Cu doctorul Ion Popescu, „Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale” (Cernăuți), despre realitățile românilor din teritoriile ucrainiene (5)

Deportarea bucovinenilor şi basarabenilor în iunie 1941 nu a fost un fenomen care s-a redus sub aspect geografic doar la cele două provincii anexate de URSS cu un an mai devreme. În regiunile vest-ucrainene, încorporate de sovietici în 1939, deportările (al patrulea val, după cele trei din 1940) au fost realizate în zilele de 22 mai 1941 ca şi în Lituania, la 14 iunie în Letonia şi Estonia, iar în vestul Bielorusiei în noaptea de 19/20 iunie 1941.

Teritoriile respective au revenit Uniunii Sovietice în urma materializării înţelegerilor secrete cu Germania nazistă, încheiate la 23 august 1939, Stalin „curăţând” terenul de elementele nesigure în preajma confruntării cu Hitler. Potrivit calculelor efectuate de către cercetătorul rus A.E. Gurjanov, numărul celor deportaţi din regiunile anexate în lunile mai-iunie 1941 s-ar ridica la circa 105.000-110.000 de persoane.

Românii bucovineni, basarabeni şi herţeni erau abandonaţi şi de către Statul Naţional Român – autorităţile române au luat măsuri pentru limitarea imigrărilor din teritoriile ocupate.

Astfel, în perioada martie – iunie 1941, au fost repatriate doar cca. 1.000 persoane.

Exodul miilor de români spre Patria lor istorică însă nu s-a oprit.

În 1940-1941 s-au refugiat în România 32.958 bucovineni şi 82.580 basarabeni.

Pentru locuitorii din Basarabia şi nordul Bucovinei data de 13 iunie 1941 a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de stăpânire sovietică.

În acea noapte, numai din regiunea Cernăuţi, cca. 13.000 de bărbaţi, femei şi copii, majoritatea români, dar şi mulţi ucraineni, polonezi şi evrei, au fost scoşi din case, din localităţile natale, şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Mulţi din aceşti bucovineni deportaţi au murit de foame şi frig şi nu au mai revenit în locurile natale.

După aceste evenimente situaţia din nordul Bucovinei a devenit şi mai grea, iar repatrierea sau refugierea în România a devenit practic imposibilă.

Despre calvarul românilor din acest an blestemat (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), despre „mărturiile de sânge” a poporului autohton din acestă regiune a scris în cele 477 de pagini din monografia-document „Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Igeşti…)” veteranul de război, original din satul Broscăuţii-Noi din zona Storojineţului, Vasile Ilica, care a încercat să aducă şi listele, deşi necomplete, celor împuşcaţi sau morţi în locurile deportărilor. Acest lucru a fost continuat şi de către Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, care pe parcursul anilor 2004-2005 a încercat o cercetare în fiecare localitate românească pentru a se documenta referitor la aceste evenimente.

Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică.

În timpul retragerii în faţa armatelor română şi germană, NKVD-ul a evacuat o parte a deţinuţilor din închisoarea cernăuţeană, unii fiind apoi înecaţi în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulţi, însă, au fost lichidaţi chiar în interiorul închisorilor din Cernăuţi, Hotin şi Storojineţ, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, şeful NKGB-ului unional.

La puţin timp după izbucnirea războiului, în noaptea de 23 iunie 1941, cca. 3.000 intelectuali şi personalităţi de frunte din Cernăuţi, majoritatea din ei evrei, au fost ridicaţi şi deportaţi în Siberia.

Printre aceştia erau şi foştii conducători ai comunităţii, precum şi liderii mişcării sioniste din oraş.

În decurs de un an (28 iunie 1940-22 iunie 1941), numărul jertfelor represiunii bolşevice în teritoriile anexate de sovietici (Bucovina, Basarabia şi plasa Herţa), potrivit unor estimări, s-ar cifra între 67.000 şi 89.500 de persoane.

Conform listelor alcătuite de către administraţia românească în toamna anului 1941, în perioada iunie 1940 – iunie 1941 din judeţele, care făceau parte din guvernământul Bucovinei, au fost deportate, reprimate, sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judeţul Hotin, 8.319 – din judeţul Cernăuţi, 4.387 – judeţul Storojineţ, 1.467 – judeţul Rădăuţi, 1.996 – din judeţul Dorohoi (adică din satele din zona Herţei) şi 5.018 persoane din oraşul Cernăuţi. Numai din judeţul Storojineţ au fost deportate, au fost represate sau au dispărut fără urmă 2.034 persoane de naţionalitate română.

Potrivit datelor care privesc doar fenomenul deportărilor din regiunea Cernăuţi, în perioada menţionată au fost strămutate în diverse părţi ale URSS-ului, după unele informaţii 10.000 de persoane, după altele peste 13.000. Conform datelor de arhivă, la 13 iunie 1941, din raionul Herţa au fost deportaţi 1.996 de oameni: din Horbova 147 de persoane, din Cotu-Boian (aparţinând atunci comunei Horbova) 10 persoane, din Bănceni 43 de persoane, din Molniţa 77 de persoane, din Buda-Mare 39 de persoane, din Pasat 20 de persoane, din Lunca 35 de persoane, din Buda-Mică 31 de persoane, din Godineşti 20 de persoane, din Lucoviţa 37 de persoane, din Slobozia 30 de persoane, din Mogoşeşti 42 de persoane, din Pilipăuţi (Satu-Mare) 50 de persoane, din Mihoreni 34 de persoane, din Hreaţca 20 de persoane, din Proboteşti 26 de persoane etc. Din localitatea Mahala, raionul Noua-Suliţa, satul de baştină al familiei Nandriş, în acea noapte au fost ridicate 579 de persoane, iar din raioanele Hliboca şi Storojineţ au fost deportaţi: din Tereblecea 237 de persoane, din Cupca 92, din Oprişeni 44, din Stăneştii-de-Jos şi Stăneştii-de-Sus circa 140 etc.

Majoritatea celor deportaţi au murit la locul deportării.

Mulţi dintre ei n-au avut parte nici de mormânt creştinesc. După cum ne mărturiseşte Ion Mihăieși,  numai din satul Ostriţa-Herţei „au fost lipsiţi de dreptul de a avea o ultimă urmă pe tărâmul de naştere… 136 de români cu frică de Dumnezeu care au ridicaţi în plină noapte şi duşi, cu preţ de mari chinuri pe drumul pătimelor, până la şi chiar după Cercul Polar, la Peciora şi în alte părţi ale Siberiei…”

Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, scria: „Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova…, se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână şi gospodari bine înstăriţi”.

Foarte mulţi basarabeni şi bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediaţi cu forţa.

Dumitru Mircescu, simpatizant comunist, care a trecut în anul 1936, înot, clandestin Nistrul în „raiul” bolşevic din URSS, fiind condamnat la zece ani închisoare ca spion român, scria în cartea sa de rememorări: „Cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord adusese la Vorcuta zeci de mii de români. Toţi, foşti gardieni publici, jandarmi, notari, primari, perceptori, preoţi…, nimeriseră dincolo de Cercul Polar cu condamnări de 10-15 şi 20 de ani de muncă silnică de executat”. Unii bucovineni au fost duşi la muncă forţată în orăşelul Skokim, aflat în guvernământul Tula, la 160 de km distanţă de Moscova. Odată cu apropierea frontului, autorităţile sovietice au pregătit un tren în vederea depozitării lucrătorilor aflaţi în putere la minele din Siberia. Cei mai slabi au fost folosiţi la săpat tranşee. Mulţi dintre ei au pierit de foame şi ger. La 21 ianuarie 1942, Comandamentul militar german din zonă a predat autorităţilor similare române 50 de bucovineni bolnavi deportaţi, care au fost transportaţi de urgenţă la Spitalul Central din Cernăuţi. Ei se aflau într-o situaţie foarte grea, deoarece până aproape de genunchi erau plini de degerături, sufereau de malnutriţie datorită condiţiilor inumane de lucru.

După cum mărturisea Lazăr Alerguş din Cupca: „Pe data de 1 aprilie 1941 venea dinspre Pătrăuţi o coloană de oameni de câteva mii iar cei din faţă purtau cruci şi prapori din biserică şi se îndreptau spre reşedinta raionului Hliboca (Adâncata). La această coloană ne-am alăturat şi noi cei din Cupca… Cu toţii mergeam la Miliţia Raională din Hliboca să depunem cererile de plecare în România pentru că oamenii nu mai puteau îndura birurile, cotele şi robotele ce ne puneau în cârcă autorităţile sovietice. Românii ziceau că dacă au plecat nemţii şi polonezii atunci de ce să nu ne dea voie şi nouă românilor să mergem în patria noastră România, mai ales că le lăsăm sovieticilor toată agoniseala noastră, case, pământ, animale şi tot ce aveam noi acceptând să plecăm cu câte o traistă în spate în care aveam câteva schimburi şi ceva de-ale gurii pe 2-3 zile. La Miliţia raională din Hliboca văzându-ne aşa mulţi nu au vrut să stea de vorbă cu noi şi ne-au spus să plecăm către casele noastre că altfel va fi rău de noi. O parte s-au întors spre casele lor că nu au venit pregătiţi să meargă în România, însă cei mai mulţi ce aveau familiile şi boccelele cu ei au pornit prin Suceveni spre Fântâna-Albă purtând crucile în fruntea coloanei. Eu şi cu fratele şi cu alţi oameni ne-am întors spre Cupca dar pe drum ne-au ajuns nişte militari călări şi ne-au arestat şi ne-au depus în arestul Miliţiei din Hliboca unde am fost ţinuţi vreo două săptămâni, după care am fost predaţi la Securitate (NKVD) din Cernăuţi unde am fost bătuţi şi cercetaţi zilnic până la 13 iunie 1941 când am fost îmbarcaţi în vagoane de marfă ca animalele (câte 150 de persoane într-un vagon) şi trimişi în Siberia. Am făcut parte dintr-un grup de 2.500 deportaţi care am fost trimişi la Aktiubinsk. De la ultima gară a trebuit să mai mergem pe jos încă vreo 40-50 km până la poarta primului lagăr. Dar mulţi din noi au murit pe drum de foame, de sete şi de dizenterie. La fiecare oprire în staţii, de altfel trenul avea drum deschis şi se oprea rar, în staţii mici, şi mai ales noaptea ca să nu fim văzuţi de oamenii din partea locului, deci la aceste opriri se scoteau morţii şi muribunzii şi se aruncau în gropi comune. Eu m-am întors din Siberia după 15 ani”.

Gheorghe Mihailiuc, veteran al învăţămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) îşi aminteşte „cu spaimă” de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: „Aşa-zişii fraţi mai mari, „eliberatori”, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi cei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de viaţă, am fost cu desăvârşire marginalizaţi. Limba, istoria, învăţământul, tradiţiile, credinţa, în genere cultura naţională, au avut mult de suferit… Apăsătoare este viaţa sub un regim tolalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a facut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre creştea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfatuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în ascunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroarea bolşevică.

Dacă nu faceai cârdăşie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, şi-au îndreptat paşii spre Fântâna Albă…

Dar, pentru mulţi acest drum era fară întoarcere… Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulţimea a ieşit la lizieră… Şi a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbuşit într-un lac de sânge… În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu… Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă… Soldaţii trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte… Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalţi fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem… Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori… O femeie a smuls copilaşul din braţele mamei care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă… Noaptea, grăbită, se aşeza peste copaci… Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe… Şi totuşi, am avut noroc… Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Nişte oameni cu suflete mari, ucraineni de naţionalitate, ne-au hrănit şi ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile… Cu riscul de a nimeri în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Şi până acum aud uneori şuieratul acelor gloanţe blestemate…”.

O altă mărturie ne aduce Artenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): „În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alţi gospodari din Iordăneşti şi Cuciurul-Mare am pornit spre Suceveni de unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldaţi călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit neştiind ce să facă, alţii au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâţi: Traian Tovarniţchi, Gheorghe Tovarniţchi, Vasile Tovarniţchi, Cosma Opaiţ, Nicolae Corduban. Eu am fost rănit la piciorul drept. Glonţul mi-a străpuns osul şi au mai fost răniţi: Vasile Opaiţ, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opaiţ – toţi am fost duşi sub stare de arest la Spitalul din Cernăuţi, dar Gheorghe Opaiţ a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestaţi şi fraţii mei Traian şi Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuţi o parte au fost duşi în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportaţi la liberare în 1956 au rămas doar 600.

Mulţi bucovineni au fost deportaţi în Siberia sau în Asia Centrală. Astfel, familia lui Gheorghe Cioric, impiegat de mişcare la gara Moşi de lângă Cernăuţi, a fost deportat în Siberia pe data de 13 iunie 1941.

Martoră a acestor evenimente tragice, Zenaida Burduja-Cioric, care avea atunci vârsta de 11 ani, relata după mai bine de cinci decenii următoarele: „Gara era inundată de lume, părea o poiană multicoloră. Pe atunci, românii din Bucovina încă purtau haine naţionale: catrinţe, cojocele, bundiţe, pălării, iţari… La apropierea NKVD-iştilor s-a început un răcnet nemaipomenit. Pe bărbaţi îi depărtau de familii. Copiii li se agăţau de pantaloni, soţiile îi cuprindeau de gât. Soldaţii îi îmbrânceau”. Ajunşi în Siberia, mulţi nu au rezistat temperaturilor extrem de scăzute, dar mai ales asprului regim de lagăr. Aceeaşi participantă la tragicele evenimente arăta în continuare: „Au murit moşul Moroşanu şi soţia sa. A murit moşu Olaru… De asemenea, preotul Alecu Ostapov din Cernăuţi, originar din raionul Lipcani, şi-a ieşit din minţi şi în scurtă vreme a murit”.

Oamenilor deportaţi li se confisca şi averea şi chiar şi celor ulterior reabilitaţi ea nu a fost restituită. Iată ce scria Elena Gresculeac-Dejetaru din satul Ritcovţî, raionul Noua-Suliţă în 1991 la „Plai Românesc”:

„Necazul m-a facut să aştern pe hârtie aceste rânduri… Vă scriu în ruseşte, ca n-am avut norocul să învăţ în limba maternă, deşi o cunosc pe cea vorbită. În iunie 1941 mama, tata, bunica şi noi, doi copii, am fost deportaţi în Siberia. Trecuse miezul nopţii când ne-au bătut la geam. Tata a ieşit să le deschidă „musafirilor” uşa şi aceştia i-au spus că suntem arestaţi cu toţii. Mama a început să plângă şi a încercat să se strecoare până în grajd, unde aveam viţel mic, dar oaspeţii au îmbrâncit-o, spunându-i ca acolo unde vom fi duşi, vom primi vacă… Din acea noapte îmi amintesc doar de văicărelile oamenilor şi lătratul câinilor.

…În gara Noua-Suliţă ne aştepta un marfar cu peste 40 de vagoane. După ce am fost înghesuiţi în ele şi puşi sub lacăt am călătorit în condiţii îngrozitoare până la gara Işim din regiunea Tiumeni. Acolo am fost părăsiţi pentru o săptămână în ograda unei biserici pustii. După distribuire, am nimerit în punctul cel mai nordic, în tundră, având doar cerul deasupra capului. După o lună a murit bunica. Peste alte două săptămâni s-a stins tata – avea 32 de ani. Astfel, în pustietatea neagră, fară să cunoaştem limba, am rămas doar cu mama. Eu aveam 4, iar sora — 7 anişori. Mama primea pe cartelă 500 grame de pâine pe zi. Muncea zi şi noapte ca să ne poată întreţine. Vara cosea iarbă, căra fânul la fermă unde lucra şi tăia în pădure. Aveam milă doar din partea băştinaşilor, care ne dădeau uneori peşte… Salvarea ne-a fost în pomuşoare şi ciuperci. În 1954, am fost reabilitaţi, dar abia în 1956 ne-am întors în sat. În casa noastră locuiau străini. Abia peste doi ani am putut să o … cumpărăm de la ocupanți. În iunie 1941 am lăsat-o plină cu de toate, iar în grajd aveam cal, vacă şi viţel, porci, găini. În 1968, nu ştim conform cărei dispoziţii ni s-au plătit 370 de ruble. Oare atât a costat averea, agonisită de bunici şi părinţi? Soţul meu a fost de asemenea deportat. La 16 ani, rămânând fară de părinţi, s-a făcut tăietor de pădure. Şi iată în 1989 părinţii lui au fost reabilitaţi conform unei hotărâri cu întoarcerea averii confiscate. De atunci ni se tot promite achitarea datoriei. De la procuratură am fost trimişi la serviciul financiar, la direcţia regională a afacerilor (interne). Până la urmă demersurile noastre s-au împotmolit pe masa cine ştie cui…Am lucrat peste 30 de ani în sovhozul „Cernoviţchi”. Astăzi sunt grav bolnavă. Nu mai are sănătate nici soţul. Mama, deşi e de vârstă înaintată, n-are pensie, deoarece în Siberia nimeni nu i-a dat document pentru anii munciţi la fermă. Oare chiar nu ni se va întoarce ceea ce ne-a aparţinut odată?”.

Mărturii mai ample ale supravieţuitorilor au fost publicate, în mai multe numere, începând cu 1992, în Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara fagilor” (1992-2004), redactat de către ziaristul cernăuţean Dumitru Covalciuc, preşedintele cercului neformal „Arboroasa” din regiunea Cernăuţi.

Cifrele statistice oficiale nu-i cuprind nici pe germanii repatriaţi în Germania sau pe românii, care s-au refugiat ori au fost repatriaţi în perioada respectivă în România. După unele date, doar pănă în noiembrie 1940 circa 45 mii de persoane de origine germană au părăsit regiunea Cernăuţi, repatriindu-se în Germania. Împreună cu ei au părăsit Bucovina şi câteva mii de români, poloni şi ucraineni.

După revenirea Basarabiei şi nordului Bucovinei la România în 1941 s-a decis ca aceste două provincii să constituie două unităţi administrative autonome, conduse direct de conducătorii statului prin reprezentanţi personali.

În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 judeţe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ şi Cernăuţi), judeţul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 – şi judeţul Dorohoi (practic tot teritoriul actualei regiuni Cernăuţi plus sudul judeţului Hotin).

Populaţia românească din aceste teritorii a primit cu încredere şi speranţă administraţia civilă şi militară românească. Minorităţile naţionale, însă, au primit cu rezervă noua stare de lucruri.

Cel mai puternic au fost afectaţi evreii din aceste două provincii.

La 8 iulie 1941 generalul Ion Antonescu a ordonat ca evreii să fie strămutaţi peste hotarele ţării.

Evreii din zonele rurale şi din oraşe au fost adunaţi, în lunile iulie – august 1941, în lagăre provizorii, iar în septembrie s-a început deportarea acestora în Transnistria.

După unele informaţii mai exacte, au fost deportaţi 43.768 d evrei in Bucovina şi 10.368 din oraşul şi din judeţul  Dorohoi. Numai din oraşul Cernăuţi au fost deportaţi în timpul războiului în Transnistria 23.391 de evrei.

Potrivit recensământului oficial din 1942, mai locuiau atunci 19.375 de evrei în Bucovina, din care 16.794 la Cernăuţi.

Mai multe personalităţi din România, printre care şi Traian Popovici, primarul Cernăuţului în anii 1941-1944, au intervenit în favoarea evreilor români. Graţie străduinţelor primarului Traian Popovici, cca. 15.000 de evrei din Cernăuţi, sub pretextul că sunt necesari economiei oraşului, au fost salvaţi de la deportare în Transnistria.

Administraţia civilă românească a efectuat în anul 1941 un recensământ administrativ şi unul statistic în Basarabia şi Bucovina, pentru a stabili mai exact situaţia din aceste două provincii după un an de ocupaţie sovietică, care a semnalat că din cauza schimbărilor social-economice şi politice bruşte, care s-au produs în Bucovina în anii 1940-1941, s-a modificat radical şi structura etno-demografică şi socială a populaţiei acestei provincii.

S-a stabilit că, populaţia Basarabiei şi nordului Bucovinei a scăzut de la 3.776.309 locuitori în 1940 la numai 3.525.008 în 1941.

În această perioadă scurtă a scăzut în mod dramatic mai ales populaţia urbană a Bucovinei.

La Cernăuţi locuiau în 1941 doar 66.436 de locuitori comparativ cu 112.427 persoane în 1930 – adică populaţia oraşului a scăzut cu 45.991 persoane sau cu 40,9 la sută.

În perioada 1940-1941 au fost afectate cel mai dramatic astfel de categorii sociale, precum negustorii, meseriaşii, funcţionarii, profesioniştii liberi. Potrivit analizei consecinţelor ocupaţiei sovietice în perioada iunie 1940 – iunie 1941 pentru populaţia din judeţele guvernământului Bucovinei, au fost deportate, represate sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judeţul Hotin, 8.319 – din judeţul Cernăuţi, 4.387 – judeţul Storojineţ, 1.467 – judeţul Rădăuţi, 1.996 – din judeţul Dorohoi (adică din satele din zona Herţei) şi 5.018 persoane din oraşul Cernăuţi.

În ciuda tuturor dificultăţilor, situaţia privind componenţa naţională a teritoriului regiunii Cernăuţi imediat după revenirea acestui teritoriu în componenţa României în linii generale totuşi poate fi estimată.

Aşa, după un an de stăpânire sovietică, de repatriere a etnicilor germani şi maghiari, de deportare a evreilor, de refugiere sau deportare a unui număr mare de români, polonezi, ucraineni, guvernământul Bucovina avea următoarea structură etno-demografică a populaţiei:

Referindu-se doar la zona nordbucovineană şi a Ţinutului Herţa (fără nordul judeţului Hotin) a regiunii Cernăuţi, Marian Olaru constata:

„Populaţia estimată a regiunii ocupate de sovietici din fosta Bucovină, împreună cu cea a Herţei, era de 545.267 locuitori, din care, în 1946, românii reprezentau 37 la sută şi ucrainenii 45 la sută.

În urma instaurării dominaţiei sovietice, pe teritoriul de nord al fostei Bucovine s-au produs importante schimbări demografice. Referindu-ne la intervalul iunie 1940 – iunie 1941, acestea sunt:

– refugierea spre interiorul Regatului Român a unei părţi a populaţiei româneşti;

– repatrierea germanilor, polonezilor şi maghiarilor ;

– asasinatele în masă săvârşite de sovietici şi deportarea românilor în gulagul sovietic.

Fără să avem o cifră exactă a celor ucişi sau deportaţi de regimul sovietic, în 1940-1941, cercetătorii români ai problemei estimează că la Fântâna-Albă, la 1 aprilie 1941, au fost înpuşcaţi 1.500 de oameni, iar pe 13 iunie 1941 au fost ridicaţi pentru a fi deportaţi 13.000 etnici români – după unii cercetători, după alţii – 41.000.

Şi aceste cifre nu par deloc exagerate, deoarece numai din satul Mahala în acest an de „rai stalinist” au fost deportate 602 de persoane.

La aceste cifre trebuie să adăugăm numeroasele persoane care au căzut victime în încercarea de a forţa frontiera instaurată, după 28 iunie 1940, între România şi URSS.

Dacă raportăm aceste pierderi la cifra de aproximativ 192.000 de români, câţi rămăseseră doar în zona bucovineană şi herţeană de ocupaţie sovietică între 1940 şi 1941, putem înţelege adevăratele proporţii ale seismului demografic la care a fost supusă Bucovina istorică (între 1/4 şi 1/3 din populaţia românească a teritoriului bucovinean ocupat de sovietici a fost deportată sau exterminată). (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*