUA un mulaj uşor, din cauciuc, al statuii, pe care l-a adus în România, iar cu ajutorul unui meşter turnător bucureştean a realizat monumentul care a fost amplasat chiar vizavi de casa acestuia din Boldeşti-Scăeni. Statuia nu este făcută în bronz, aşa cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, pentru că ar fi costat foarte mult, aşa încât artistul a apelat la un amestec de polimeri şi fibră de sticlă, pe schelet metalic, întreaga construcţie, care are 2,8 metri înălţime, cântărind 20 de kilograme. În plus, pe lângă faptul că bronzul este foarte scump, el se şi fură…

„Am ales metoda cea mai simplă, din polimeri şi cu fibră de sticlă. Pentru că această combinaţie este foarte uşoară – cam 20 kg, am preferat-o. Ea este şi relativ rezistentă, dar riscam ca sculptura instalată să fie doborâtă de vânt. De aceea, am turnat în ea beton uşor armat, existând oarecum riscul să crape. Din fericire, am avut noroc că aşa ceva nu s-a întâmplat. Statuia are înălţimea de 2,80 metri, cu soclu cu tot atingând aproximativ şase metri de la sol. Este însă singura copie a statuii americane din estul Europei, existând numeroase alte copii în Europa occidentală şi în restul lumii”, ne dezvăluie Cristian Petru Bălan. Monumentul din Prahova are nevoie de întreţinere, ca orice alt obiectiv de acest gen, de altfel. Copia Statuii Libertăţii are culoarea verde şi este vopsită cu un amestec de culori pe bază de ulei, având nevoie de întreţinere la doi-trei ani.

Realizarea statuii l-a costat 14.000 de lei, cheltuiala fiind suportată din pensia sa, după cum a precizat artistul Cristian Petru Bălan la momentul dezvelirii acesteia. De când a apărut noul monument în localitatea lor, toţi oamenii vorbesc despre Statuia Libertăţii din Boldeşti-Scăeni. Deşi nu mai contenesc să admire noua mândrie a localităţii, mulţi n-au habar ce reprezintă statuia. „Nu e o statuie specifică Statelor Unite, este statuia libertăţii tuturor popoarelor lumii. Poate să existe oriunde. La noi în ţară ştiam că nu este şi de aia am făcut-o”, spune Cristian Bălan. Statuia libertăţii din Boldeşti-Scăeni are în jur de 3 metri înălţime şi este de 30 de ori mai mică decât cea din New York. Statuia Libertății reprezintă pe lângă legăturile de suflet româno-americane și legăturile umane, cele care au condus la apariția și existența acestor monumente emblematice. Dacă celebrul architect francez Eiffel nu se întâlnea cu inginerul român Gheorghe Pănculescu, nu știm dacă ne mai puteam bucura astăzi de existența Turnului Eiffel și a Statuii Libertății… (G.V.G.)

„Deschiderea cărții”… Nu, nu există așa ceva!…

Data: 7 iulie 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

 Foarte adesea, în multe discuţii cu creştini de aproape şi de departe, sunt întrebat de tineri şi de vârstnici ce este cu deschiderea cărţii de către preot. Desigur, aţi sesizat că întrebările respective priveau „ghicitul” preotului în cărţile bisericeşti şi mai ales în Sfânta Evanghelie. Am întâlnit chiar o femeie destul de în vârstă, care venea pe jos tocmai de la Podeni şi se ducea undeva în părţile Strehaei, fiindcă auzise că acolo este un preot, care „deschide cartea”. Am spus tuturor şi nu voi înceta să spun, că e vorba de o şarlatanie. Preotul nu ghiceşte în Sfânta Evanghelie, aşa cum nu ghiceşte în Sfânta Împărtăşanie, în cărţile de joc, în cafea, în palmă, în stele, în lună etc. De unde se trage această vorbă şi această practică? Este o tristă realitate istorică, pe care o voi menţiona aici în câteva cuvinte. A fost o vreme, când nivelul de cultură al preoţilor noştri era foarte scăzut. Limba în care erau scrise cărţile bisericeşti era greaca ori slavona, adică vechea limbă rusească. Amândouă limbile erau foarte grele. Pe amândouă le-am învăţat atât în seminar, cât şi în facultate, ba limba rusă am mai învăţat-o şi patru ani în şcoala generală şi, cu toate acestea, greu pot să rup câte o boabă în cele două limbi.

Candidaţii la preoţie învăţau cel mai adesea practic pe lângă preoţii bătrâni să facă slujbele, să zică şi ei câteva rugăciuni, câteva cântări în limba română, eventual să ţină o predică. Se duceau apoi la episcop cu un peşcheş(cadou), îi hirotonea şi gata. Mulţi nici nu mai învăţau rânduiala după ureche. Ai noştri din părţile Olteniei treceau Dunărea şi erau hirotoniţi de episcopul de la Vidin. Tot ce conta era taxa ori ploconul pe care le dădea ierarhului respectiv. Şedeau la coadă. De ce? Fiindcă în ţară se dăduse o lege, prin care preoţii erau scutiţi de anumite dări către stat. Episcopul nu numai că-i hirotonea, dar le dădea şi ţidulă, adică adeverinţă sau atestat că sunt preoţi. Reveneau la casele lor, îşi vedeau de treburi ca şi până atunci, dar când veneau zapcii să strângă birurile, arătau dovada că sunt preoţi şi scăpau mai ieftin. Aşa se ajunsese ca să consemneze documentele că la un moment dat într-un sat erau şi 17 preoţi. Într-un asemenea mediu de ignoranţă, ne putem imagina ce însemna o carte, mai cu seamă că ea costa foarte mult. O Sfântă Evanghelie putea costa preţul câtorva pogoane de pământ sau câtorva perechi de boi. O asemenea carte era destul de rar deschisă… În ce priveşte cititul…, tulai, Doamne! Preotul rostea un fel de bolboroseală, pe care n-o înţelegea nici el, nici credincioşii lui. Lucrul acesta făcea ca să se mărească nedumerirea şi admiraţia faţă de ceea ce scria în cărţi. Acolo trebuia să fie toate tainele vieţii şi ale morţii însemnate, toate amănuntele legate de viaţa fiecăruia şi ale tuturor laolaltă. La vreme de nevoie, în special la vreme de boală, în schimbul unei sume de bani, fără îndoială, preotul sprijinea Sfânta Evanghelie pe capul bolnavului sau al celui ce-i solicitase „deschiderea” şi urma… minunea: ghicitul în carte.

Cărţile noastre vechi bisericeşti, mai ales cele copiate cu mâna, erau scrise în mai multe culori, cu chenare frumos ornamentate. Uneori se scria câţiva ani la o carte bisericească. Ei bine, dacă în locul unde se deschidea cartea, predominau literele negre, era semn de rău, de nenorocire, de moarte; dacă predominau literele roşii sau verzi, era semn bun, de speranţă, de însănătoşire, de izbândă etc. Nu ştiau ce scrie acolo şi, de fapt, nici nu aveau nevoie să citească, importantă era culoarea, aspectul paginii şi al literelor. Acesta era „ghicitul” sau „deschiderea” cărţii. Să fim serioşi!

Şi eu deschid cartea şi cărţile. În fiecare zi. Dacă nu fac asta o zi, mi-e „foame” de carte. Citesc literele, cuvintele, paginile, capitolele, cărţile, scriu cărţi, dar nu m-am gândit niciodată şi nici nu pot să… ghicesc în carte sau în cărţi. Dacă aş fi putut să fac asta, aş fi ghicit pentru mine în primul rând(….)! Păi nu? Aşadar, dacă mai auziţi pe cineva că un preot sau altul „deschide” cartea şi ghiceşte în schimbul unor sume de bani sau altor bunuri, să afirmaţi cu putere că e o excrocherie. Dacă vă contrazice cineva, spuneţi-i că aşa v-a spus preotul dumneavoastră.