Cu satelitul, într-o lume a florilor…

Filozoful şi eseistul, dar şi pragmaticul om politic Mihai Ralea, asemuia harta unei femei inaccesibile. Demers greu sau imposibil, lipsa de mijloace, efort prea mare, dezamăgiri, deziluzii etc. Peste multe decenii, o Doamna a literaturii noastre de azi lansează o carte care se constituie implicit în replică peste timp la butadă şocantă a autorului interbelic: marile întinderi planetare îi sînt astăzi la îndemînă oricînd şi oricui, dar, neted spus (Eminescu), celui care ştie să găsească drumul potrivit către ele şi cum să le vadă. Cartea poetei, prozatoarei şi eseistei Elisabeta Isanos se defineşte îndeajuns doar prin titlu: „Reveriile unei plimbăreţe cu satelitul. Un vis european”.

Cartea nu este una propriu-zis de călătorii, ea explică rostul şi înţelesul călătoriei şi sugerează o pistă pentru dezvoltarea unui fel de filozofie a călătoriei (pornind de la afirmaţia „Valoarea unei călătorii depinde de aşteptările fiecăruia”). Iar călătoria pe care se ţese naraţiunea este una iniţiatică, dar în parametri contemporani. O călătorie şi reală, şi imaginară, uneori e chiar greu de desluşit, căci spaţiul şi timpul se confundă într-o naraţiune de vraja astfel încît viaţă şi visul, prezentul şi trecutul, Biserica Rusă din spatele statuilor de la Universitate şi Viena imperială, totul şi toate se recompun după o alchimie a re-creării stăpînită doar de protagonista acestei insolite aventuri a genezei unei lumi pe cît de verosimilă, pea tat de închipuită. Vectorul acestei călătorii unice, care reface drumul pe jos la Viena străbătut de un pîlc de bătrîne bucovinence în urmă cu un secol, nu este nici covorul fermecat, nici încălţările năzdrăvane trebuincioase pentru a te ridică în văzduh, ci satelitul imaginat şi alimentat de sensibilitatea şi erudiţia fabuloasei povestitoare care, asemenea „omului fără umbră” al lui Adelbert von Chamiso, pluteşte că vîntul şi că gîndul pe deasupra lumii pentru a ne-o spune aşa cum o vede, în felul ei. Drept care, aflăm mereu lucruri noi. Bunăoară, că în urmă cu cîteva secole, în Europa apuseană era cunoscută o plantă miraculoasă numită moldavica (moldavique fr.), renumită pentru virtuţile sale balsamice şi care se găseşte consemnată în dicţionarele vestite ale vremii (începînd cu Diderot-D’Alembert).

De fapt, toată această carte da senzaţia de explozie vegetală, căci abundă în pagini şi trimiteri la plante, flori, miresme: „Uimitor răsfăţ de flori şi ierburi puternice…”, „o legiune de arbori şi flori, strînse din toate colţurile lumii, de prin munţi şi cîmpii, din iarmaroace şi tîrguri, din oraşe şi porturi…”. Cartea, că şi „Falsul tratat de vînătoare “ al lui Odobescu, face excursuri ample şi trimiteri bogate la ştiinţe, arte, civilizaţii, într-o împletitură narativă captivantă. O carte ce se confundă cu un imn închinat naturii candide care (încă) mai supravieţuieşte. Dar într-o neîncetată şi crîncenă încleştare între puritate şi primejdiile ce o ameninţă: „Răul era viu, nu ştiam pe atunci că va veni o vreme cînd pe lîngă sat va curge o apă moartă. Pe vremea călătoriei bunicii, toate rîurile erau încă vii, se putea bea apă şi în mijlocul pădurii sau pe munte, dintr-un izvor de la rădăcina unui copac”. Din clipă în care apă de izvor nu mai este curată – iar acest cataclism se petrece în timpul vieţilor noastre – în istoria universală începe o nouă vîrstă, una cumplită, acum abia perceptibilă, dar care va fi marea sfidare a generaţiilor viitoare. Cartea poetei Elisabeta Isanos despre puritatea naturii şi sensibilitatea (sau nu a) noastră faţă de ea este, în această privinţa, doar un suav, dar dureros avertisment.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*