„Ori învingem noi și lumea se va purifica, ori înving ei și devenim sclavii lor” (1)

Încă din timpurile preistorice, omul, ca specie biologică, s-a situat deasupra tuturor celorlalte mamifere. Datorită inteligenței superioare condusă de rațiune, a simțit nevoie să se detașeze mult  în ierahia stabilită de natură anterior. Filozoful grec Platon relatează în scrierile lui despre o perioadă foarte favorabilă a umanității, numită „epoca de aur”, considerată prima eră a lumii, desigur într-un stil mai mult legendar, însă există și un adevăr la mijloc. Se spunea că în acea vreme oamenii trăiau într-o desăvârșită armonie cu zeii, animalele și natura. Omul recunoștea dominația și superioritatea  zeilor,  iar animalele se comportau cu oamenii ca și cum aceștia ar fi avut un ascendent asupra lor… Aceste calificative ierarhice erau, se pare,  stabilite printr-o înțelegere comună, emerită, lispită de divergențe sau situații conflictuale. Legenda spune că această epocă s-a sfârșit atunci când a apărut vrajba între oameni și zei… Cam tot pe atunci, se spune, s-ar fi scufundat legendarul  continent Atlantida. Într-jun sens realist, acei  zei erau tot oameni, dar își supuneau semenii prin prisma superiorității ierarhice. Se pare că din acel moment istoria s-a scris în tumultul bătăliilor și războaielor purtate de- a lungul vremurilor.

Dominația omului puternic,  care se considera superior asupra omului slab pe care îl consideră inferior, este diferendul a constituit baza tuturor războaielor din cele mai vechi timpuri până în prezent. Adevărul este că superioritatea pe care și-o adjudecă omul lider  în dorința lui  de  a-și domina semenul slab  nu are nici o valoare reală, ci  totul constă în satisfacerea unor dorințe orgolioase de  stâpânire și expansiune prin puterea inteligenței strategice și a armelor. Începând cu  Ginghis Han, Iulius Cezar, Alexandru Macedon, Suleyman Magnificul, Petru Cel Mare, Napoleon Bonaparte și mergând până la Hitler, istoria universală i-a consemnat pe aceștia ca fiind cei mai mari cuceritori ai lumii. Inteligența expansivă și talentul strategic militar i-a impulsionat să meargă foarte departe cu planurile lor de a cuceri lumea. Unii au sfârșit în glorie, alții au fost învinși spre gloria altora, pentru că și-au depășit limitele. Însă, în  cazul ultimilor doi foști mari conducători,  Napoleon Bonaparte și Adolf Hitler, care, în cele din urmă, au fost învinși, analele istorice ni-i prezintă în termeni nu tocmai elogioși, dar, în memoria  popoarelor  pe care le-au cârmuit, au rămas întipăriți ca personalități  deosebite.

În istoria neamului românesc au existat două personalități marcante care au avut tendințe expansioniste: regele Burebista care, în jurul  anului  48 î.d.C.,  reușește să creeze Dacia Mare, ajutat fiind de către Preotul Deceneu să unească toate triburile dacice. Această uniune s-a efectuat pe cale pașnică dar și prin război. Cauzele apariției statului dac au fost: unitatea etnica și lingvistică a dacilor; pericolele care amenințau Dacia (celții dinspre Vest, romanii dinspre Sud); apariția unei personalități politice și militare remarcabile. Burebista și-a întins regatul, la mijlocul secolului I î.d.C., de la Dunarea Mijlocie și Morava (Vest), Munții Balcani (Sud), Marea Neagră, Bug (Est), Carpații nordici (Nord). Burebista a murit asasinat în urma unui complot al nobililor geto-daci din regat, care nu vroiau să se supună regelui, având dorința de a păstra  autonomia  unora dintre triburile  aflate în părțile mărginașe ale  regatului dacic.

A doua personalitate  a istoriei românești care a dus războiul mai departe de granițele țării din raționamente strict militare, a fost Mareșalul de oțel al României, Ion Antonescu. Asaltul s-a petrecut în perioada 14 august-16 octombrie 1941. În ciuda tuturor contestațiilor și criticilor aduse fostului mare om de stat, acțiunea a fost o  mare izbândă, o lecție strategico-militară dată rușilor,  care ne-au socotit întotdeauna un popor slab și, ca atare, ne-au  subjugat rupând bucăți mari din teritoriul nostru străbun. Un alt motiv pentru care a fost cucerită Odessa, este  aceea că  reprezenta o bază de operații foarte importantă  pentru sovietici. Odessa a mai fost numită  „perla comunității evreiești din U.R.S.S.”  La Odessa s-a născut Zeev Jabotinski,  întemeietorul sionismului revizionist, militant fervent pentru  dreptul la întemeierea unui stat evreiesc pe tot cuprinsul Palestinei istorice, astfel că Jabotinski este continuatorul politicii  pro-sioniste promovate de peredesorului său cunoscut ca adevăratul părinte al sinonismului mondial,  Theodor Hertzl, născut la Budapesta. În 1909 Jabotinski devine șeful grupării paramilitare Șorenim. Jabotinski mai  înființează în Palestina Legiunea Iudaică,  dar care a fost desființată de britanici, ca mai târziu să fie reînființată sub  denumirea Hagana, grupare militară care  a constituit nucleul ce a dus la formarea puternicei armate israeliene din ziua de astăzi.

Un alt evreu  născut la Odessa a fost Lev Troțki, cel care a deținut funcția de Comisar Al Poporului  pentru politica externă  a U.R.S.S.,  apoi fondator și Comandant al Armatei Roșii în timpul conducerii U.R.S.S. de către un alt evreu, Lenin. Troțki, dușmanul lui Stalin, (evreu și el la origine) își trimite securiștii să-l  asasineaze în timpul cât acesta se afla în exil în Mexic. Revenind la conflictul româno-sovietic,  în  ziua de 26 -27 iunie 1940, sovieticii  dau ultimatumul  României  pentru  ca populația românească  să părăsească  teritoriile Basarabiei, Bucovinei și ținutulului  Herței  ocupate de armata sovietică în urma pactului Ribbentrop -Molotov semnat în data de 23 august 1939. În timpul evacuării populației românești din teritoriile menționate, comisarii sovietici, în marea lor majoriatate evrei, au ordonat  crime odioase de ordinul zecilor și sutelor de mii, împotriva românilor care au fost impușcați, sfârtecați în bucați și jefuiți de bunurile lor. Detractorii ființei naționale românești, filo-sioniștii, invocă fără nerușinare implicarea României în Holocaustul împotriva evreilor. Conspirația criminală a acestor dușmani ai românismului nu cunoaște limite.

Aceeași conspirație evreiască  l-a condamnat la moarte pe Mareșalul Ion Antonescu,   care, în pledoaria lui din timpul falsului proces  care i s-a înscenat, a argumentat foarte just ce fel de  cauze  l-au determinat să acționeze  pentru apărarea românității. Masacrele împotriva evreilor? Dar ce spuneți despre masacrele împotriva românilor interprinse de către evreii diabolici, inumani? De ce nu recunoașteți că din toate țările europene din timpul celui de al doilea război mondial, România  a fost singura țară care, prin bunăvoința aceluiași Mareșal,  numit criminal de război, a salvat viața a sute de mii de evrei, care ar fi putut fi predați naziștilor. De ce  Ungaria, care  sub conducerea Amiralului Horthy Miklos, fiind una dintre primele țări europene care au legiferat  măsuri antisemite,  n-a fost trasă la răspundere măcar în  aceeași măsură ca și România? În timpul guvernării lui Horthy, numai din Transilvania  de Nord ocupată de unguri, au fost trimiși la moarte peste 166.000 de evrei. Ce a avut de spus Ellie Wiesel despre acestea, el care susținea revizionismul maghiar, el, escrocul dovedit,  care a furat indentitatea unui evreu închis în lagărele de concentrare naziste și care de ani buni se luptă să dovedească implicarea României în holocaustul evreiesc?

Miklos Horhy pe timpul guvernării sale, de asemenea, a ordonat crime odioase  împotriva  românilor din Transilvania de Nord  aflată sub ocupație ungurească.  Redau un fragment dintr-o carte scrisă de Radu Theodoru, cu titlul ,,Urmașii lui Atilla” în care este scrisă chiar mărturia unui maghiar cu privire la crimele groaznice săvârșite împotriva românilor ardeleni din timpul sângeroasei ocupații hortiste: „Oamenii sunt închiși cu sutele, cu miile sunt bătuți, sunt torturați în mod cumplit. Asasinatele și execuțiile se țin lanț și toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut români… pe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leșurile celor spânzurați, unde cadavrele martirilor asasinați cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat și barbarismul și răzbunarea joacă dansul sălbatic al morții… A chinui… cu un vandalism necruțător oameni lipsiți de apărare este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. Nu-mi rămîne altceva decât să mă rușinez că m-am născut secui-maghiar și să reneg faptul că am învățat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară.”

De ce Horhy, la fel ca și Mareșalul Franței, Philipe Petain, șeful regimului de la Vichy,  care s-a făcut vinovat că a dispus  deportarea a sute de mii de  evrei în lagăre,  n-au avut soarta tristă a Mareșalului Antonescu? Atât Miklos cât și Petain au beneficiat de clemență fiind amnistiați de la pedeapsa cu moartea. În timpul procesului intentat Mareșalului Antonescu și colaboratorilor săi, când i s-a cerut să jutifice actele incriminatorii săvârșite  de armata română împotriva  populației civile din Odessa, acesta a vădit minciuna acuzatorilor printr-un răspuns simplu. ,,Eu am ordonat represalii și nu masacre, iar lupta noastră a fost împotriva partizanilor comuniști  care au săvârșit crime împotriva  ofițerilor și soldaților armatei române, aruncând în aer Comandamentul Militar Român, deci nu confundați!” Conducătorul statului român, Ion Antonescu, nu era nebun așa cum  au tot afirmat detractorii săi. Avea perfectă dreptate când susținea  că lupta  lui și a poporului lui nu este împotriva slavilor, ci împotriva evreilor. „O luptă pe viața și pe moarte din care au ieșit învingători evreii care ne conduc până în prezent. Învingătorii ne-au  rescris istoria plină de falsuri. Învingătorii ne-au dezbinat și ne-au împins  în pragul pierderii identității naționale și al destructurării statale. Doar istoria lor este „cea mai frumoasă poveste”, așa cum susține istoricul Adrian Cioroianu, cel care ne servește istorie cu porția, de câte cinci minute… (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*