Arhiva zilnică: 1 octombrie 2016

Ești bun ești prost; sau ești prost de bun…

Data: 11 februarie 2026 by Petru Jipa

…Uneori așa spune românul. Iar Brătescu-Voinești era chiar mai radical, apostilând: „Sărăcia e o boală mintală.” Dar mă întrebam dacă poate fi sărăcia o boală mintală sau dacă bunătate transformă omul în „nevoiaș”. Cum să răspund la o asemenea întrebare? Îmi imaginez bunătatea ca o lumânare care arde încet, nu se stinge, doar pâlpâie, aruncând o lumină mai ascuțită și mai caldă în întunericul care se lasă. Oare subțirimea fitilului îi intensifică strălucirea? La fel, ne întrebăm și noi: poate bunătatea să înflorească direct proporțional cu sărăcia, nu cauză, nici recompensă, ci ca tovarăș tăcut și încăpățânat? Sărăcia, adesea pictată în monocromie, pereți gri, stomacuri goale, demnitate zdrențuită, este rareori o simplă absență. Este o prezență: grea, persistentă și, paradoxal, revelatoare. Când siguranța materială se dizolvă, altceva apare, nu întotdeauna, dar adesea: claritatea neîmpodobită a nevoii umane și impulsul necalculat de a o satisface. O bunică dintr-un bloc de locuințe din București își împarte ultima pâine cu copilul unui vecin; un pescar din Tulcea repară plasa altuia înaintea sa, acestea nu sunt gesturi mărețe, ci ecuații tăcute ale inimii: mai puțin pentru mine, mai mult pentru noi. Aici, bunătatea nu se măsoară în abundență, ci în curajul de a te diminua pentru întregirea altuia. Nu este proporțională în aritmetică, ci în „rezonanță morală”: cu cât lipsa este mai profundă, cu atât conștiința răsună mai tare. Totuși, a pretinde că bunătatea „necesită” sărăcie nu este doar fals, este și periculos. Suferința devine romantică, ca și cum foamea ar fi un sacrament sau disperarea un creuzet al virtuții. Bunătatea înflorește în grădini și în crăpăturile pavajului, dar nu „are nevoie” de crăpătură pentru a exista. Un filantrop care donează milioane acționează din privilegiu; o profesoară dintr-o școală rurală, plătită prost și suprasolicitată, alege compasiunea zilnic nu pentru că îi lipsește, ci pentru că „vede”.

Bunătatea nu este o reacție la lipsă, ci o alegere înrădăcinată în empatie, hrănită de conștiință și exprimată în toate condițiile. A o lega exclusiv de sărăcie înseamnă a înlănțui virtutea de victimizare o nedreptate subtilă și crudă. Deci, care este relația? Nu proporția, ci proximitatea. Sărăcia îndepărtează adesea zgomotul, distragerile excesului, armura statutului, aducându-ne față în față cu umanitatea brută. În acea apropiere, bunătatea nu este cauzată, ci clarificată. Devine mai puțin un lux și mai mult un limbaj, rostit fluent în tăcerea comună, în mâini ce oferă, în ochi care recunosc aceeași lumină în privirea altuia. Atunci să încetăm să mai măsurăm bunătatea după greutatea portofelelor și să începem să o onorăm după profunzimea mărturiei. Căci cea mai adevărată măsură a unui suflet nu este cât de mult ține, ci cât de liber își deschide, dacă mâinile îi sunt pline, sau goale, sau dacă țin doar flacăra fragilă și luminoasă a speranței altuia.

„Sărăcia e o boală mintală”.. Cuvintele cad ca o piatră în apă liniștită, nu doar pentru că sunt surprinzătoare, ci pentru că răscolesc un adevăr ascuns sub stratul gros de stereotipuri: că sărăcia nu e doar lipsa de bani, ci o stare profundă, invizibilă, care își construiește propriul sistem nervos în interiorul minții. Această afirmație nu aparține unui economist, nici unui sociolog, ci, iată, lui Ion C. Brătescu-Voinești, un scriitor român al primei jumătăți a secolului XX, observator acut al sufletului românesc, care a văzut în sărăcie nu doar un deficit de resurse, ci o deformare a gândirii, o încătușare a imaginației, o paralizie a speranței. Sărăcia, în sensul ei obișnuit, e o realitate obiectivă: conturi goale, pereți crăpați, mese fără pâine. Dar Brătescu-Voinești nu vorbește de această sărăcie, ci de cea care se naște când lipsa se transformă în obișnuință, când lipsa se îmbracă în haina fatalismului și începe să vorbească cu vocea propriei conștiințe. Aici, sărăcia nu mai este doar o condiție socială, ci un virus care infectează gândirea: îți spune că nu merită să încerci, că nu ești capabil, că lumea e făcută pentru alții, nu pentru tine. Ea nu doar îți golește buzunarele, îți închide și ușa din fața visurilor, îți împiedică pasul cu lanțuri de „nu se poate”, „nu e pentru noi”, „așa e soarta”. Este o boală mintală pentru că își reproduce simptomele în interiorul tău fără medicament extern, fără rețetă, doar cu ajutorul repetiției, al liniști, al uitării că ai dreptul să dorești mai mult. Și totuși, această „boală” nu este congenitală, nu e scrisă în gene, nu e moștenită ca o moștenire de sânge, ci ca o moștenire de limbaj, de gesturi, de priviri coborâte, de vorbe înghițite. Ea se transmite prin povești nespuse, prin renunțări care devin normă, prin educația care nu îți oferă o cheie, ci o grilă: „învață să te mulțumești”.

Aici, sărăcia mintală nu e rezultatul sărăciei materiale, adesea, cauza ei perpetuă. Pentru că cine nu mai crede că poate ieși, nu mai caută ieșirea. Cine nu mai vede imaginea unei vieți diferite, nu mai construiește scara care duce spre ea. Este un cerc vicios în care lipsa de resurse alimentează lipsa de încredere, iar lipsa de încredere sabotează orice încercare de a obține resurse. Dar dacă e o boală, atunci e și vindecabilă, nu prin bani, ci prin lumină: lumină în formă de educație care nu instruiește, ci eliberează; lumină în formă de exemple vii oameni care au trecut de acolo și au rămas cu mâinile curate și cu ochii deschiși; lumină în formă de limbaj care nu etichetează, ci recunoaște, care nu împarte oamenii în „cei care au” și „cei care nu au”, ci în „cei care sunt” cu toate dorințele, cu toate potențialele, cu toată demnitatea nevăzută. Vindecarea începe când cineva îți spune: „Nu ești sărac pentru că ești prost, ești sărac pentru că ți s-a spus mereu că ești prost.” Și când începi să-ți asculți propria voce mai tare decât vocea lumii care te-a învățat să taci. Așadar, sărăcia mintală nu e o sentință, e un diagnostic. Și orice diagnostic este, în esență, o invitație: la conștientizare, la refuz, la reinventare. Pentru că mintea nu e un spațiu închis, e un teren. Și pe orice teren, chiar și pe cel arid, poate răsări ceva nou, dacă cineva are curajul să împingă prima sămânță, nu cu mâna plină de aur, ci cu mâna plină de încredere. Adevărata sărăcie nu e lipsa de avere, e lipsa de credință în propria valoare. Și această lipsă, nimeni nu o poate împărți cu tine, dar oricine poate începe să o împartă cu tine.

Să fie pace!

Numărul 763

Data: 11 februarie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

De ce a ales Trump să se retragă din NATO şi din afaceri cu UE…

Data: 11 februarie 2026 by Maria Diana Popescu

Va scoate România din buzunarele cetăţenilor un miliard de dolari pentru un loc sub scara „Convenţiei pentru pace”, în ghilimele, a lui Trump? Nicuşor are o temă complicată pentru acasă la matematică. Dacă face de capul lui, Ursula îi lungeşte urechile. „Olimpicul” gafelor va reduce termenii asemenea la ordin, pentru că nu se poate şi-n teleguţa lui Zelenki şi-n căruţa lui Trump-imprevizibilul, care într-o secundă îşi schimbă direcţia şi discursul. Trump n-a dormit deloc la început de an. A făcut bucăţele sistemul global. 66 de organizaţii internaţionale au fost anulate printr-o semnătură. Inclusiv ONU, pe care Trump n-o mai recunoaşte oficial. Printr-un decret emis pe 7 ianuarie a ordonat retragerea SUA din pîrghiile globale care au ţinut lumea la un loc, fără eficienţă. 31 de organizaţii cheie care ţineau de ONU, printre ele şi „Convenţia pentru climă” au fost anulate la pachet, pe motiv că nu mai servesc intereselor SUA. Departamentul de stat al SUA le-a numit „redundante, costisitoare şi ineficiente”. Trump a tăiat finanţarea pentru OMS, UNESCO, a tăiat finanţările pentru puzderia de ONG-uri din România. O execuţie colectivă comandată din Biroul Oval. Dacă nu eşti de acord cu SUA, cu agenda lor de dominaţie globală, dacă nu i te supui lui Trump, nu scapi, eşti dizolvat. Trump a şters din istorie 66 de organizaţii!

Înfiinţat iniţial ca plan de pace pentru Fâşia Gaza, Trump a dat acum „Convenţiei pentru Pace” o competenţă mult mai largă, ca unică soluţie la conflictele globale. După ce a ridiculizat ONU pe motiv de „vorbe goale” pentru că „nu rezolvă războiul”, afirmînd că acest consiliu al său „ar putea” să îl înlocuiască, Trump a declarat la Davos că cele două organisme vor lucra împreună. Instabilitate la mansardă! Carta acestui consiliu prevede că fiecare stat membru „va îndeplini un mandat de cel mult trei ani”, cu excepţia celor „care contribuie cu mai mult de 1 miliard de dolari”. Deci, auto-măritul Trump vrea finanţare din partea statelor lumii şi va primi. Dacă mai vrei un mandat de trei ani, mai vii cu 1 miliard. A fost inspirat de Zelenski, care, potrivit unei jurnaliste din Ucraina, care a extras nişte texte din rechizitoriul Comisiei Naţionale anti-fraudă a Ucrainei, acesta, împreună cu gaşca şi acoliţii din armată, au depus o mare parte din fondurile primite de la SUA şi din UE în bănci din Rusia, încă de la începutul războiului.

Anterior, într-un document publicat de Casa Albă, Trump a afirmat că „Europa este o fantomă care va dispărea în maxim 20 de ani. Europa e slăbită, anemică, coruptă şi lipsită de securitate. Nu din cauza Rusiei, ci din cauza conducerii de la Bruxelles”. În document,Trump avertiza că dacă „Europa continuă aşa, tot mai multe ţări europene vor deveni non-europene”. La Davos, a întors foaia! A spus că iubeşte Europa, dar ea se află pe un drum greşit! Pentru Trump, Europa nu mai reprezintă un aliat, pentru că Ursula a nenorocit democraţia şi suveranitatea statelor. Trump vede o Uniune care se autodistruge prin migraţie, cenzură şi ordinele Bruxellesului, care au îngenuncheat statele membre. El a spus limpede: „Putin vrea pace, Zelenski, preşedintele Ucrainei, cu mandat expirat din 2024 insistă să prelungească războiul”, să ţină frontul viu, să trimită oameni la moarte, nu pentru Ucraina, ci pentru interesele sale.

Trump spune că negocierile de pace au fost blocate nu de către Putin, ci de Zelenski, acest actor care vrea sînge în locul unei soluţii de pace, fie şi un compromis; preferă haos în Europa, pentru că în acest război conturile îi cresc. Tocmai ce a mai primit încă 90 de miliarde de euro de la UE şi 50 de milioane de euro de la România.

Cum să renunţe la război, cînd ăştia aruncă cu banii în Ucraina! Ucraina e ruinată, oamenii mor, iar Zelenski refuză pacea. Încăpăţinarea lui Zelenschi este plătită cu vieţi omeneşti. Aici e vorba de cinism şi ahtiere după bani. Cît timp decizia e lăsată la voia escrocheriilor lui Zelenski, războiul nu se va opri, pentru că producătorii de armament cîştigă, nu pe front, ci în culise, cu sîngele altora. Războiul va continua atîta timp cît Ursula va fi pe tron şi va pompa zeci şi sute de miliarde spre Zelenski din banii statelor membre.

Cu orice prilej, Donald Trump a măturat pe jos cu UE, afirmînd că ar trebui desfiinţată. Poate de aceea SUA a ales să se retragă şi din NATO şi din orice afacere cu UE. Acesta spune că Europa s-a pierdut şi nu minte, pentru că Europa de azi nu mai este un continent, este o colonie cu sediul la Bruxelles. Trump, n-a vorbit ca un diplomat, ci ca cineva care s-a săturat de ipocrizia europeană. A spus-o clar la Davos: „Europa merge într-o direcţie greşită”! Uniunea s-a transformat într-un monstru care îţi dictează ce să faci şi ce, nu, în ţara ta, prin legi care limitează diverse drepturi ale cetăţenilor din statele membre. După ce UE a amendat cu 120 de milioane de euro „Platforma X” a lui Elon Musk, pentru că nu i-a permis cenzura, Trump a spus: „este o ticăloşie a Uniunii şi poate că Uniunea ar trebui desfiinţată”. Şi are dreptate! Europa nu mai este continentul libertăţii, este cancelaria fricii pentru statele membre. Diversitatea a devenit pretext pentru haos, cenzura poartă costum de comisar, incluziunea e un cuvînt care distrugere identitatea statelor, iar imigraţia a devenit o armă. Una care va slăbi popoarele pînă nu vor mai avea curajul să spună cine sînt. Europa a trădat civilizaţia occidentală, a aruncat la coş valorile pe care a fost construită, a ales trădarea în locul libertăţii, controlul şi manipularea în locul adevărului. Trump n-a atacat doar Europa, ci şi sistemul care o sufocă, pentru că Bruxellesul nu mai e capitala Uniunii, ci centrul unui experiment distructiv. „Europa nu mai e liberă”, a afirmat Trump.

Ce să mai vorbim despre România, băgată în faliment de UE, prin Guvernul Bolojan. 51.805 firme româneşti au fost închise de cînd Bolojan e pe tron. Cu 26% mai mult decît anul trecut. Fiecare zi cu Bolojan şi Nicuşor este o înmormîntare economică a ţării, împinsă brutal spre faliment, pusă în genunchi. Comerţul se prăbuşeşte, construcţiile dispar, serviciile închid obloanele, şomajul şi sărăcia cresc. Nu din cauza lui Georgescu sau a lui Simion, aşa cum au minţit televiziunile în campanie, cînd titrau cu litere de-o şchioapă că dacă ies ăştia doi, vor distruge ţara, vor falimenta afaceriştii români, vor goni investitorii şi vor scoate ţara din UE. Timpul a demonstrat că Nicuşor şi Bolojan cu clica lui ne-au distrus. O altă nerozie din mandatul celor doi demolatori este în desfăşurare: sub pretextul liniştii între vecini, Statul intră cu bocancii în curţile şi grădinile românilor şi le vor transforma în obiecte fiscale. Cu sateliţi, drone şi hărţi, se lucrează intens la jupuirea ţăranului român. 5,7 milioane de hectare, 660 de comune, vor fi măsurate la milimetru, pămîntul va fi înregistrat, digitalizat şi transformat în bază fiscală de jumulit. Nu este vorba de clarificare, ci de control, o taxare totală care va mai stoarce de la români bani pentru bugetul golit tot de ei. Mai au de dat Ucrainei şi poate, se gîndesc şi mai dau 10 miliarde de euro lui Trump, ca să ne cazeze sub scara „Convenţiei” năşite de el, în locul ONU. Odată trecut prin sistemul ANCPI, pămîntul românilor devine o cifră într-un server, uşor de impozitat, uşor de executat, de confiscat şi vîndut străinilor. Ei spun că ajută, deşi românul n-a cerut nimic. Spun că măsurătorile sînt gratis, dar va veni nota de plată pentru fiecare locuitor de la sate, sub forma unei taxe pe teren reevaluat. Programul naţional de cadastru nu e un act de ordine, este un act de captură fiscală. Este pasul zero în marşul spre o economie în care proprietatea e pusă sub semnul întrebării. Cei care nu se încadrează în grilele lor, vor plăti tot mai mult. Totul se face sub bagheta binelui fals. Aceste măsurători care vor aduce beneficii doar statului se fac cu aşa-zişii bani „europeni”. Ei bine, pentru jefuirea românilor, întotdeauna se vor găsi astfel de „fonduri europene”. Aşadar, terenul moştenit de la bunici va fi transformat într-un nou obiect fiscal, în timp ce Nicuşor şi Bolojan au vise polare cu militari români aterizînd peste gheţarii Groenlandei, să lupte cu armatele lui Trump. Că aşa vrea Ursula.

România nu este nici România mică, nici mare, ci România Întreagă

Data: 11 februarie 2026 by Mihai Tirnoveanu

Transilvania nu poate fi anexată de Ungaria, dar Basarabia se poate reuni cu România dacă extragem cuplul Soros-Ursula din politica ei. Acesta este adevărul bazat atât pe argumentele istorice (Transilvania și Basarabia sunt provincii milenare românești) dar si pe cele strict „tehnice”, care contrazic teoria că dacă „luăm” Basarabia, pierdem Transilvania. În primul rând, Basarabia (cea mai mare parte din ea) este acum un stat de sine stătător (desigur, artificial), anume Republica Moldova. Dacă instituțiile abilitate (Parlament, Curtea Constituțională, Președenție) a două state, în urma unui referendum decid unirea nu se încalcă nicio convenție, normă internațională. Nu se încalcă principiul integrității teritoriale, acesta protejand statele împotriva unei agresiuni externe, nu se referă la propria voință a statelor respective. Cel mai elocvent exemplu/precedent este reunirea celor două germanii (RFG, RDG) în 1990.

Pe cealaltă parte, Transilvania este parte componentă a statului român, ruperea ei de România și anexarea de către Ungaria nu ar însemna o voință a două state, prin simplul fapt că Transilvania nu este un stat iar raptul teritorial ar încălca absolut toate normele internaționale. Ungaria știe acest lucru și de aceea militează într-o primă etapă pentru autonomia teritorială a unei părți din Transilvania, adică reconfigurarea teritoriului trasat de Dictatul de la Viena într-o regiune autonomă pentru a deveni mai apoi un stat de sine stătător. Dar chiar și așa, „chestiunile tehnice” referitoare la procentele etnice sunt net în favoarea noastră. În Republica Moldova (fără Transnistria) românii (excludem inepția diferenței dintre români si „moldoveni”) sunt in proporție de 86 la sută, minoritățile având patru la sută ucrainieni, 3,5 la sută rusi, patru la sută gagauzi. De asemenea, în regiunea fostului Dictat de la Viena vizată de Ungaria, procentul românilor este covârșitor. Și acest aspect desigur este cunoscut la Budapesta și de aceea, Ungaria vizează pe lângă traseul autonomist propriu-zis, dominarea economică și culturală a Transilvaniei prin „anexarea”/ infiltrarea puterii politice de la București, aspect mult mai realist și pragmatic decât anexarea propriu-zisă. Principiul este că nu ai nevoie să ocupi cu „tancuri” un teritoriu, atât timp cât îi folosești resursele materiale si umane.

Am vorbit până acum de avantajele noastre, expunem însă și lipsurile. Ungaria are din nefericire o voință politică care face tot posibilul să transforme România într-o colonie generatoare de resurse. Face investiții masive în nucleul ei dur din România, Covasna, Harghita, Mureș, Cluj, Satu-Mare pentru a-și asigura bază electorală, economică, culturală, nucleu care exercită influență adiacentă pe o arie mai largă. Acestui desant nu i se împotrivește mai nimeni în România din considerate geopolitice diverse, uneori inexplicabile si chiar contrare. Din păcate. Pe cealaltă parte, în „chestiunea” Basarabia, puterile politice de la București și Chișinău sunt înțepenite într-o viziune ineptă si trădătoare, nu simt vremurile, rămânând ancorate în corectitudinea politică marca Soros-UE. Să nu cumva să deranjam pe cineva! Fără să „deranjam”, fără curaj și viziune, niciodată nu vom face nimic. Nimeni nu ne bagă ceva „în traistă”, căci fiecare își vede propriul interes, iar România întreagă nu este prioritatea nimănui, ci doar a noastră, sau cel puțin ar trebui să fie. Iar pentru ca România să fie întreagă, trebuie făcut primul pas, cel mai simplu, reunirea cu Basarabia care se cheamă acum Republica Moldova. Celelalte părți, care aparțin acum Ucrainei vor reveni la noi doar dacă vom fi mai puternici. Si dacă tot am vorbit de aspecte „tehnice” si drept internațional, nu-mi aduc aminte ca teritoriile românești care aparțin acum Ucrainei să fie ale ei în urma unui referendum, a unei decizii populare, ci a unui rapt teritorial executat de un regim comunist, anume Uniunea Sovietică, așa cum și teritoriul românesc ocupat de Imperiul austro-ungar și doar patru ani de Ungaria lui Horthy a fost un rapt teritorial, executat de Dictatul de la Viena.

România nu este nici România mică, nici mare, ci România Întreagă, adică România: țară care cu adevărat ar putea avea potențial geopolitic dacă ar avea politică, adică curajul geografiei complete.

A fi sau a nu fi… asta-i dilema…

Data: 10 februarie 2026 by Cristian Ardeleanu

A fi sau a nu fi român… boală grea, ba chiar cronică putem spune. Indusă din afară, cu complicitatea „cailor troieni” autohtoni… un adevărat sindrom al inferiorității, cultivat de cei care ne au astăzi în stăpânire. Azi sistemul de învățământ și non-educație nu mai cultivă limba și literatura română; nu se mai predau istoria și geografia patriei. Azi avem, la schimb, educație sexuală în care „minoritățile” sexuale devin modele demne de urmat pentru copiii și adolescenții noștri; azi ni se impune studiul holocaustului, iar holocaustul poporului român, reprezentat de Sfinții Închisorilor, este incriminat și condamnat din nou, de un regim pseudo-democratic! Ca de… tot bandiți și dușmani ai poporului au rămas. A fi român este ceva de modă veche… perimat, într-o Uniune Europeană care nivelează orice identitate națională, precum șenilele tancurilor Panzer sau T-34 din istoria nu prea îndepărtată! A fi român nu e cool! Mai ales în mințile înfierbântate de prostie și frustrare ale unora care se cred cu „pedigree” — ba transilvăneni, ba ardeleni, ba bănățeni. Vorba lui Nea Nae: „Amice, ești idiot?!?” Pe nefericiții ăia de prin Secuime nu-i mai pun la număr… acolo e mai grav decât la Caracal!

A fi sau a nu fi creștin… aici ești automat catalogat ca fiind mistic, retrograd, opozant al progresului sau chiar puținist-ortodox! Catedrala Mântuirii Neamului a fost ca un ghimpe în mintea și sufletul clasei politice globalist-neomarxiste de la noi! Cu lozinca de luptă proletară — „vrem spitale, nu catedrale”… sau „vrem o țară ca afară” — toată gloata progresistă s-a înroșit la chip, după chipul și asemănarea steagului roșu ideologic, de unde își trag seva! Pentru ăștia care își iau „binecuvântarea” de la Bruxelles sau Paris, credința creștin-ortodoxă e precum tămâia sau agheasma pentru Necuratul! Mare este grădina Ta, Doamne, și multe „specimene” sunt în dânsa. Dacă pe noi, ca neam și țară, ne mai salvează ceva, atunci aceea este doar credința și Bunul Dumnezeu, împreună cu Maica Domnului! Să privim spre Cer și Sus — să avem inimile!

A fi sau nu fi suveran, patriot, demn… azi este incriminat să fii suveran, patriot sau demn! Azi suntem cu toții europeni! Un fel de specie nouă… de laborator… un experiment numit multiculturalism. Adică, mai pe înțelesul tuturor — un fel de corcitură din care nimeni nu mai știe cine este și de cine aparține. De unde vine și încotro merge! Precum copiii de la casa de copii — ei sunt ai nimănui, iar „statul bunăstării generale” este mama și tatăl lor! Aș fi spus chiar „Dumnezeul lor”, dar azi, în lumea modernă euro-atlantică, Dumnezeu este considerat ca fiind un fel de legendă sau mit. Avem, la schimb, însă, noua nebunie… AI-ul! Vorba cântecului: Cu AI-ul nostru-n frunte,/ Vom avea victorii multe!

Cam asta ar fi pentru azi… cam multe dileme într-o lume nebună — nebună!

Uzun Hassan – aliatul azer al lui Ștefan cel Mare în lupta împotriva Imperiului Otoman…

Data: 10 februarie 2026 by George V. Grigore

Am ajuns în Azerbaidjan ca într-o poveste care a fost și nu mai este. Era în primul an după Revoluția din 89, iar noi „prindeam” ultimele trenuri și ultimele excursii pe model „comunist”. Atunci am trecut într-un singur traseu prin Moldova, prin Ucraina, prin Azerbaidjan, prin Georgia, prin Armenia și prin Rusia. Am vizitat în capitala Baku un caravanserai aflat pe Drumul Mătăsii, un far din port cu valențe istorice, dar și un bazar cu specific. Nu știam că strămoșii noștri au avut relații cu poporul azer de-a lungul timpului. Așa cum Decebal, atacat de armatele imperiale romane căuta alianțe în Asia acum 2000 de ani, la Imperiul Part, tot astfel marele domnitor Ștefan cel Marea al Moldovei căuta alianțe puternice pentru a putea controla singur țara și a fi stăpân. De ce a „visat” marele domnitor Ștefan cel Mare să învingă Imperiul Otoman și să ajungă atât de departe? Căsătoria cu Maria de Mangop (Maria Asanina Palaiologina) îi deschidea calea către familia imperială bizantină, dar expansiunea otomanilor și cucerirea de către aceștia a Constantinopolului (actualul Istanbul), făcea ca visul acesta să nu poată fi realizat. Doar o înfrângere a imperiului și o retragere a sa în partea asiatică mai putea să dea șanse revenirii Bizanțului de altă dată. Dar era nevoie de a alianță puternică pentru micul stat Moldova, spre a accede la o asemenea victorie. Și aici apare Uzun Hassan… Cine era Uzun Hassan, dușmanul neîmpăcat al sultanului Mahomed al II lea și aliatul lui Ștefan cel Mare?

Cum s-au intersectat drumurile celor doi și care a fost rezultatul alianței? În timp ce otomanii își construiau un imperiu în Balcani, alte triburi turcești se luptau între ele pentru supremație în Anatolia și în Persia. Din când în când, unul dintre ele devenea mai puternic și le domina pe celelalte. Așa a fost și cazul confederației de triburi turcomane Akkoyunlu, adica tribul Oii Albe al cărei lider a fost Uzun Hassan între 1453-1478. Contemporan cu Ștefan cel Mare, Hassan trimite soli la Moscova, în Moldova, Polonia, Veneția și la toți dușmanii lui Mahomed al II lea și le propune să atace simultan imperiul otoman. Dacă i-ar fi reușit planul, probabil istoria imperiului otoman s-ar fi încheiat atunci! Singurul care a dat curs propunerii lui Hassan a fost Ștefan cel Mare care, în timp ce bey-ul Uzun Hassan îi ataca pe otomani în Anatolia, el a atacat Țara Românească și l-a înlăturat de la domnie pe Radu cel Frumos. Ștefan cel Mare era căsătorit, la acea vreme, cu Maria de Mangop. Mangopul, la rândul său, era o formațiune politică satelitară a Imperiului de Trapezunt, Iar Maria, soția lui Ștefan… era verișoară cu Teodora, soția lui Uzun Hasan. Pe scurt, Ștefan cel Mare, era un fel de văr a lui Uzun Hasan (prin alianță). Uzun Hasan (înseamnă „Hasan cel Lung” sau „cel Înalt” în turcă) (1453-1478), domnitorul turcoman, cel mai puternic reprezentant al dinastiei Ağqoyunlu (Akkoyunlu). Începând din secolul XV relațiile Azerbaidjanului cu Europa au început să aibă și caracter politic. Aceste contacte s-au intensificat mai ales în timpul domniei regelui Uzun Hasan care a fost cel mai puternic reprezentant al dinastiei Ağqoyunlu (Akkoyunlu) sau după numele neamului – dinastiei Bayındırıyye. Relațiile respective au avut ținta comună – Imperiul Otoman și pe sultanul Mehmet II Cuceritorul (1451-1481). De ce statul Akkoyunlu (1468-1501) avea nevoie de alianța cu statele europene? Oare stimulul esențial al intensificării relațiilor era politica externă agresivă susținută de Imperiul Otoman sau pur și simplu europenii au dorit să folosească Akkoyunlu în lupta lor impotriva otomanilor? Relațiile diplomatice ale statului Akkoyunlu cu statele europene și războiul lui contra Imperiul Otoman din anii 1472-1473 s-au evidențiat în primul rând datorită politicii domnitorului țării Uzun Hasan, care avea interes în obținerea relațiilor comerciale directe cu Europa și al doilea rând în urma contradicțiilor adânci comerciale între otomani și Akkoyunlu privind comerțul extern care avea o importanță vitală pentru un stat medieval și nu în ultimul rând Drumul Mătăsii.

Ca să înțelegem condițiile respective trebuie să aruncăm o privire asupra istoriei Akkoyunuli în secolele XII-XV. Epoca de Aur a poporului turcomano este considerat statul Atabecilor sub dinastia cumanică a Eldeghizilor. Aproximativ 89 ani din existența sa (1136-1225) acest stat a fost singura putere din tot Orientul Mijlociu, generând un uriaș progres în economia, cultura și literatura azeră. Pentru prima dată în istorie, Azerbaidjanul geografic și istoric s-a unit în cadrul unui stat centralizat având capitala la Tabriz (azi centrul provinciei iraniene Azerbaidjanul de Est), fapt care a creat un precedent pentru următoarele dinastii azere. Epoca aceasta a fost întreruptă prin invazia mongolo-tătarilor care a distrus toate marile orașe din țară, rezultând dinastia Elhanizilor cu fondatorul Hülaki (Hulaghu) han. Invazia sus-numită la fel ca și cea a lui Tamerlan (anii 80 ai sec. XIV) a intensificat migrația triburilor turcice seminomade (transhumante) din estul Caspicii în Azerbaidjan între care se aflau neamurile Qaraqoyunlu (Karakoyunlu) și Ağqoyunlu (Akkoyunlu). Denumirea lor vine de la totemul reflectat în însemnul confederației tribale – „Oaia Neagră” și cea „Albă”. Triburile menționate vorbeau aceeași limbă cu localnicii și reprezentau aceeași cultură, având singura diferență care se datora modului de viață seminomad al cuceritorilor. Vremurile tulburi au zdruncinat economia sedentară pentru că s-a prăbușit sistemul de irigații. Așadar, comerțul extern a ocupat primul loc în economia statului. Doar de la Tebriz până în Turcia existau două drumuri de caravane: Tebriz-Diyarbakir-Mardin-Maraș-Kayseri-Ankara-Eskişehir-Bursa și Tebriz-Erzurum-Erzincan-Tokat-Amasya-Ankara-Bursa. Partenerii și clienții mătăsii azere în general erau negustorii europeni. La mijlocul secolului XV extinzându-și hotarele spre Est și Vest Imperiul Otoman a ocupat treptat centrele tradiționale de comerț. Mai târziu negustorii europeni și asiatici puteau să se întâlnească exlusiv pe teritoriul statului otoman. Tocmai a crescut cerere la mătase din care o mare parte se producea la Tebriz, Şamaxi, Şeki, Gence și alte orașe din Azerbaidjan datorită procesului de dezvoltare al relațiilor precapitaliste în nordul Italiei. În comerțul respectiv participeau, în general, în calitate de cumpărători, Florența și Veneția, iar vânzatori – azerii și armenii. Conform politicii sultanului Mehmet Cuceritorul, Imperiul Otoman trebuia să devină o țară care exporta produsul prelucrat. Cu acest scop se punea orice obstacol posibil negustorilor azeri, obligându-i să vândă mătasea otomanilor în condiții nefavorabile. Așadar, după căderea Constantinopolului (Istanbul) în 1453 au început să apară contradicții comerciale grave.

Politica otomanilor a fost o lovitură mare pentru relațiile economice ale Azerbaidjanului și putea provoca căderea statului Akkoyunlu. Mehmet II încercând să ocupe toată Asia Mică, inclusiv drumul mătăsii Tebriz-Tokat-Bursa, plănuia cucerirea tuturor statelor mici din Anatolia, Trapezunt (Trabzon), centrele genoveze din sudul Mării Negre și sursa principală a mătăsii – Azerbaidjan. În acest caz, conducătorii azeri au început să caute aliați în Europa, în spatele otomanilor. Istoria s-a repetat încă o dată, lupta pentru drumurile către Marea Mediterană și Marea Neagră dintre greci și perși, bizantini și iranieni s-a reeditat prin conflictul dintre Akkoyunlu și Imperiul Otoman. Cucerirea statului grec din Trapezunt de către Imperiul Otoman (1461), a fost primul pas dușmănos împotriva Akkoyunlu. Până la Uzun Hasan încă doi suverani din dinastia Akkoyunlu erau căsătoriți cu fiicele împăraților din Trapezunt. Soția lui Uzun Hasan, Teodora (sau Despina) era fiica împăratului Ioan IV și bunica fondatorului dinastiei azere a Safevizilor Ismayıl I (1501-1524). Mărginit la est și sud de către aliații otomanilor, precum statul Karakoyunlu și timurizii, Akkoyunlu era foarte vulnerabil și el nu a putut să împiedice campania militară a lui Mehmet II împotriva Trapezuntului. În primele lupte, cavaleria Akkoyunlu a fost învinsă, iar datorită primei femei-diplomat azere Sara Xatun (Sara hatun) a reușit să evite soarta Trapezuntului, prin tratatul Yassıçemen (1461). Sfârșitul Trapezuntului însemna pentru Uzun Hasan pierderea ieșirii la Marea Neagră. Relațiile otomano-Akkoyunlu s-au agravat și mai mult după lupta pentru tronul beilicului Karaman din coasta mediteraneană a Anatoliei.

În 1467, suveranul Karakoyunlu Djahanșah (1435-1467) la instigația și cu sprijinul lui Mehmet II a înaintat spre capitală statului, încă emirat Akkoyunlu, orașul Diyarbekir. Însă în bătălia de noapte de la Erzincan armata Karakoyunlu a fost zdrobită și deja în 1468 Uzun Hasan cucerise toate ținuturile Azerbaidjanului până la sudul fluviului Kura. Tebriz a devenit capitala statului Akkoyunlu, iar Azerbaidjanul – cu excepție ținutul Ardebil al șeihilor Safevizi și statului Șirvanșahilor (799-1538) din nordul fluviului Kura – a fost considerat principală bază economico-teritorială a sa. În 1468 cele trei state azere l-au alungat pe Abu Said, ultimul urmaș al lui Tamerlan. În urma cucerirelor lui Uzun Hasan, statul Akkoyunlu a ieșit din blocada otomană, și astfel în Orientul Apropiat și Mijlociu a apărut o nouă putere politică. Relațiile otomano-Akkoyunlu au întrat într-o fază nouă. Învingându-i pe Cahan șah și pe timuridul Abu Said, Uzun Hasan a putut să rivalizeze cu Mehmet II pentru stăpânirea în Asia Mică. Începând din anii 60 ai secolului XV, el a devenit principalul organizator al alianței statelor euro-asiatice împotriva Imperiului Otoman. Uzun Hasan voia ca, prin destrămarea acestuia, să ocupe toată Asia Mică, inclusiv strâmtorile Bosfor și Dardanele, și astfel să obțină controlul asupra comerțului dintre Europa și Orient. Victoriile lui au atras și atenția Europei și lumii creștine.

Prima alianță euro-asiatică a avut șansa de a se realiza înainte de cucerirea Trapezuntului, între cnezatele georgiene, Trapezunt, Akkoyunlu, Karaman și Papalitate. În 1460, ambasadorii Akkoyunlu au ajuns la Roma, dar observând caracterul slab al lui Pius XII, au părăsit orașul. În 1464 patru ambasadori orientali au venit la Veneția și au semnat un tratat de alianță cu Republica, iar Senatul venețian cu o majoritate de 110 voturi (16 contra) l-a ratificat. Ulterior, în această alianță au intrat, în anii 60, Karaman, Trapezunt, câteva beilicuri din Anatolia, Papalitatea, Ungaria, Burgundia, Albania lui Skanderbeg, regatul Cipru, Rodos. Dar nici un stat nu a îndrăznit să-i atace pe otomani.

În 1470, Mehmet Cuceritorul a luat sub control insula Eubeea, un important punct strategic, alungând definitiv Veneția din bazinul egeean. Înaintarea fulgerătoare a otomanilor i-a obligat pe aliați să ia măsuri importante. Anul următor s-a înnoit alianța între regatul Napolitan, Veneția și ducele Carol de Burgundia, Rodos, plus Papalitatea. După victoriile asupra rivalilor săi din Orient, Uzun Hasan a început să se pregătească pentru războiul cu otomanii. Pentru centralizarea statului el a realizat reforme importante sub denumirea „Hәsәn padșah qanunları” („Legile împăratului Hasan”), limitând influența aristocrației militare nomade. Statul se baza acum pe cetățenii sedentari, ceea ce a determinat inflorirea economiei. Armata feudală s-a transformat în cea mai puternică armată regulată din Orientul Mijlociu, unde era populația sedentară înrolată în cavalerie. Un ambasador venețian afirmă faptul că fiecare călăreț primește un salariu de 40-60 ducați pe an. Populația nemusulmană, inclusiv creștinii se bucurau de libertate religioasă. Pentru furnizarea armelor de foc pentru armată, suveranul planifica organizarea unei producții proprii în țară, în acest scop au fost invitați specialiști venețieni. Statul Akkoyunlu avea relații diplomatice cu Germania, cnezatul Moscova, Cehia, Hoarda de Aur, Polonia, Imperiul Habsburgic, Ungaria, Papalitatea, Burgundia, Rodos, Cipru, regatul Napolitan, Karaman, Egipt, India ș.a. În Veneția el avea ambasadă permanentă și Uzun Hasan era numit de izvoarele europeni „al doilea Tamerlan” sau chiar „al doilea Alexandru cel Mare”. Pentru ca Imperiul Otoman să fie în același timp atacat din două fronturi, Uzun Hasan l-a trimis în 1471 în Europa pe ambasadorul Murad bey, pe urma ambasadorului venețian care a fost la Tebriz pentru a-i convinge pe aliații europeni să atace împreună cu el pe otomani. Dar Mehmet II dejucând planul a mers la negocierile de pace și a neutralizat Veneția, pe de altă parte a început pregătirile împotriva Akkoyunlu. După ce negocierile au eșuat, la Tebriz a fost trimis ambasadorul Catterino Zeno care era nepot după mamă al Teodorei Paleolog, soția lui Uzun Hasan. Conducătorul azer a ordonat mobilizarea, numai că încrederea lui în Veneția a fost zdruncinată și a început să intre în relațiile directe cu statele europene. El a înțeles că Veneția vrea să zdrobească Imperiul Otoman cu forța Akkoyunlu. Ambasadorul Haci Mehmmed trimis de el trebuia să verifice seriozitate europenilor și personal să însoțească armele de foc promise în Mediterana. Dar nimeni nu a intrat în război la timp și folosind această șansă Mehmet II a ocupat Karaman, care era singură ieșire Akkoyunlu la marea Mediterană, unde aliații se puteau uni și transmite artileria. Atunci în primavara anului 1472, conform principiilor de alianță armată, Akkoyunlu în fruntea cu Őmer bey Bektaș Oglu a atacat Imperiul Otoman, luând sub control Bitlis, punctul strategic – Tokat, Karaman, Kayseri, Akşehir, Konya și a ajuns la Bursa.

Uzun Hasan se căsătorise cu Teodora de la Trapezunt, deci se înrudea cu dinastia greacă Theodoro din Crimeea. Iar o altă reprezentantă a acestei case, prințesa Maria Mangup era soția lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei. Astfel exista o situație favorabilă pentru apropierea celor două state care stăteau față în față cu același pericol. Nu este întâmplător că prin Caffa, Moldova și Polonia trimișii Akkoyunlu s-au străduit să stabilească contactul cu domnitorii creștini. Ștefan cel Mare plătea atunci sultanului haraciul care fusese moștenit de la Petru Aron, dar era interesat de recâștigarea independenței țării. El ducea un război pentru controlul Dunării și așadar planifica eliberarea bazinului pontic. Pierderile turcilor erau mari, iar Uzun Hasan și-a pierdut în bătălie fiul. După victoria din Anatolia el și-a trimis solii în capitalele europene îndemnându-i pe aliați să intre în război. Ambasada medicului lui Uzun Hasan, Ishaq bey trebuia să ceară ajutor. „În ianuarie oamenii lui Uzun Hasan au venit prin Cetatea Albă la Cracovia pentru a spune lui Cazimir despre biruințele câștigate și a cere un ajutor ca să le poată duce mai departe. Ei se duseră până la Roma cu un călăuz polon, și Veneția, căreia i se scrise de Uzun Hasan cu același scop, printr-o solie ajunsă în martie, trimese la dânsul pe Cattarino Zeno”, scrie istoricul român N.Iorga. Ishaq bey a venit la Caffa și după ce a plecat spre Occident, mai precis la Veneția și Papalitatea, aliații lui, și prin Moldova. Ishaq bey aducea către domnitorul moldovean Ștefan cel Mare o scrisoare din partea conducătorului statului Akkoyunlu, în care el dezvăluia cele întâmplate și cerea ca Ștefan cel Mare să-l ajute să răspândească în lumea creștinilor gloria realizărilor și importanța planurilor sale. Astfel îl îndemna pe Ștefan cel Mare să-i dea lovitura cea mare lui Radu (domnitorul Țării Românești), adică otomanilor, atrași pe frontul oriental. „Otomanul”, scria regele Akkoyunlu către domnitorului moldovean, „a înfrânt o părticică dintre ai mei, dar, unde mi-a fost ucis unul, zece din ai lui au picat”. În aceste condiții a fost încheiat un tratat de alianță între cele două state împotriva otomanilor, momentul reprezentând și primul contact la nivel înalt dintre români și poporul azer.

Legătura directă dintre acțiunile militare ale coaliției antiotomane, mai ales ale lui Uzun Hasan, și lupta lui Ștefan cel Mare contra Imperiului Otoman, a fost înțeleasă și de contemporanii evenimentelor. Candiotul Elia ben Elona Capsali menționează: „S-a întâmplat ca atunci când toți principii supuși stăpânului (Mehmet II) au aflat că Zucha-Zan (Uzun Hasan) intrase în luptă împotriva lui, ei s-au veselit cu toții, zicând: „Mehmed va fi acum nimicit. Ceea ce ne-a făcut el nouă, îi va face lui acum Dumnezeu…”. Și s-au răsculat împotriva turcilor… Între ei se afla și domnul Valahiei Mici (Moldova)… Dat fiind că țara sa este mică și locuitorii ei sunt puțin numeroși, dar cu toții viteji care se adăpostesc în munți și văi, cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei? Când a aflat așadar că Zucha-Zan a pornit la luptă împotriva stăpânului său, sultanul Mehmed al II-lea, (Ștefan) a început să urzească fel de fel de planuri. Pe ascuns a pus capăt supunerii sale și și-a scuturat umerii de povară…”.

Uzun Hasan a ieșit la mare, dar nu a venit nici un aliat european și nici artileria promisă. Veneția planifica să obțină mai multe privilegii de la otomani, folosind victoriile aliatului său oriental. Fiind izolată, cavaleria Akkoyunlu a fost nimicită în bătălia de la Beyșehir de către artileria turcească și Mehmet II a recucerit teritoriile pierdute. Iarna a fost relativ liniștită, iar cele două părți se pregăteau de lupta decisivă. Abia în luna martie 1473, patru nave venețiene cu arme de foc au ajuns în insula Cipru, însă era prea târziu. Karaman fiind recucerit de otomani, statul Akkoyunlu nu mai avea ieșire la Marea Mediterană. Uzun Hasan a încercat să iasă la mare prin teritoriile mameluce, dar nu a reușit. Cu toate că, în bătălia de la Malatya (1 august 1473), armata Akkoyunlu i-a zdrobit pe otomani, omorând 56.000 călăreți turci și capturând 150 ofițeri și 35 comandanți, peste 10 zile acest succes nu s-a putut repeta. Mehmet II concentrase pe frontul oriental aproximativ 70.000 de oameni, plus alte corpuri de oaste dintre supușii săi atât musulmani, cât și creștini, inclusiv un contingent din Țara Românească. Otomanii au reușit să iasă într-o zonă deschisă cum ar fi dealurile Otluqbeli (Otlukbeli) sau Tercan (Bașkent) unde au putut să folosească puști și tunuri. Bătălia aceasta a durat opt ore, adică toată ziua, și la ea a participat personal suveranul Uzun Hasan. Spre sfârșitul bătăliei, sultanul văzând pericolul de a o pierde, a introdus corpul modern de atunci – al ienicerilor cu sprijinul artileriei, ceea ce a decis soarta luptei. La această bătălie a luat parte, de partea otomană, și Radu cel Frumos, ca prieten și vasal al sultanului Mehmet al II-lea, cu un contingent de 12.000 de oșteni din Țara Românească. Aceasta a fost una din campaniile militare cele mai îndepărtate geografic la care au luat parte oșteni români. După Otluqbeli, războiul otomano-Akkoyunlu (1472-1473) s-a terminat, deoarece deși înfrânt, Uzun Hasan continua să rămână un adversar periculos pentru Mehmet II și el nu a îndrăznit să exploateze situația. Cuceritorul Constantinopolului păstrând statut-quo la frontiera orientală de stat s-a întors pe frontul european. Negocierile antiotomane au continuat, dar după înfrângerea statul Akkoyunlu nu și-a revenit, în țară au început tulburările feudale. Uzun Hasan și-a petrecut restul vieții în campaniile militare împotriva elementelor centrifuge și a murit în 1478. Peste 23 ani statul Akkoyunlu a căzut și s-a ridicat o nouă dinastie azeră a Safevizilor. Fondatorul acesteia era nepotul după fiică al lui Uzun Hasan. După neutralizarea statului Akkoyunlu, otomanii au cucerit toata Anatolia. În 1475 Hanatul Crimeea a fost luat sub control, iar în 1478 Veneția a fost înfrântă. Statul Akkoyunlu nu a câștigat războiul, fiindcă aliații lui europeni erau ocupați cu probleme interne și chiar colaborau cu otomanii, iar în cazul cel mai bun, prin succesele armatei Akkoyunlu voiau să obțină privilegii separate de Imperiul Otoman. Începând cu evenimentele de la Trapezunt (1461) până la 1473, statul Akkoyunlu a constituit un pericol pentru Imperiul Otoman și a reprezentat o contrapondere la efortul militar turcesc la Dunărea de Jos; constituind un pericol din spate, a luat o parte și uneori chiar toată greutatea loviturilor și a ușurat astfel situația statelor din Europa. Acesta este meritul istoric al poporului azer în fața popoarelor europene. Chiar dacă nu au reușit în planurile lor mărețe, aceste alianțe au condus la schimburi comerciale și culturale, la ridicarea pe o nouă treaptă a cunoașterii și a dezvoltării societății umane, spre zorile zilelor de azi, când digitalizarea și intercomunicarea ne-a adus și mai aproape, comunicând aproape instantaneu prin intermediul internetului.

Eminescu, zidirea…

Data: 10 februarie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Mihai Eminescu s-a născut la cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca o necesitate. Sute de ani înainte proroci știuți și neștiuți îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci, în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că s-a numit Mihai. Tot așa de bine putea să-l cheme Ion, Gheorghe, Nicolae, Manole… El a fost binevestit dintru început din încleștarea tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al sufletului românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților, câmpiilor și apelor noastre. Anonimi fără număr, ctitori ai acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri, sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că marea ștafetă a plecat de la acel „torna, torna, fratre, torna!” cu nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei trecuți și pentru cei viitori.

Eminescu s-a înrădăcinat continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.

Năruirea acoperea izbânda strădaniilor, când „Hoarde negre, hoarde mari,/Când de turci, când de tătari”, făceau ca să rămână în urmă pământul presărat cu „scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite – oase”. Atunci, călăuziți de stelele cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.
Din genunea adâncurilor mării, din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, – nu știu -, s-a auzit un glas care a zis: „Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit va fi la tine un nou început și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea!”…

„Spune-ne nouă când se va naște El?” au întrebat oamenii aceia și se gândeau la Eminescu.

„La plinirea vremii!” le-a răspuns glasul. „Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui sfârșit cu un nou început, spre a vă povesti trecutul și a vă arăta viitorul!”…

Glasul a tăcut, iar oamenii s-au apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod, Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod, Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe, Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor. Oamenii aceia, cu inimile pline de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.

Și, iată, că marea zi sosi!

Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru a văzut lumina zilei Eminescu. Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor. Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor! Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor.

Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă. Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea. Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ROMÂNIA!”…

„Coridorul vertical” al neverticalității intereselor noastre: împlinirea viziunii de „baba groafă” (ungurească!) a prezenței noastre pe piața energetică de mâine…

Data: 9 februarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Ne-am axat prea mult doar pe exploatarea gazelor din perimetrul nostru din Marea Neagră… Și parcă nimic altceva nu ne mai interesează; doar să începem cât mai repede exploatarea… Nu și intrarea, stabilizarea, consolidarea prezenței noastre pe piețele de mâine ale exportului de gaze naturale… Chiar dacă nu este vorba nici măcar de identificarea unor noi piețe europene pentru vânzarea gazului ce va fi extras din Marea Neagră, ci, strict, de păstrarea avantajelor pe care le mai avem încă… Din nou, într-o gândire economică eronată (intenționat eronată), accentul a fost pus doar pe extragerea de gaze din perimetrul nostru din Marea Neagră, piețele de distribuție necesare pentru ziua de mâine fiind lăsate pe plan secundar… Iar asta cu toate că, în orice proiecție economică, piețele de desfacere sunt, nu doar mai importante, ci fundamentale în raport chiar și cu fabricile în sine. Or, din perspectiva vânzării în viitor a gazelor ce vor fi extrase, am rămas, iată, într-o stagnare extrem de periculoasă, mai ales că tot acel gaz nu va putea fi extras și pus, pur și simplu, „în așteptare” (nu în cantitățile pe care ne așteptăm a le obține) până la identificarea piețelor de valorificare. Probabil, este și o inacțiune impusă… Pentru a se ocupa tot alții să vândă ceea ce este de drept al nostru… Și pentru a nu pretinde să (re)devenim ceea ce avem dreptul a fi în veci: stăpâni pe resursele noastre!… Chiar dacă toate statele europene caută să-și consolideze, astăzi pentru mâine, pozițiile energetice, să ocupe, să se poziționeze, pe fiecare segment și piață de desfacere posibile, inclusiv pe cele decise de către Bruxelles ca fiind de importanță strategică în conturarea independenței Uniunii Europene, și față de Statele Unite, și față și China, dar și a unei desprinderii totale de Rusia.

Și iată cum, deși ne apropiem cu pași mari de momentul demarării producției de gaze din rezervele noastre maritime, la un volum estimat ce ar putea acoperi necesarul pentru întreg continentul, nu acționăm deloc pentru asigurarea exportului de gaze (și al unei minimei prezențe în controlul energetic pe următorii ani în Europa) nici măcar în acest aproape ultim sfert de oră… Și facem parcă intenționat exact acel joc pe care l-a „anticipat” Budapesta în posibilitatea de exploatare caducă de către noi a gazelor din Marea Neagră. Pentru acel „mare foc” la malul mării prin care ne-a etichetat capacitatea de a vinde noi ceva ce este al nostru. E drept, în acea „viziune” de babă ungurească țintind, pentru viitorul imediat, posibilitatea noastră de a deveni un centru energetic de export în UE, de a ne asuma statutul de putere în mașinăria controlând rutele și piețele de desfacere pentru gazele naturale de mâine, Budapesta s-a bazat și pe acțiuni subversive, pentru a se asigura vă vom fi, în acea proiecție de mâine, tot doar niște neputincioși nestăpâni pe munții noștri, și de sare, și de aur, și de minereuri rare, dar și pe resursele de gaze și petrol. Și a făcut acest lucru inclusiv prin poziționarea în guvernarea de la București a unor pioni subsumați statutului de slugă de grofi. Care vandalizează, distrug, rad tot ceea ce mâine ar putea fi un motor de relansare economică pe baza producției în fabrici ce ar putea avea asigurat gratis necesarul energetic. Slugi ce se ocupă de scoaterea la mezat a obiectivelor noastre strategice, în licitații internaționale prin care, de fapt, se valorifică activele de producție tocmai pentru a nu a mai avea un consumator industrial pentru gazele naturale ce vor fi în curând produse. Hiene ce aduc țara în pragul falimentului individual prin fiecare cetățean sărăcit, vitregit de drepturi, de averi, de banii lichizi, dar și patrimonial, cu averi declarate otova nejustificate doar pentru că așa au decis niște neromâni, pentru a se asigura că toate acele gaze din producția internă a țării nu vor fi necesare nici măcar consumului casnic.

Ne pregătim însă să devenim un mare producător de gaze naturale… Dar pentru cine? Pentru ce? Industria este distrusă. Consumul casnic este insignifiant (cel puțin în raport cu ceea ce vom extrage din platoul nostru maritim), deși, tocmai având acele resurse disponibile, ar fi trebuit demarate adevăratele „proiecte de țară” (pentru consumul de gaze, și în industrie și în mediul casnic), mai ales pentru un stat pe cale să devină cel mai mare producător de gaze naturale din Europa. Dar, magistralele de gaze către propria țară sunt aceleași, aproape aceleași, ca acum o jumătate de veac… Devenim cel mai mare producător european de gaze naturale, dar nu pentru noi, cu sate în care bătrânii trag încă de cărucioarele cu butelii, ci pentru UE. Pentru acel „Fabricat în Europa”, impus de Bruxelles a deveni politică industrială, comercială, energetică, în masă, dar în care produsul să vină de la noi doar pentru Europa. Nu pentru propria țară.

Ce vom face dară cu toată acea producție de gaze naturale? Pe care, odată demarată, nu o vom putea închide, „din robinet”, pentru că nu avem noi cui să o vindem. Nu o vom putea nici măcar stoca… Pentru că și depozitele de gazeificare sunt tot aceleași de acum câteva decenii, nu am construit nici linii de transformare în gaz lichefiat, nu am construit nici un mare consumator, un combinat, o fabrică, doar am demolat, nu am dus rețelele de gaz în sate, singurele „șanțuri” săpate fiind doar cele trasate de roțile cărucioarelor de butelii scârțâind a neputință, umilință, ignorare… Nu ne-am manifestat nici măcar pe sfera noastră de control de pe magistrale de gaz ce traversează țara… Nici pe „coridorul vertical” ce va duce gaze din Grecia până în Ucraina… Și unde am fi putut impune ca o parte din tranzitul spre consumatorii din Europa să fie reprezentat de producția noastră maritimă… Doar asistăm cu priviri absente cum adevăratele mari puteri, aproape neenergetice, impun regulile comerțului cu energiile de mâine… Privim cum Grecia semnează acorduri pe decenii pentru a livra prin magistrale care pleacă de la ea, prin „coridorul vertical” (al neverticalității intereselor noastre) prin Europa gazele lichefiate ale Statelor Unite. Și o fac pe termene precise, decenii, timp în care nu vor putea fi scoase acele gaze din conducte pentru a livra ce vom începe a avea noi excedentar… Gazele… Gazele naturale și, evident deja, sărăcia… Cu amândouă vom rămâne pe cap pe mai departe, ca bogată țară săracă (în minte, în mental, în exprimare și impunere)…

„Raportul” și tăcerea instituțională din România…

Data: 9 februarie 2026 by Zoe Dantes

Sau, cine se ascunde când întrebările devin incomode? Raportul prezentat în Comisia Juridică a Congresului american a pus România într-o situație rară: aceea de a fi obligată să se privească din exterior. Nu prin propagandă, nu prin comunicate diplomatice, ci printr-un document care ridică semne de întrebare despre decizii interne majore. Răspunsul statului român a fost însă aproape unanim: tăcere, minimalizare și fugă de responsabilitate. O continuare a stării de fapt din 6 decembrie 2024. Guvernul României a ales limbajul contabil. Nici o explicație politică, nici o asumare publică, doar fraze sterile despre „interpretări greșite” și „lipsă de relevanță”. De parcă problema ar fi fost zgomotul mediatic, nu substanța întrebărilor. Când executivul refuză să explice decizii care afectează însăși arhitectura democratică, nu mai vorbim despre prudență, ci despre dispreț. Față de popor și mai ales față de existența însăși a statalității României. Că termenul de „suveran” nu place puterii. Președinția, instituția care ar trebui să garanteze echilibrul și dialogul democratic, a preferat absența. Nici o poziție clară. Nici o adresare directă către cetățeni. Doar o liniște calculată, ca și cum subiectul nu ar exista. Într-un stat matur, tăcerea șefului statului într-un asemenea moment ar fi de neconceput. În România, a devenit reflex. O obișnuință care întărește faptul că România are un președinte de rezervă. Curtea Constituțională a României, aflată în centrul celor mai sensibile decizii din ultimii ani, rămâne o fortăreață opacă. Hotărâri cu impact uriaș sunt livrate fără explicații inteligibile pentru public, fără transparență reală, fără disponibilitate pentru dialog. CCR nu mai vorbește cu cetățenii. Le vorbește peste cap. Și cu mult dispreț, pupând totodată condurul Franței. Autoritatea Electorală Permanentă, instituția care ar trebui să apere procesul democratic, a fost aproape invizibilă. Nici o clarificare fermă. Nici o prezentare coerentă a faptelor. Exact în momentul în care încrederea publică ar fi trebuit consolidată, instituția a ales discreția totală. O discreție care seamănă mai mult cu abandonul. Și mai ales care demonstrează pactul de vinovăție dintre instituțiile statului. Paralel.

Partidele politice au completat tabloul. Cele aflate la putere au tratat raportul ca pe o problemă de imagine, nu de fond. Cele din opoziție l-au folosit fragmentar, oportunist, fără a cere oficial o anchetă serioasă sau o dezbatere parlamentară reală. Nimeni nu a dorit adevărul complet. Doar avantajul propriu. Între timp, cetățenii au primit mesajul cunoscut: nu întrebați prea mult. Cine invocă raportul este suspect. Cine cere explicații este „iresponsabil”. Cine insistă este acuzat de destabilizare. Aceasta este cea mai periculoasă inversare democratică: statul nu mai răspunde în fața poporului, ci poporul este pus la colț pentru că cere răspunsuri.

Raportul Congresului american nu este o sentință. Dar reacția instituțiilor românești este un autodenunț. Un stat sigur pe sine explică. Un stat fragil evită. Un stat care se teme își disciplinează cetățenii prin tăcere și stigmatizare. Nu documentul este problema. Ci faptul că niciuna dintre instituțiile cheie ale României nu a avut curajul să vorbească deschis. Când toate vocile puterii tac în același timp, nu mai este coincidență. Este sistem. Paralel! Iar un sistem care cere încredere, dar refuză transparența, nu mai guvernează democratic. Doar administrează supunerea. Raportul Congresului american, nu acuză direct, dar ridică întrebări legitime. Refuzul instituțiilor de a răspunde devine o formă de vinovăție politică. Nu penală. Nu juridică. Ci democratică. Pentru că democrația nu moare prin lovituri spectaculoase. Ea moare prin acumularea de decizii netransparente, justificate prin tăcere. Cei care au puterea au obligația de a explica. Dacă nu o fac, este pentru că nu pot recunoaște public intern și extern, că președintele de fapt și de drept al statului român este Călin Georgescu.

Întrebarea care se naște din context este următoarea: Cine răspunde când statul cere tăcere dar nu oferă Adevăr? Finalul acestora este aproape! Orice narațiune livrată are un capăt! Se numește Zid! În care vor intra și noi vom vedea consecințele. Celor ce au anulat democrația prin Lovitură de Stat!

Domnul să vă miluiască.

Guvernul „Bolojan” – „batalion” de incompetenți toxic și distructiv

Data: 9 februarie 2026 by Ion Măldărescu

„Prin înființarea propriului „Consiliu pentru Pace”, Donald Trump distruge ordinea juridică internațională. Această periculoasă «ONU din umbră» evocă imagini ale anilor 1930, când dispariția regulilor globale a dus la o conflagrație mondială” (Marc Vandepitte).

„Națiunea care pune în față oamenii înțelepți împotriva războinicilor îi va avea pe lași ca gânditori și pe proști ca luptători” (Un rege al Spartei, citat de Tucidide).

„Nici să trăim aici, nu-i cu putință. Nici să murim acum nu mai e gratis…” (Adrian Păunescu)

Parazitul „Bolojan” este cel mai toxic și distructiv comandant de „batalion” de incompetenți, imbecili și cretini din Istoria României. Această „slugă la doi stăpâni” trebuie înlocuită urgent cu un român patriot și de guvern competent, cu suflet pentru Neam şi pentru Țară. Cetățenii consideră că Bolojan trebuie să-și dea demisia, să fie tras la răspundere pentru toate măsurile nocive adoptate în perioada guvernării sale, care au afectat direct viaţa românilor. Din toate colţurile ţării i se cere demisia! Peste tot este huiduit şi înjurat! Este normal să se întâmple astfel, este normal ca românii să ia atitudine împotriva unui prim ministru care a confundat România cu un kilogram de castraveţi scos la vânzare pe taraba bâlciului, iar pe români cu nişte pisoaişi hrăniţi cu post şi azvârliți în drumul mare. Când Bolojan a fost aruncat de Macaronul Franței la Palatul „Victoria”, în urma unor informații acuzatoare apărute în spațiul virtual, cineva i-a luat apărarea, însă după câteva luni de slujit la doi stăpâni a Bolovanului, persoana în cauză, conștient că a greșit, a tăcut. Și-a dat seama că acest dăunător i-a fost impus României de către javrele internaționale, iar el, ca slugă a accepta supus și a comis numai calamități, adeverind vorba veche românească : „cine se-asemănă, se adună!”.

România este pândită de pericolul dispariţiei ca țară de pe harta Europei și a lumii, dorință arzătoare a caricaturii corupte bruxelleze, pe care încă nimeni nu reușește s-o înlăture dintr-un post unde a comis doar acțiuni criminale la adresa tătilor din UE. De-a lungul unei perioade de peste 35 de ani, Poporul Român a fost dezbrăcat de minima doză de demnitate și patriotism; rabdă orice: taxe, impozite, amenzi, abuzuri financiare născocite și puse în practică de „bolovanii” din monstruosul guvern de imbecili. Bolojan, distrugătorul ţării, dușmanul public nr.1 al românilor și al României – zilnic, dă anunțuri peste anunțuri abuzive: interzicerea oricărui drept al Omului român de la construirea cotețului pentru găini, la impozite și impunerea de prețuri astronomice pentru orice.

Ca cetățean disciplinat, am mers să-mi plătesc impozitul anual pentru locuință. După o coadă la care picioarele mele au fost obligate să mă susțină peste 30 de minute, am ajuns la strângătoarea de parale. În urmă cu un an, același impozit m-a obligat să scot din buzunar 150 de lei. Acum am achitat cu cardul și… surpriză: pe chitanță scria negru pe alb 409 lei. Deci mai mult decât dublu decât impozitul anului precedent. Bojojane-apocalipticule, marș la pușcărie!

Local, bântuie zvonul că adunătura de la Municipiul în care am domiciliul va mări din nou prețul gigacaloriei livrat populației conectate la rețeaua termică, deci, o altă re-buzunăreală majoră a românilor care se revoltă doar în odaia unde se află. Sumele care reprezintă impozitele, amenzile pentru orice, taxele pentru că existăm, prețurile alimentelor au crescut astronomic, pentru că așa au primit poruncă Bolojanul și viermii din Parlamentul României. „Aleșii noștri” ridică mâna în semn de aprobare –pentru orice; ar ridica mâna și dacă legea ar prevedea chiar exterminarea lor. Atât îi duce dovleacul gol de deasupra umerilor… Ceea ce este foarte grav, conform declarației Bolojanului, banii nu iau calea bugetului țării, ci merg în marș forțat spre înarmări și spre „dulcea” Ucraină condusă de escrocul contrabandist de arme și dușman declarat al românilor, pe care doar gura Șoșoacei l-a gonit din Parlamentul României.

Pe cale de consecință, înt-un viitor nu prea îndepărtat, populația Țării (atât cât a mai rămas) va fi supusă permanent panicii, sărăciei și a militarizării pentru un război dorit, cerut de Occident și consecință a pandaliilor nebunului de la Casa Albă împotriva Rusiei. Un „Moș Teacă” zis Ghiță cu cer de stele pe epoleții nemeritați și șef al M.St.M. se dă în stambă afirmând că Armata Română poate opri o eventuală invazie rusească… Care „Armată a României”? Există doar ca amintire a celei de dinainte de ’89. L-o fi întrebat Ghiță pe Napoleon și pe Hitler ce părere au? Iartă-l Doamne că nu știe ce spune! NATO e pe ducă, iar articolul 5 este un fel de reclamă ieftină practicată la bâlciurile de altădată : „Pe-afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’!”.

Din rău, în mai rău: „Guvernul” de papainoage mai are în ograda sa și pe Cruela Țoiu, campioană absolută a gafelor dăunătoare Țării, care a ajuns să stea pe scaunul lui Titulescu… „Marea Resetare” anunțată de cei de la WEF-Davos și mințile bolnave ale „Bilderbergilor” din spatele lor confirmă faptul că există o conspirație globală. Toate fărădelegile comise de actualul guvern valabile pentru „Planeta maimuțelor” conduc către conceptul că nimeni nu trebuie să aibă o proprietate privată, că va trebui să trăim „cu chirie” în locunțele noastre furate de Guvernul alienaților de la Palatul Victoria la comanda lui Macron (alt schizofrenic ce se crede a fi întuchiparea lui Napoleon), staționar de prea mult timp la Palais de l’Elysée.

Rău ai ajuns biată Românie!