Copilăriile necunoscute ale marilor personalităţi religioase
Se ştie că s-au scris o mulţime de cărţi despre viaţa lui Iisus, pe care doar un naiv le poate considera drept literă de Evanghelie, mai ales când descriu copilăria lui Iisus. Cel puţin la această parte, toate au o reală tentă de roman, fiindcă nimeni nu poate să ştie cum s-a derulat în realitate, decât prin analogie, viaţa unui copil, fie ea şi a lui Iisus, acum mai bine de două mii de ani. Unii, dând curs imaginaţiei, au fabulat cum că în acea etapă Domnul ar fi peregrinat prin unele ţări ca India ori Egipt pentru a deprinde diverse metode de fachirism ori magie cu care apoi să-şi uimească semenii.
Copilăria lui Iisus a fost una normală ca a oricărui alt copil din Palestina al epocii, şi nimic mai mult. Nu se spune nimic despre acea perioadă, fiindcă la evrei, şi nu numai, omul este important abia după ce începe să întreprindă ceva pentru semenii săi ori pentru ţară. Se mai ştie, că în antichitatea iudaică, băieţii ajungeau la majoratul religios la 13 ani iar fetele la 12, adică la vârsta când puteau face deosebirea între bine şi rău, când aveau clar discernământul propriilor fapte. Ori Iisus n-a bulversat ordinea naturală a lucrurilor, ci a împlinit întocmai legea strămoşească şi din acest punct de vedere. De aceea, Evanghelia ne şi spune că după 12 ani s-a comportat exact ca un adolescent iudeu al vremii, mergând la sanctuar doar atunci când legea îi permitea.
Cei nedumeriţi cu privire la copilăria lui Iisus ar trebui să ştie că nici despre copilăria altor personalităţi religioase israelite precum profeţii Isaia, Ieremia, Mihea, Iona, etc., ori politice ca: Saul, David, Solomon, Omri şi alţii, nu putem şti nimic decât cele consemnate în scris, doar din clipa accederii la tron şi, implicit, a implicării lor în viaţa politică sau spirituală a naţiunii. La evrei deci, omul devenea important doar din momentul în care începea să întreprindă ceva în favoarea semenilor lui. Numai în mitologia greacă se spune despre unii că au fost eroi din faşă.
Vigoarea închinată Domnului
Am insistat puţin asupra acestor aspecte fiindcă au legătură directă cu spusele Domnului din textul Evangheliei de astăzi când zice: „S-a împlinit vremea“ (Mc. 1, 15; Mt. 4, 14). Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să evidenţieze două aspecte, la fel de importante: primul ar fi că din punct de vedere fizic i s-a împlinit Lui Însuşi vremea ieşirii la misiunea publică, după obiceiul legii strămoşeşti, adică atunci când a împlinit 30 de ani (cf. Luca 3,23), vârstă la care, în antichitatea iudaică cineva se putea afişa public şi era efectiv luat în seamă. Era exact vârsta la care erau admişi preoţii şi leviţii la slujire (cf. Numerii 4, 1-4), doar în cazuri de excepţie la 25 de ani, iar limita maximă a slujirii era la 50 de ani.
Deci dacă preotul ori profetul ar fi încercat să se impună atenţiei publice mai înainte, nu ar fi avut nici o şansă de a fi luat în seamă de cineva, poate cel mult de copii.
Comentând acest fapt, Sf. Chiril al Alexandriei găseşte o explicaţie destul de logică şi zice: „Faptul de a rândui pentru lucrurile sfinte numai vârsta hotărâtă de lege, adică cea de treizeci de ani până la cincizeci, arată că slujbă aleasă şi fără prihană lui Dumnezeu săvârşeşte cel ce este deja şi înţelept şi în putere. Se află în acestea cel ajuns la treizeci de ani; şi este cel ce înaintează până la cincizeci. Căci s-a aplecat deja spre sfârşitul vigoarei bărbatul care a trecut de cincizeci de ani şi nu mai este în vigoare fără prihană, ci alunecă spre slăbiciunile bătrâneţii. Şi nici un neînţelept sau lipsit de vigoare nu poate sluji fără prihană lui Dumnezeu, dacă este drept să se spună că faptele ce privesc spre virtute şi se bucură de lauda legiuitorului sunt fapte ale vigorii şi chibzuinţei preafrumoase“. Prin urmare, slujirea la sanctuar era asimilată slujirii în armată, şi tot aşa trebuie privită toată osteneala bunului creştin de a împlinii faptele virtuţii, ceea ce implică o deplină maturitate fizică secondată de integritatea capacităţilor mentale în îndeplinirea tuturor lucrărilor sfinte. Cel senil nu este deloc binevenit a-I sluji lui Dumnezeu deoarece îi lipseşte ceva
Planul de mântuire are termeni precişi
Cartea Numerii (cap. 21) precizează că nimeni dintre cei care au vreo meteahnă (tară) fizică nu se va putea apropia ca să aducă daruri Dumnezeului său, iar prin analogie se subînţelege că nici cel cu deficienţe psihice. În concluzie, Iisus Hristos, ca Cel care a mărturisit că a venit să împlinească toată legea, nu putea ieşi la slujire mai înainte de a-I fi venit sorocul, ci numai după ce I s-a împlinit vremea. Aceste cuvinte mai au şi o altă semnificaţie, după cum vom arăta mai departe. Expresia plinirea vremii, o mai întâlnim şi la Apostolul Pavel, însă nu-i aparţine, ci a preluat-o de la evanghelistul care a pus aceste vorbe în gura lui Iisus.
Într-adevăr, cine, se întreabă un teolog, ar avea vreodată curajul să pretindă că ar şti exact ce oră bate ceasul al lui Dumnezeu. Prin cuvintele: s-a împlinit vremea, Iisus ne-a descoperit marele adevăr că a existat din veşnicie şi mai există încă un plan precis şi un program al Dumnezeu în derulare, cu privire la mântuirea lumii, cu termeni de finalizare.
Iisus precizează Cel dintâi şi mai apoi şi Sf. Ap. Pavel (Galateni 4, 4) că s-a împlinit vremea ca să-Şi facă apariţia în lume Mesia, cu un mesaj special din partea Părintelui ceresc. Prin acele vorbe ne reaminteşte că El a fost promis demult lumii, însă abia acum s-a declanşat lucrarea Lui de mântuire printre oameni. El a lucrat şi mai înainte de întrupare, în istoria poporului evreu, dar a făcut-o mai discret, mai voalat am putea spune, şi în mod indirect, prin intermediul îngerului (vezi: Gen. 18; Iosua 5, 13-15 etc.).
Din perspectivă biblică, sintagma plinirea vremii are o mare încărcătură teologică. Iisus Hristos a atenţionat omenirea prin cuvintele de mai sus că istoria lumii, în primul rând israelite, a devenit aptă, adică matură de a-L primi pe Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu întrupat. Scriind credincioşilor din Biserica Galatiei, pe când se afla în detenţie, exclusiv pentru vina de a-L fi slujit pe Iisus Hristos cu cuvântul, vorbindu-le despre împlinirea timpurilor, zice: „Când s-a împlinit vremea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume“ (Galateni 4, 4). De aici rezultă că a fost deci o vreme, înainte de venirea lui Iisus Hristos în care poporul lui Israel, cel ales în mod special de către Dumnezeu, aştepta, după cum i se făgăduise prin prooroci, un mare Salvator şi un Mângâietor, iar acest lucru s-a realizat abia acum, prin naşterea lui Iisus Hristos, mai întâi şi prin începerea misiunii Sale publice, în al doilea rând. Când se spune aşadar că acest lucru s-a realizat doar la plinirea vremii, vrea să spună că s-a întâmplat la vârsta când lumea era matură, era adică aptă cât de cât ca să-L primească, deoarece toate condiţiile fuseseră îndeplinite.
Iisus Hristos S-a întrupat când omenirea a ajuns la majorat
Am arătat mai sus, că în sens propriu, plinirea vremii însemna vârsta fixată pentru recunoaşterea majoratului cuiva. Atât Domnul Iisus Hristos, cât şi Sf. Ap. Pavel când vorbesc despre plinirea vremii se referă deci la un oarecare majorat şi al omenirii, o anumită maturitate a istoriei în care Dumnezeu poate să intervină explicit cu lucrarea Sa mântuitoare. Trebuiau îndeplinite deci unele condiţii fizice sau materiale şi altele spirituale. În primul rând cele fizice erau foarte importante fiindcă ele pregăteau în lume calea pentru difuzarea mesajului Evangheliei, a cuvântului lui Dumnezeu. Condiţiile materiale favorabile au fost create, din îngăduinţa lui Dumnezeu, de apariţia prea puternicului Imperiu Roman care a impus celebra pax romana. Pacea romană cvasi generală, chiar dacă era impusă cu brutalitate, prin forţa armelor, avea şi vădite aspecte pozitive. Printre aspectele pozitive trebuie amintită garantarea circulaţiei rutiere şi maritime, un sistem poştal şi vamal foarte bine pus la punct la care se adăuga posibilitatea comunicării într-o singură limbă de la un capăt până la celălalt al vastului imperiu.
Contextul cultural elenistic favoriza comunicarea între oamenii de diverse categorii sociale, civilizaţii şi culturi, între diferitele naţiuni şi chiar etnii. În momentul în care a început propovăduirea Evangheliei, limba greacă devenise un fel de lingua franca a întregului imperiu. Aşa se şi explică de ce majoritatea scrierilor nou-testamentare s-au realizat în limba greacă. Deşi pe alocuri, mai ales plebea, vorbea limba latină sau oricare altă limbă naţională, totuşi limba greacă era limba oficială a culturii, a politicii, a tranzacţiilor comerciale şi, de ce nu, a schimburilor de idei. Un alt aspect al plinirii vremii ţinea de latura spirituală, la fel de importantă. În primul rând era vorba de o decadenţă cvasitotală a religiilor păgâne, care fiind încununate de orgii şi crime nu mai ofereau omului nici o atracţie, încât omenirea dorea cu adevărat o schimbare. Plinirea vremii mai însemna însă şi maturizarea şi, în acelaşi timp, propagarea ideii mesianice propovăduită de profeţi, dimpreună cu implementarea învăţăturii despre unicitatea unui Dumnezeu-Persoană, ceea ce în termeni tehnici s-ar defini credinţa monoteistă. Cu alte cuvinte, profeţiile au fost şi ele făcute cu un scop foarte precis: acela ca la venirea lui Iisus Hristos, El să poată fi uşor de recunoscut ca fiind Cel cu adevărat prevestit şi mult aşteptat. În concluzie, lumea a trebuit să fie pregătită şi să pregătească, într-un fel, calea Celui care avea să vină.
Cât va dura epoca harului
Prin cuvintele: s-a împlinit vremea, Iisus Hristos ne mai atenţionează că s-a încheiat o etapă importantă din istoria lumii, că a trecut vremea copilăriei Sale şi că a început o vreme nouă, vremea harului care este marcată de jertfa Domnului. Vremea harului va dura până la sfârşitul veacurilor rânduite de Dumnezeu, când Fiul Său va reveni pe pământ, dar pentru o cu totul altă lucrare. Cuvintele Domnului ar trebui să dea mult de gândit credinciosului creştin, mai ales cu privire la modul în care îşi petrece viaţa, fiindcă zice cartea Eclesiastului că Dumnezeu a rânduit o vreme pentru toate: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub soare îşi are vremea lui“ (cap. 3, 1).
Aşadar, dacă Dumnezeu ne-a oferit un timp pentru toate, înseamnă că noi înşine suntem cuprinşi într-un plan al Său şi că nimic nu se derulează la întâmplare. Din Biblie sau Sfânta Scriptură mai reţinem că ni s-a oferit fiecăruia dintre noi un timp al naşterii şi unul al morţii, timp pentru care, aşa cum nota un teolog, nu suntem noi responsabili, ci exclusiv Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu, fiecare va fi totuşi responsabilizat de modul în care a împlinit cu bine intervalul de timp dintre momentul naşterii şi cel al morţii.
Dumnezeu a rânduit ca atunci când se va împlini pentru fiecare vremea, i se va cerceta sufletul întocmai cum a zis Iisus despre cetatea Ierusalimului (de fapt se referea la locuitorii săi) „că n-a vrut să cunoască vremea cercetării sale“ (Luca 19,42).
Despre Sf. Evanghelie după Sf. Ap. şi Ev. Luca și copilăria lui Iisus
Dacă marea majoritate dintre noi suntem (sau ar trebui) familiarizați cu pericopele referitoare la Nașterea lui Hristos, totuși exită un pasaj care atrage atenția în mod deosebit: Sf. Luca , după ce descrie Nașterea precizează un episod unic în Evanghelii și anume mergerea la templu la 12 ani a lui Iisus. Aceste episod a stârnit interesul și curiozitatea creștinilor simpli și savanților deopotrivă, atât prin unicitatea sa, dar mai ales prin contrastul ce se realizează între abundența de detalii referitoare la naștere și lipsa aproape totală a informațiilor legate de creșterea (copilăria, adolescența și primii ani ai tinereții) lui Iisus Hristos ca om. Această perioadă obscură din viața lui Iisus Hristos este complet necunoscută din relatările evanghelice cu excepția acestui singur episod din Luca 2, 41-52. Trebuie menționat că unii comentatori includ și versetul 40 întrucât astfel s-ar realiza o structură poetică specific lucanică, dar totuși este lesne de observat că versetul 40 face parte din structura anterioară.
Înainte de ne apropia de textul propriu-zis al pericopei aș dori să fac o serie de precizări de ordin critic (dacă pot fi numite așa) dar cu o anumită importanță și în înțelegerea textului. În primul rând trebuie precizat că autorul Evangheliei nu a fost un martor direct al faptelor petrecute din viața lui Iisus, nu este un martor ocular. Acest fapt se poate deduce în primul rând din prologul Evangheliei: după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început (Luca 1,3). Faptul că autorul este Sf. Ap. Şi Ev. Luca (așa cum s-a dovedit atât pe baza argumentelor legate de critica de text, precum – și mai ales- pe baza Tradiției – Părinții și scriitorii bisericești din primele secole toți atribuie Sfântului Luca Evanghelia ce-i poartă numele) are o importanță deosebită întrucât mentorul său a fost Sf. Ap. Pavel, deci prin urmare cele scrise au girul apostolicității.
Cuvântul folosit de Sf. Ev. Luca pentru a garanta cele scrise ca fiind reale, sub Inspirație, este parhkolouqhkoti – a urmări cu atenție, a urmări cu mintea, dar și a înțelege.
Sf. Ap. şi Ev. Luca urmărește cele petrecute cu atenție ca fiind deplin adeverite între noi – însemnând prin aceasta că el și consemnează Tradiția primilor creștini. Totodată trebuie notat că aceste versete conțin un număr mare de lucanisme – adică de exprimări literare specifice Sfântului Luca, 13 la număr – ceea ce conferă autenticitate în afara oricărui dubiu pericopei.
Un al doilea aspect la care aș vrea să fac referire ține tot de ordin critic și anume că textul în cauză (capitolul 2, versetele 41-52) este păstrat foarte bine, neexistând diferențe majore între versiuni; singurele diferențe sunt notate în manuscrise de importanță secundară (notate pauci – un număr mai mic de manuscrise, în acest caz majoritatea dintre ele din Itala).
Revenind la textul Sfintei Evanghelii, vedem ca versetul 41 al capitolului al doilea începe relatarea acestui eveniment: părinții lui Iisus – adică Maria mama sa și Iosif, cel care era văzut ca tatăl Său din punctul de vedere al comunității din Nazaret – respectă obiceiul de a merge la Ierusalim în fiecare an. Iosif, fiind un drept al Legii cum ni se spune în Matei 1,19, cel mai probabil mergea la Ierusalim de încă două ori pe an, anume la Cincizecime și la Sărbătoarea Corturilor (Ieșire 23, Ieșire 34, Deuteronom 16).
Faptul că întreaga familie merge la sărbătoarea Paștilor arată scrupulozitatea sau îndeplinirea Legii în cadrul familiei în care a crescut Pruncul Iisus, fapt sugestiv mai târziu când va spune fariseilor că El nu a desființat Legea ci a plinit-o, precum se vede, de la începuturile copilăriei Sale.
Fiind Iisus de 12 ani, S-a suit alături de părinții lui la Ierusalim. Cuvântul anabainontwn înseamnă a urca sau a merge călare, însă când este legat de un spațiu sacru comportă totdeauna sensul de urcuș întrucât sugerează ideea că templul se află pe un plan superior existenței mundane. De asemenea, vârsta de 12 ani reprezintă un punct important în dezvoltarea unui copil în gândirea iudaică.
Dacă tradițiile notate în Mishna se aplicau și în primul secol, acum se intensifică educația religioasă. Probabil și formularea preferată de Sf. Ap. şi Ev. Luca (egento etwn dodeka- fiind de 12 ani) vrea să sugereze acest lucru, întrucât egento-verbul folosit – indică o schimbare sau o trecere. Și, continuă Evanghelia, sfârșindu-se zilele: prin aceasta se spune că s-au sfârșit zilele de sărbătoare, șapte la număr. Vedem în continuare că Maria și Iosif se întorc de la Ierusalim cale de o zi căutându-L, și, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim.
Unii comentatori văd faptul că Maria și Iosif au făcut această cale de o zi socotindu-L pe Iisus printre prieteni și cunoscuți.
Era un lucru obișnuit ca această călătorie să fie făcută de mai mulți (chiar un sat întreg) mai ales pentru a asigura securitatea drumului (grăitor este exemplul din pilda Samarineanului milostiv: omul care se cobora singur de la Ierusalim la Ierihon a căzut între tâlhari – Luca 10,30).
Totodată, faptul că ei au mers o zi totuși și de abia după accea s-au alarmat arată că Iisus era ascultător lor, ei considerând că este printre cunoscuții lor. Întorcându-se în Ierusalim, Iosif și Maria Îl găsesc pe tânărul Iisus în templu după trei zile. Probabil aceste trei zile se referă la cele două pierdute pe drum (una dus-una întors ) și o zi de căutări, dar este foarte probabil să fie și un înțeles simbolic, în iudaism trei fiind simbolul plinătății suficiente.
Următoarele versete sunt foarte sugestive pentru înțelegerea acestei pericope. Iisus a fost găsit de către Maria și Iosif în templu. Textul original este destul de obscur – en tw ierw- unii comentatori zicând că ar fi vorba de o încăpere destinată instrucției religioase.
De asemenea, faptul că stătea între învățători nu este vorba de o răsturnare de situație maestru-ucenic; Iisus stătea jos (kaqezomenon) între dascăli, termenul en mesw putând fi tradus mai degrabă cu între ei, în mijlocul lor în sensul de participant principal la activitatea de învățare a Legii desfășurată acolo.
El ascultă și întreabă ca potrivit staturii unui tânăr de vârsta sa, metoda întrebare-răspuns fiind preferată de cele mai multe ori în școlile rabinice. Vedem că nu este așadar vorba de o răsturnare de situație, Iisus Hristos aici nu predă Legea, ci El uimește pe ceilalți cu înțelegerea Sa asupra Legii. Acest fapt este extrem de sugestiv întrucât scoate în evidență, cum vom vedea, faptul că Iisus nu a fost un scamator sau un copil reformator cum Îl portretizează unele scrieri apocrife din primele secole. Următoarele versete relatează scurta convorbire dintre Iisus și mama Sa, Sf. Fecioară Maria. Și aici, ca și în alte părți din Luca cap. 1-2, Sf. Fec. Maria este în primul plan iar Iosif în fundal.
Tensiunea dintre revendicările loialității fizice (eu – adică Sf. Fecioară) și sociale (și tatăl Tău-adică Iosif) sunt evidente atunci când Maria vorbește despre tatăl lui Iisus ca fiind Iosif, iar Iisus Hristos îi răspunde din punctul de vedere al adevăratului Său Tată (Dumnezeu Tată).
La întrebarea plină de dragoste și îngrijorare a Maicii Sale (Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta?) răspunsul lui Iisus Hristos nu este încărcat de reproș sau răceală sufletească, ci doar de serenitatea specifică persoanei Sale divino-umane, în care umanul este doar la stare de copil: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Câteva aspecte sunt demne de notat în acest caz.
În primul rând, Sf. Ap. şi Ev. Luca prezintă încă de la începutul Evangheliei planul lui Dumnezeu caretrebuie să se împlinească, notat prin apariția atât de deasă a sintagmei dei- trebuie că. Evenimentele care au loc în timpul lucrării lui Iisus Hristos se produc pentru că Dumnezeu pune în aplicare planul său, iar acest lucru este subliniat de fiecare dată când apare acest dei: trebuie ca Iisus Hristos să se afle în cele ale Tatălui Său (2,49), trebuie ca El să predice vestea cea bună a împărăției (4,43), trebuie ca să moară la Ierusalim (13,33), trebuie ca să intre în casa lui Zaheu (19,5),trebuie ca să moară pe cruce și să învieze pentru lume (17,25; 22,37; 24,7). Împlinirea acestui plan reprezintă structura principală a Evangheliei Sf. Luca.
Un alt aspect demn de notat este faptul că Maria, Mama Sa, și nu Iosif, ia cuvântul în templu. Acest fapt vrea să scoată în evidență contrastul dintre tatăl general considerat al lui Iisus – Iosif – și Tatăl Său – Dumnezeu Tatăl.
De accea Sf. Ap. şi Ev. Luca notează că Sf. Fecioară nu a zis noi Te-am căutat, ci tatăl Tău și cu mine (referitor la acest aspect exista o serie de controverse, unele manuscrise redand textul usor diferit).
Totodată, trebuie notat că acestea sunt primele cuvinte notate de vreun Evanghelist pe care le-a rostit Iisus Hristos în activitatea Sa pe pământ. El se află nu în slujba vreunei lucrări pământești, ci în cele ale Tatălui (en tois tou patros mou dei einai me ).
Totodată, lipsa de înțelegere de care vorbește versetul următor (Luca 1,50) este grăitor, întrucât Sf. Luca nu prezintă o imagine idealizată a Sf. Fec. Maria, ci mai degrabă el arată credința ei, dar și lipsa ei de înțelegere, deși ea va reflecta asupra lor, cum se spune și despre alte cuvinte; termenul diethrew folosit când se spune că mama Sa păstra acestea în inima ei sugerează nu doar păstrarea lor ca amintire, ci reflectare asupra lor, prețuire, tocmai prin faptul că le păstra în inima ei și nu în minte sau doar în minte.
Ultimul verset al acestei pericope lucanice ne arată că Iisus Hristos S-a întors cu părinții Lui și le-a rămas supus, crescând asemeni altor copii din Palestina primului secol: Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni. Sf. Ap. şi Ev. Luca dorește să arate că Iisus Hristos a crescut și S-a maturizat asemenea celorlalți copii. El a crescut intelectual (înțelepciunea), fizic (statura), și împlinirea voii Dumnezeiești, precum și în ochii lumii (social).
Din această relatare unică putem deduce că Iisus a avut o copilărie în multe privințe asemănătoare copilăriei altor copii cu părinți evlavioși, fiind o perioadă de creștere, de dezvoltare și învățare. Lipsesc din această pericopă indiciile că Iisus Hristos ar fi fost un copil înfăptuitor de miracole sau alte amănunte picante din anii (așa-numiți) obscuri.
Acest lucru este de o importanță deosebită întrucât sunt multe scrieri din primele secole chiar care prezintă pe Iisus ca fiind un prodigal child, un tânăr extrem de nechibzuit, care suplinea diferitele deficiențe ale firii umane cu minuni buclucașe.
Spre exemplu, există o scriere numită Evanghelia copilăriei a lui Toma în care se vorbește despre o înviere din morți a unui copil înfăptuită de Iisus Hristos ca urmare a unei neatenții la joacă sau a unei mici invidii. Deși sunt interesante și stârnesc curiozitatea lumii moderne în căutare de spectaculos, acestea sunt scriere apocrife sau gnostice și nu au treabă cu realitatea transmisă de Sf. Evanghelie. Un alt exemplu ar fi cel dat în Evanghelia Gnostică atribuită lui Iudă, scrisă probabil spre spre sfârșitul secolului al doilea în care ni se spune că Iisus ar fi fost membru al comunității de la Qumran.
Studierea acestor documente a arătat foarte clar că acestea nu au nimic în comun cu învățătura transmisă în Noul Testament și în Sfânta Tradiție.
Așadar Sf. Ap. Şi Ev. Luca ne prezintă exact atât cât este necesar înțelegerii unei perioade nedocumentate din viața lui Iisus Hristos, ca fiind Fiul lui Dumnezeu, împlinitor al Legii și al planului lui Dumnezeu. Putem deduce din pericopa si că avem responsabilitatea nu doar a nașterii copiilor, ci și a creșterii lor care în perioada agitată a copilăriei, adolescenței și tinereții au mereu alegeri de făcut dintre care nu toate sunt cele mai fericite. (va urma)
Lasă un răspuns