Angoasă în penumbra temniței

Oricine poposește din varii motive la Ocnele Mari sau este pur și simplu în tranzit pe acolo leagă instantaneu în memorie numele localității de cel al temniței comuniste de aici și de conotația stigmatizantă în care se asociază încă ocnașul cu deținutul politic. Celor ce merg pentru tratament la salină li se împărtășește câtuși de puțin din fiorul trenant al lagărului de exterminare de aici prin chiar cuvintele unuia dintre deținuții de marcă, Petre Țuțea. Nimic nou și nimic deosebit, se poate spune. Astăzi, toți cei interesați de adevărurile comunismului românesc și de gulagurile lui știu că aici a fost întemnițat ca deținut de drept comun Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar după el și din ordinul lui, penitenciarul a fost transformat, alături de altele vreo șaptezeci ale gulagului românesc, în lagăr de exterminare a elitei intelectuale de atunci, a rezistenței și a membrilor marcanți ai partidelor politice istorice. Nu e inutil să reamintesc că acest penitenciar își punea deținuții în slujba expoatării forestiere de la Carpatina Brezoi în lipsă de cea mai elementară protecție a muncii și cu un regim de hrană nu mai mare de 600 de calorii pe zi, cu toate că intendenții de aici raportau o rație dublă pentru deținuți. Exterminarea fizică prin muncă, inaniția, accidentele de muncă, execuțiile, schingiuirea făceau ca din penitenciar să fie duse noaptea care cu cadavre ce erau aruncate la grămadă în gropi comune, ori înhumate sub anonimat în cimitirul de la Bozeasca.

Prea puține informații sunt scoase la lumină azi din ceea ce se petrecea dincolo de zidul sinistru de la Ocnița, iar comemorarea, aici, în fiecare an, în luna iulie, a poetului Vasile Militaru e un cuvenit remember care s-ar cere dublat de o mai atentă cercetare a arhivelor și a memoriei colective. Sunt astăzi prea puține date despre torționari, despre acel inginer de securitate, locotenentul Traian Ionescu, din Turda, care se specializase în prognoze macabre privind decesul iminent al unuia sau al altuia din deținuții subnutriți și abandonați în infirmerie fără medicamante și fără dreptul de a primi pachete de acasă. Așa a murit după numai 18 zile de arest, chiar în infirmeria temniței, poetul Vasile Militaru, un prieten apropiat al lui George Enescu, la cei 74 de ani ai săi, condamnat la Ocnița pentru 32 de ani. Este, asemenea celorlalți, înhumat ca anonim și numai după un vis al soției locul este identificat și osemintele recunoscute după resturile din cojocul poetului. Pentru „tratamentele” barbare în numele reeducării, aplicate de torționari „trădătorilor de neam”, Petre Țuțea numărându-se și el printre ei, în numele victimelor, anunță conducerea penitenciarului în 1953 că toți cei schingiuiți vor face greva foamei și vor finaliza prin suicidul colectiv, ceea ce-l înspăimântă pe comandant și ordonă încetarea reeducării. Or asta nu însemna o îmbunătățire a regimului de detenție din moment ce, abia acum, peste multe zeci de ani, localnicii mărturisesc cu greu că le-au povestit părinții cum se auzeau țipete de groază din penitenciar, împușcături și cum cadavrele victimelor erau duse și înhumate în gropi comune de unde și azi mai ies să depună mărturie oase, cranii sau rămășițe de ghete.

Desigur, sunt salutare strădaniile de a organiza anual la Ocnele Mari Festivalul Național de Poezie Vasile Militaru ca și activitățile Asociației Cultul Eroilor Regina Maria prin filiala de la Vâlcea, condusă de  Eugen Petrescu, dar atâta timp cât nu se valorifică toate informațiile pertinente din memoria colectivă a localnicilor totul rămâne sub semnul fragmentarului și al provizoratului chiar și când ar fi vorba despre documente. Aflat la începutul lunii august la Ocnele Mari, printre altele, am încercat să mai aflu câte ceva din grozăviile de la Ocnița.

Deși penitenciarul nu mai este astăzi, fiind și el înghițit în adâncuri de apele sărate alături de mai multe case, angoasa trenează, penumbra temniței inspiră frică și azi și oamenii au reticențe, tac complice, că ai putea să crezi la un moment dat  că ei ar putea fi urmașii torționarilor. Cert este că în Ocnița și în Ocnele Mari locuiau cu chirie gardienii închisorii, familiile lor și au impus spiritul penitenciarului până în afara zidurilor și, iată, până după existența lor fizică. Un locuitor din Ocnița, și toți câți au mai rămas sunt get-beget de acolo, dacă spune astăzi că nu știe nimic despre ce se întâmpla în gulag, că părinții nu i-au spus nimic, dar participă în chip festivist la comemorările de la monumentul închinat victimelor regimului comunist este, în ipocrizia lui, complice la iertarea prematură, fără judecată a tot ceea ce știm că a fost; o culpă față de adevărul care nu le aparține lor, ocnițenilor, însă este o prejudiciere a istoriei tuturor adusă în numele călăului, nu al victimei. Dezvăluirile lor, chiar dacă astăzi mai pot fi consemnate decât ca fapt de folclor, nu cred că ar fi de prisos. Personal, deși mi se sugerează asta, refuz să cred că astăzi se mai teme cineva de acolo de brațul lung al securității sau de reptilele roșii ale proletariatului comunist.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*