Românii din Australia

Emigranţii români au ajuns în Australia, e drept în număr foarte mic, încă din anul 1900, recensământul Guvernului Australian de la 1947 înregistrând doar 493 de români. Câțiva ani mai târziu, în 1954, numărul lor a crescut semnificativ, ajungând la 3314 de suflete. Greutăţile regimului comunist au făcut apoi ca numărul emigranţilor români în Australia să se dubleze, între anii 1980-1990, iar la recensământul din anul 2001 s-au înregistrat 12 950 de români.  După 2001, până în prezent, se spune că suntem 135 000 de români în Australia! Diferenţa este uriaşă şi, bineînţeles, apare întrebarea: unde sunt şi de ce o aşa mare discrepanţă?

Una dintre explicaţii, şi poate cea mai dureroasă, este aceea că mulţi dintre aceşti români vor să uite cine sunt şi de unde au plecat. Din motive personale, sociale, unii dintre ei care sunt bi-naționali, se declară a fi unguri, nemţi sau sârbi. Deşi un număr mic, comparat cu alte comunităţi entice în Australia, românii s-au acomodat iar de-a lungul timpului au adus contribuţii importante şi semnificative la viaţa Australiei. De amintit este Edward Grandville Theodore, care a fost Premierul statului Queensland între anii 1919-1925, iar apoi, conducătorul Partidului Muncitoresc, în anul 1929. Tatăl lui a fost Vasile Teodorescu, care a ajuns în Australia în 1880. O statistică a Guvernului Australian din 2001, spune că din totalul românilor cu vârste peste 18 ani, 59,4 la sută din ei deţin o formă de calificare profesională, comparativ cu 46,2 la sută dintre toţi australienii, 24,5 la sută din români au studii superioare.

Românii se găsesc în toate domeniile de activitate, sunt buni meseriaşi, constructori, ingineri, doctori, profesori, fac parte şi contribuie la viaţa culturală a Australiei: pictori, sculptori, artişti, muzicieni, scriitori, poeţi, recunoscuţi atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional. O persoană notabilă pe care doresc să o menţionez, este doctorul Traian Chirilă, cercetător cu renume mondial în domeniul oftalmologiei.

Am menţionat statistici, date oficiale, dar aş dori să vă spun câte ceva despre cele care sunt mai puţin scrise şi ţin mai mult de sufletul romanului emigrant în Australia. Există între noi un zid imaginar, românii care au venit legal „cu paşaport” şi noi, cei care am sărit gardul „rupând lanţurile sclaviei comuniste”. Când ne întâlnim şi ne deschidem sufletele, ne înfiorăm la amintirea acelor ceasuri crâncene, mai auzim şi astăzi bubuitul gloanţelor de pe fâşie, mai simţim şi astăzi tumultul apelor Dunării. Iar ceilalţi, care au venit cu paşapoarte, nu vor înţelege niciodată, ne ascultă poveştile şi atât…

Şi mai sunt cei care nu-şi vor spune povestea niciodată, acei eroi anonimi, pe care îi plâng în taină şi în suflet mamele şi soţiile lor, acei eroi pe care nu-i cinstim şi nu-i sărbătorim oficial, deşi ar trebui să li se desemneze şi lor o zi pe an, pentru că sunt „eroii comunismului”. Noi, românii care am ajuns în Australia cu o pungă de 1 leu, „aşa cum ne place să spunem” ne-am aşezat şi-am început de la zero, mulţi dintre noi am mers şi la şcoli, am muncit şi ne-am construit case, ne-am făcut şi patroni, fiecare cât a dorit şi cât a putut, ne-am îndeplinit visurile, suntem fericiţi, dar întotdeauna ne lipseşte ceva; acel ceva este România. Venim an de an să vizităm Pământul Sfânt pe care ne-am născut, să ne mai alinăm dorul. Eu, cel mai bine mă simt în avion în drum spre România.

Emigranţii au suflete mari pentru că îşi poartă ţară în suflet şi, că să-şi mai uşureze sufletul, au înfiinţat mici ţărişoare pe unde trăiesc, mici Românii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*