Cu ani în urmă am scris un text despre Dobrin. Țineam mult la prințul din Trivale. Eu însumi am jucat fotbal binișor! Pe plaja de la Trei Papuci… Unde jucam desculți și controlul mingiei se făcea într-o comuniune totală picior-mingie. Când m-am dus la o selecție, la echipa de juniori a PCA, și mi-au dat să încalț niște ghete cu crampoane, veritabili saboți de lemn, nu am mai simțit deloc mingia, iubirea mea totală la acea vârstă! M-am lăsat păgubaș să mai joc fotbal încălțat, adică instituționalizat… Și m-am mulțumit cu ce-mi oferea fotbalul pe nisip, desculț… Doamne, ce plăcere! Ce desfătare! Încă mai țin minte faze din acele meciuri fără spectatori, cu mine, firește, golgheter! Eu făceam echipa clasei!… Ce memorabil a fost meciul cu echipa clasei, mai mare cu un an, a lui Ică Ioachim Popescu!… Os, fratele mai mic al lui Mac Popescu! Era mai bun decât mine, cu toate astea eu am dat ambele goluri. Scor final, 1 – 1!…
De la Ică Popescu, la un moment dat coechipier cu Dobrin, am aflat detalii și despre caracterul frumos al Gâscanului… Din pricina aceasta a ajuns deseori în conflict cu unii oficiali ai fotbalului nostru, și mai ales cu acel antrenor vestit pentru o singură ispravă: nu l-a băgat pe Dobrin să joace la campionatul mondial din Mexic!
În articolul meu, trimis revistei „Argeș”, făceam o comparație între Ilie Năstase și Nicolae Dobrin, atât de asemănători ca talent sportiv, dar și ca stil de comportament! Talentul, valoarea, îi făcea pe amândoi să se poarte ca niște oameni liberi, cărora nu le păsa nici măcar de rezultatul meciului: frumusețea jocului îi captiva mult mai mult! Pentru o mingie jucată cum nu o mai jucase nimeni nu le părea rău să piardă ghemul sau chiar meciul! Jucau amândoi, în mod evident, pentru plăcerea de a juca, iar tenisul / fotbalul se arăta prin ei mai frumos decât fusese până atunci! Îl iubeam pe Dobrin căci de multe ori făcea cu mingia ce eu nici măcar nu-mi imaginasem că se poate face!…
Fără să fi jucat tenis vreodată, nu-mi era greu să-mi dau seama că Năstase era din aceeași stirpe! Tenisul s-a jucat într-un anumit fel până la Năstase! După aceea s-a jucat altfel!.. Și a devenit mai atrăgător, mai spectaculos! Cu Năstase tenisul saltă într-o „etapă nouă de dezvoltare”! Tenisul ca joacă, nu numai ca joc! Cam asta ar fi definiția noutății aduse de Năstase!… A „revoluției” pe care a provocat-o în tenis”! Aș zice, proto-cronizând, că Ilie Năstase a prezentat lumii varianta românească a tenisului!…
Cam asta făcea și Dobrin, dar nu a avut șansa de a impune stilul său pe plan internațional, de a schimba viziunea asupra fotbalului! În jocul lui Dobrin, ca și la Năstase, nu era nici urmă de încrâncenare împotriva adversarului, nicio disperare că victoria va fi a celuilalt! Dobrin, dacă-mi aduc aminte, n-a faultat niciodată după ce i s-a luat mingia! Și nici n-a simulat faulturi imaginare! A fost deseori tăvălit, dar nu s-a tăvălit niciodată pentru impresia artistică!…
Năstase, Ilie Năstase, copil fiind a bătut și mingia pe maidan, adică a jucat și fotbal, unde s-a arătat la fel de talentat! La un moment dat se pare că a trebuit să aleagă între fotbal și tenis! Și a ales tenisul! De ce oare?!
Fotbalul este un joc de echipă! Ai nevoie de zece coechipieri, iar pe aceștia îi alege antrenorul! Ca jucător de fotbal ești la mâna antrenorului, chiar dacă ești Dobrin!… Dar în tenis nu depinzi decât de prestația ta de pe teren!… Ce s-ar fi ales din Năstase dacă prezența sa pe teren ar fi fost decisă de un Angelo Niculescu, de hachițele acestuia, iar nu de rezultatele de pe teren! Pe mâna lui Dobrin se câștigase calificarea la Mondialul din Mexic, unde Dobrin n-a jucat niciun minut!… A fost ca și cum Năstase s-ar fi calificat în finala unui mare turneu și antrenorul ar fi trimis pe teren alt component al „echipei” să dispute finala!…
Norocul lui Năstase – și al nostru, acesta a fost: a ales un sport în care te descurci numai de unul singur! Nu depinzi de niciun frustrat care a ajuns antrenorul unei naționale și prima sa grijă e să arate că se descurcă și fără „vedete”! Altminteri, dacă ar fi ales fotbalul, Ilie Năstase, cu spiritul său de „cavaler fără lege”, aș zice de haiduc, nu ar fi știut să intre pe sub pielea antrenorului, să-i care geamantanul prin gări și aeroporturi ca să prindă echipa!…
Sigur, este important antrenorul și la tenis! Dar nu el face echipa! Nu există echipă de tenis cu care te înscrii la un turneu! Turneele sunt individuale! Nu antrenorul de la București sau federația decide cine participă sau nu la Wimbledon!
Nu insist asupra răului făcut în fotbalul românesc de tagma antrenorilor, a selecționerilor. Voi relua subiectul! Dar azi e zi de sărbătoare pentru sportul românesc și nu vreau s-o stric!
Ilie Năstase – 70 de ani! Părea că va rămâne pe vecie tînăr și ferice!… Fără să ne cunoaștem în persoană, când îi văd pe ecran zâmbetul, rămas același, îmi vine să mă mir: Domnule, dar omul ăsta e chiar ferice! Și o merită mai mult decât oricare altul pentru câtă lume a făcut fericită pe vremea când, vorba poetului Tudor George – Ahoe, în sonetul dedicat lui Ilie Năstase, Ilie al nostru ne-a rămas în minte și suflet baletând elegant și dezinvolt „într-un viscol de mingii”! Ce imagine! Ce campion!
Lasă un răspuns