Istoriografia omagială: „Pompiliu Teodor şi lumea prin care a trecut”

Dintr-o întâmplare mi-a căzut în mână o carte frumoasă, de fapt un volum dedicat profesorului și istoricului clujean Pompiliu Teodor. Deși nu sunt un adept a compilațiilor omagiale dedicate post-mortem profesorilor universitari, așa cum se obișnuiește, volumul m-a emoționat. „Pompiliu Teodor și lumea prin care a trecut” este o suma de texte omagiale dedicate de foști colegi, profesori și studenți marelui dispărut și strânse cu dragoste și acribie de ultima soție a magistrului, Corina Teodor, publicată la Editura Mega din Cluj-Napoca, în anul de grație 2016. E nobil că soția nu și-a uitat soțul, un model socratic mult mai în vârstă, și a scris o emoționantă notă la ediție „în cheie nostalgică” având ca osatură vie „Lecția profesorului Pompiliu Teodor”. Cum era de așteptat prefața „amintirilor” despre profesor a fost scrisă de Ria Teodor, alias Maria Crăciun, fiica istoricului Pompiliu Teodor, care mi-a fost un excelent profesor la facultatea de istorie, până la urmă așchia nu sare departe de trunchi. „Pompiliu Teodor și lumea prin care a trecut” trebuie citită de toți studenții care au trecut pe la „umanioare”, la UBB, în anii 80 și 90. Cititorul redescoperă atmosfera unei epoci trecute, în care modelele profesorale și istoriografice erau repere pentru desăvârșirea spirituală a tineretului, pentru care ultimele ediții ale Școlii Analelor sau producțiile istoriografice ale lui David Prodan sau Ștefan Pascu incitau studenții la dezbateri aprinse spre perfecțiune și cunoașterea corelată cu înțelegerea trecutului față de un prezent de azi, pseudo-cultural mlăștinos în care valoarea se ridică la percepția festivalieră a subculturii Untold. Alte vremuri, alte repere, alte valori.

Despre Pompiliu Teodor, eminența cenușie a UBB din anii 80/90, merită citite aceste pericope strânse de fosta sa soție cu dragoste și devotament ca-n vremuri trecute de „doamne și domnițe”. Textele scrise de Ioan Aurel Pop, Doru Radosav, Ovidiu Pecican, Nicolae Bocșan, Mihai Bărbulescu, Ionuț Costea, Ioan Drăgan, Ovidiu Ghitta, Viorel Faur, Radu Mârza, Sorin Mitu, Gabriel Moisa, Edit Szegedi, Zoe Petre sau Gelu Neamțu surprind complexitatea profesorului Pompiliu Teodor fondator de școală istoriografică în Ardeal, personalitate care a perfecționat limbajul discursului istoric la strălucirea diamantină, ce a fascinat și influențat generații de studenți. Textele co-autorilor volumului omagial trebuie citite, nu povestite pentru a înțelege personalitatea unui maestru care a ridicat istoriografia din uitarea impusă de regimul comunist la cote de înțelegere a sensului și concluziile istoriei, cu o acribie demnă de un Hașdeu, Iorga sau Pârvan. Istoricul Pompiliu Teodor a fost un lord al universității clujene care completa cu alura sa de dandy britanic o altă fațetă a corpului profesoral, prezentat de Camil Mureșanu. Din textele expuse trebuie reținute interpretările studentului Ioan Aurel Pop față de sfaturile magistrului care considera statutul de profesor universitar cea mai nobilă și de vârf vocație a unui intelectual. E interesant și textul lui Doru Radosav care nu consideră textele omagiale un axis mundi al istoriografiei noastre. Aici, eu fiind de acord cu istoricul fondator al școlii orale din Transilvania. Fără îndoială Pompiliu Teodor, care nu avea funcții administrative în anii 80, evitând compromiterea partinică, a fost de fapt mentorul generației istoricilor ardeleni, în jurul căruia gravitau cei care astăzi sunt ”stâlpii istoriografiei” românești: Doru Radosav, Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Ovidiu Pecican, Sorin Mitu, Ovidiu Ghita, Ioan Drăgan, Remus Câmpeanu, Gelu Florea sau George Cipăianu. Despre apariția acestui volum omagial știam de câțiva ani în timp ce scriam cartea mea „Biografii Universitare Clujene, 1959-1989” și în care am făcut un portret istoricului Pompilu Teodor, echilibrat fără să fie encomiastic, care și astăzi îl consider cu modestie o radiografie complicată a personalității magistrului istoriografiei clujene. Din păcate la acest portret nu am fost ajutat de familie (nu a doua soție), care m-a refuzat elegant, iar un fost profesor m-a amânat mereu cu informațiile necesare, încât l-am scris pe cont propriu. Rămân la convingerea că portretele biografice sunt „lumini și umbre” ale radiografiei unei personalități și nu „exerciții de admirație”, care nu ajută la înțelegerea unui istoric major și enciclopedic cum a fost Pompiliu Teodor. Cred cu tărie că numai o perspetivă analitică sau critică, ne face să înțelegem lumea prin care trecem și să surprindem exhaustiv profesorii pe care i-am avut.Pompiliu Teodor a făcut tranziția de la istoria pozitivista a lui Prodan și Pascu la istoria ideilor in facultatea de istorie de la UBB. Pentru epoca comunista era un lucru inedit și curajos.

Aș putea scrie o carte despre profesorul Pompiliu Teodor pe care l-am admirat din anul I, la facultatea de istorie, atunci când l-am cunoscut la începutul anilor 90. Nu am fost printre studenții lui preferați, pentru că toată viața mea nu mi-a plăcut să fiu lingușitor sau să fac anticameră, dar l-am apreciat ca dascăl și istoric fără îndoială. Deja în 1990, Pompiliu Teodor era adevăratul stăpân și fact totum al Universității „Babeș-Bolyai”, care îl manevra pe Andrei Marga cu subtilitate, dar și cu voință de fier. Ca și dascăl era un titan, care ne-a deschis orizonturi noi, într-un limbaj inedit și modern pentru înțelegerea mersului timpului istoric. În jurul său se învârteau toți tinerii istorici și studenți care doreau să prindă un post mult râvnit la universitate sau institutul de istorie. Și sincer i-a ajutat pe mulți, pe unii și cu burse în străinătate. Pe la colțuri cu teamă, unii studenți invidioși, care nu erau în grațiile maestrului îl criticau că ar fi fost apropiat de un serviciu extern. Nu m-a interesat și nu am achiesat zvonul. Cert este că alături de Doru Radosav a fost unul dintre cei mai valoroși și curajoși profesori pe care i-am avut în abordarea tematicilor istoriografice. Câteodaă era ranchiunos și știu că nu-i plăcea la cursul de istoriografie să i se citeze din bibliografie despre cursul lui Lucian Boia de prin anii 70. Era o concurență academică care te putea costa căderea unui examen? Din punct de vedere metodologic Pompiliu Teodor era la un nivel istoriografic superior față de eseistul bucureștean Lucian Boia. Cărțile sale despre iluminism și evoluția gândirii istoriografice românești sunt și astăzi la 40 de ani de la publicare cele mai complexe și complete. Deși nu am fost studentul lui preferat, nici pe departe, totuși avea o disimulată simpatie față de spiritul meu rebel și independent din facultate. Nu m-a iertat în anul doi că am ieșit dintr-un curs de la el, deși mă postasem lângă ușe, pentru a rezolva o problemă personală. A intrebat în sală numele celui care a plecat și la un examen m-a taxat cu un punct, tocmai la cursul de ”Formarea Națiunilor”, în care îl știam pe de rost, iar bibliografia o aveam la degetul mic. Nu mi-a dat nota 10, deși știa sigur că eram cel mai pasionat de acest curs și bibliografia lui, onorându-mă cu un nefiresc 9 spre deliciul colegilor. În rest la celelalte cursuri și seminarii m-a onorat cu o notă corectă, pe care o meritam. Pompiliu Teodor nu a uitat de spiritul meu rebel nici când mi-am susținut examenul de intrare la Doctorat. A dorit să mă scoată din examen pentru că am adus o sticlă de suc pentru protocolul profesorilor din comisie. Totuși după examinare a fost impresionat de excursul meu și m-a prins de braț invitându-mă să-i fac o vizită să discutăm istoriografie la casa sa din Cluj-Napoca. Nu am mai apucat pentru că peste câteva luni trecea la cele veșnice, lăsând un mare gol în rândul istoriografilor clujeni, deși nu cred că aș fi trecut pe la dânsul tocmai datorită caracterului meu, care a refuzat slugărnicia, deși am avut de pierdut din asta întotdeauna. „Pompiliu Teodor și lumea prin care a trecut” e o carte care merită citită, măcar pentru a rememora o epocă în care istoria era regina științelor umaniste, nu ca și astăzi cenușăreasa învățământului românesc. După ce au trecut în lumea lui Clio, maeștrii Pompiliu Teodor, Camil Mureșanu sau Nicolae Bocșan, singurii care îi urmează ca modele academice și mentori ai tinerilor sunt istoricii Ioan Aurel Pop, Doru Radosav și Ioan Bolovan. Totuși prea puține modele istroiografice azi la Cluj și nu numai. O fi de vină și spiritul epocii, acest zeitgeist înșelător, în care istoria e pusă la colț de interese dincolo știință și adevăr.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*