LUNA
Regină și Mamă a bărcilor zburătoare, despicand substanța nopțîi în mii de bucăți și oferind geometriei tridimensionale un nou statut, stă neclintită în vârful unui ac, deschizând cu ochiul ei de smarald ușa glisantă a Paradisului.
Martoră albă a pământului îmi atinge tâmplele și tăcerea devine
mormânt, iar gândul mistuit de patimi și zidul negru al durerii cad
secerate sub razele ei albastre.
Îmi știe tainele sanctuarului interior, îmi cunoaște forma ce-aleargă desculță prin pădure, acolo unde frunzele-mi par păsări și stelele trandafiri.
E martora anotimpurilor privind din tării cum alunecă roua pe ramuri, cuvântul ei are putere ca o spadă ce strălucește în modestia ei celestă. M-am lăsat în brațele ei acolo unde încep poveștile și se termină Iluziile.
Ea își oglindește trupul în apa rece și unde Potirul de Aur se așează peste iceberg-urile ingenunchiate, schimbând cu un zâmbet mașinăria lumii,
risipindu-și prin universurile paralele mantia elegantă de stele. Forța părții ei nevăzute a lăsat-o ca pe-o ofrandă misticilor, înțelepților și pruncilor.
SOARELE
Când strictă, când abstractă se îmbracă în miraj pentru noi,
raza de foc, mângâierea icoanelor, o extensie a urmelor în timp
dincolo de ghețuri își strajuie lumina acolo unde-mi rătăcește uneori sufletul peste mare.
Sălbatica tăcere a început să vorbească: mi-s buzele pline de cuvinte, un pescăruș născut înainte de vreme îmi șoptește că victoria aparține abisului, ascunzându-se uneori prin colțuri de cuvinte.
Universul cilindric și-a schimbat forma, călăuzit de Soarele ce decupează cu eleganță coralii de-a lungul și de-a latul lumii,
rupând sigiliile învechite.
Încerc să îndepartez fardul femeii de Lut și să-mi învelesc lacrimile în mătase, lăsându-mi semnătura pe nisipul fierbinte în golful plin de scoici.
Soarele, Zeu al Universurilor complementare, promotor al ideilor mesianice, călăuzitor și călător fără nume, este uneori un acrobat al Iluziilor și un maestru al pașilor neobosiți.
MAMA
Te ţin minte aplecată peste chipul meu cuminte
cu mâinile pline de miere, de ghiocei şi de cuvinte.
Tu, mângâierea mea deplină iubită fiinţă ce din timp
m-ai luminat cu al tău suflet, deasupra mea ai pus un nimb.
Te ţin minte aprinsă peste buzele-mi deschise
şi cernând deasupra mea flori albastre prinse-n vise. Nu există altă lume mai coruptă de iubire,
eşti supremă tu măicuţă şi eşti mai presus de fire.
În genunchi spui rugăciunea tot privind în ochii mei, pentru mine eşti femeia ridicată dintre zei.
Mi s-a dus copilăria, dar tu nu te-ai dus cu ea
mi-au rămas în palme lacrimi din privirea ta cea grea.
Strigă-mă încă odată să-ţi aud glasul de foc,
mi-a purtat mereu în viaţă chipul tău numai noroc. Mă închin la mănăstirea ce din ape-am luat fiinţă,
căci din tine-am luat lumină, puritate şi credinţă.
Lasă un răspuns