Preambul: Ipocrizia
Trăim (şi ne izbim) zilnic – de o pandemie de ipocrizie fără leac. Ipocrizia – sau făţărnicia – este cel mai mare păcat (şi din perspectiva religioasă şi din perspectivă laică), căci ea este sursa spiralei de neoprit a răului interior. Iar răul interior – pe care H. R. Patapievici îl numeşte „lipsa clarităţii morale”, iar Petru Creţia „falsa conştiinţă” – este mereu fecund în rău exterior. Cei ce judecă răul exterior trebuie să se asigure în primul rând că nu folosesc o dublă măsură şi că şi-au primenit mai întâi propria ogradă. Altfel, nu există nicio cale spre recunoaşterea greşelii (sau a păcatului) şi nicio cale de îndreptare.
I „Corupţia ucide”
Este la modă – mai ales în preajma alegerilor – să redeschidem, cu accente de stupoare şi ultragiere, tema eternă a corupţiei. Socialul arată cu degetul în sus (spre Politic) şi fie (1) acuză (până într-acolo încât refuză Politicul), fie (2) se umple de lehamite. „Corupţia ucide” este un slogan care mişcă Socialul şi – culmea paradoxului – a ajuns să fie exploatat politic, cu cinism şi cruzime. Nimeni însă – din cadrul Socialului – nu se întreabă cu onestitate care este sursa acestei corupţii generalizate şi nimeni nu încearcă să îşi asume o parte din vină. A evita întrebarea: Cum este posibil ca un Social virtuos şi plin de calităţi să emane un Politic atât de mârşav? nu ţine numai de orbire, ci şi de ipocrizie. Există în noi, fără îndoială, un sâmbure de rău, de venalitate, pe care îl ascundem şi îl creştem prin ipocrizie, iar cu acest rău din interiorul nostru cauţionăm răul din Politic.
II – Ce este corupţia?
În primul rând: ce este corupţia?…
Prea mulţi înţeleg prin corupţie doar abuzul celor aflaţi la putere în vederea obţinerii unor foloase materiale. Aceasta este însă doar o formulă născocită pentru a separa paiul din ochii celorlalţi de bârna din proprii ochi. Este răul pe nu îl facem fiindcă nu putem să îl facem (pentru simplu fapt că ne lipseşte puterea); iar acuzaţia este cu atât mai vehementă cu cât dorinţa de înavuţire (şi, respectiv, invidia) este prezenta (şi) în cel ce acuză. Este uşor să ne înşelăm pe noi înşine că am face lucrurile altfel (dacă am fi la putere), pe cât de uşor ni se pare că observăm când alţii – cei ce deţin puterea – încearcă să ne însele; iar aceasta nu este doar o parafrază a unei maxime a lui La Rochefoucault, ci un adevăr dureros…. În realitate există şi o corupţie mică (în comparaţie cu o corupţie mare, a celor puternici), generalizată, o corupţie ce presupune fie (1) abaterea de la morală – de la morala dogmelor sau de la morala normelor, după cum le împărţea Petre Ţuţea, fie (2) îndeplinirea necorespunzătoare sau parţială a responsabilităţilor în societate sau la locul de muncă, (în vederea obţinerii (1) unor foloase materiale sau (2) a unor foloase necuvenite de un alt ordin). În sfera acestei definiţii cade o mare majoritate a Socialului din România, iar acest lucru ţine de o mentalitate atât de răspândită încât ajunge să scape percepţiei generale, devenind normalitate. Tocmai aici trebuie căutată sursa răului, cu luciditate şi fără patimă, pentru că doar astfel putem să ne vindecăm Socialul şi, prin aceasta, şi Politicul (căci vrem-să-nu-vrem, Politicul este o oglindă a Socialului).
III – Sursa corupţiei actuale
Există într-adevăr o componentă naturală a răului (măcar ca pornire) în om; există însă şi un duh rău al vremilor, ce intră în oameni, le smulge valorile din rădăcina şi îi îndeamnă spre rău, adică îi corupe (în sensul mai larg al cuvântului). Desigur voinţa ar trebui să se lupte şi cu tendinţele naturale (date ale speciei) şi cu cele culturale (ce ţin de timp şi spaţiu, deci de istorie), însă nu de puţine ori omul este slab, este lipsit de busola sa etică (pentru simplu fapt că Nordul se schimbă), iar greşelile (sau păcatele) nu îi sunt în totalitate imputabile. Există încercări – pe care le resping din principiu – de a acredita ideea că românii au constitutiv fie (1) o aplecare (mai accentuată) spre rău şi corupţie, fie (2) o moliciune – mioritică – a voinţei. Pe de altă parte, de cel puţin două ori în istoria noastră am traversat perioade de ciumă morală, ce ne-au afectat profund: (1) în secolul fanariot (1711 – 1821) şi (2) în jumătatea de secol comunist (1947 – 1989). Înclin să cred că răul (corupţia) din noi ţine mai degrabă de cea de-a doua explicaţie şi – mai exact – de moştenirea recentă şi nevindecată a comunismului…
IV – Corupţia ca lecţie a comunismului
Ţine de evidenţă (faptică) – dar şi de studii documentate – constatarea că în fostele (şi actualele) ţări comuniste gradul de corupţie este mai accentuat, iar acest lucru vine în sprijinul ipotezei de mai sus. Totuşi ce anume din ideologia comunistă sau din modul de funcţionare dezastruos al comunismului real creează premizele corupţiei? Ce găuri poate sapa în mentalităţi comunismul, de nici 25 de ani nu ne pot vindeca? Răspunsul pe care îl propun este unul subtil, ce încorporează în el înţelegerea şi acceptarea rădăcinii creştine a civilizaţiei europene (în special şi a civilizaţiei occidentale în general) şi poate fi enunţat astfel: raportarea individului la legile normative…
V – Excurs: Legile normative şi legile descriptive
Pentru a clarifica terminologia folosită: (1) legile normative (sau morale) sunt reguli care stabilesc modalităţi de conduită sau funcţionare a oamenilor, respectiv a instituţiilor sau a maşinilor (ce pot lua decizii), iar (2) legile descriptive sunt regulile care explică fapte din trecut şi prezic fapte sau situaţii din viitor.
VI – Morala respectării legilor
Modernitatea politică, (economică şi culturală) este moştenirea directă a creştinismului. Îndemnul lui Isus: „Să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” a făcut posibilă încă din zorii creştinismului separarea puterii laice de cea religioasă şi dezvoltarea lor ulterioară într-un echilibru fragil şi fertil în acelaşi timp. Astfel au apărut două seturi de legi normative, (pe care P. Ţuţea le numeşte: morale). „Omul” – spune Petre Ţuţea – „e guvernat pe pământ de două morale: de morală dogmelor, care e creştină şi eternă, adică absolută, şi de morală normelor, care, ca morală laică, e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului”. (1) Una dintre morale (de provenienţă divină) se adresează lumii şi vieţii interioare şi îi guvernează conduita omului faţă de el însuşi şi faţă de Dumnezeu şi (2) cealaltă (de provenienţă umană) se adresează lumii şi vieţii exterioare şi guvernează conduita omului faţă de societate. Ambele sunt indispensabile omului ce îşi acceptă dihotomia suflet-trup…
Relaţia dintre cele două dogme este complexă şi nu poate fi definită prin subordonare sau incluziune. Emis în cadrul biblic, îndemnul de a „da Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” instituie ca morală religioasă respectarea moralei normelor (a legilor oamenilor). Astfel: (1) orice zguduire a fundaţiei moralei dogmelor atrage după sine şi o şubrezire a moralei normelor şi (2) orice morală a normelor ce contravine moralei dogmei scade forţa moralei normelor. Ambele greşeli au fost făcute de comunism. În primul rând acesta a deschis un front tăcut cu biserica (şi religia) şi în al doilea a legiferat şi a acţionat împotriva moralei creştine. Ca rezultat – cu efecte resimţite şi astăzi – încă din timpul comunismului legile şi-au pierdut din greutatea lor morală. Cei ce încălcau legea în anumite direcţii (chiar dacă erau – sau nu – prinşi şi pedepsiţi), nu erau amendaţi şi din punct de vedere moral; încălcarea legii devenise pe vremea comunismului un semn de curaj, de pricepere şi de inteligenţă. Legea erao formă de expresie şi de materializare a răului comunist, iar încălcarea ei o formă de disidenţă. Bişniţa, şpaga, traficul de infuenţă etc… (fenomene ce astăzi sunt categorisite drept corupţie) erau câteodată absolut necesare traiului de zi cu zi. Pe acest fond, dacă adăugăm şi faptul că exista un control prea slab în sectoarele administrative putem lesne înţelege apariţia şi generalizarea corupţiei pe timpul comunismului…
Astăzi, oricât ne-am strădui să construim instituţii democratice cât mai ferite de corupţie, fără schimbarea de mentalitate (metanoia) de la nivelul Socialului nu putem eradica corupţia. Legile – ce, aşa cum arată şi L. Wittgenstein, nu pot acoperi în litera lor toate situaţiile posibile – au rămas – (şi) în mentalitatea socială modernă – obstacole ce îi invită pe cei mai „buni” să caute modalităţi de a le evita. H. R. Patapievici avertiza într-un eseu din volumul „Partea nevăzută decide totul” despre disjuncţia dintre litera legii şi spiritul ei, fără să caute în profunzime cauza acesteia. Oamenii (recenţi) îşi fac încă idoli din cei ce sar legea sau trec pe sub ea după bunul plac: vezi exemplul membrilor clanurilor mafiote, al hackerilor, al evazioniștilor, al băieţilor deştepţi etc… Indignarea – „discernământul etic al inimii”, după cum o numea acelaşi H. R. Patapievici – se emaciază pe zi ce trece şi asta pentru că, pe vremea comunismului, Socialul a supravieţuit închizându-şi inima (şi ochii).
Se poate constata – fără speranţă – că Socialul încă îşi ţine şi ochii şi inima închise şi strigă: „Corupţia”!…
Lasă un răspuns