George Enescu – model educațional

„Enescu rămâne pentru mine cea mai extraordinară ființă umană, cel mai mare muzician” – spunea marele Yehudi Menuhin, viorist și dirijor american, elevul lui Enescu… Firește, nu punem sarcina educației unui talent muzical la nivel enescian, ci de educare la tineret a calităților umane pe care le poseda G. Enescu. El s-a manifestat plenar în șase ipostaze strălucite: ființă umană extraordinară, compozitor, violonist, pedagog și dirijor de orchestră simfonică.

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 într-o familie de români moldoveni din s. Liveni-Vârnav județul Botoșani.  Această zi ar trebui comemorată la fel ca și ziua de naștere a altui geniu național, M.Eminescu. G.Enescu a fost primul compozitor român care a lansat  valorile muzicii populare românești în patrimoniul muzical  mondial. A fost al putulea copil în familia arendașului Costache Enescu și a a soției lui, Maria. La vârsta de trei anișori, auzind un taraf, George s-a îndrăgostit de muzica populară românească. Aptitudinile se dezvoltau timpuriu: a început să cânte la vioară la patru ani, la această vârstă știind să citească, să scrie, să adune și să scadă.

În anii 1888-1894, tânărul Enescu a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu medalie de argint, în anii 1895-1899 a studiat la Conservatorul din Paris. Veni din Franța la București, unde începu să dea lecții de vioară. La 1898 a scris suita simfonică Poema Română, în anii 1901-1902 a scris Rapsodia Română Nr.1 — de celebritate mondială și Rapsodia Română Nr. 2.

Opera muzicală a lui G. Enescu, de o armonie vibrantă superbă, clasică și romantică prin instinct, include încă: trei simfonii, suite, cântece, sonate, cvartete, opera Oedip. În creația sa, în ipostazele  de compozitor, dirijor și violonist, G.Enescu a urmat principiul autoasumat: „Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu și să faci pe alții să vibreze”.

Enescu muncea enorm. Poseda un caracter de noblețe spirituală, era un om cald, generos și al cuvântului dat. Uimea prin modestia deplină. El a fost pedagogul unor vioriști deveniți celebri (Y. Menuhin, I. Gilis ș.a.). G. Enescu, în calitate de violonist și compozitor, a făcut turnee în SUA, Canada, Elveția, Olanda, Rusia. Franța, Spania, Portugalia etc. A făcut donații pentru susținerea tinerilor muzicieni talentați. A dat bani pentru crearea unui premiu național pentru compoziție. A dat 100.000 de mii de lei, sumă enormă pe atunci, pentru întărirea capacității de luptă a Armatei Române.

Sensibilitatea activă a lui G. Enescu la durerile și problemele poporului român este ilustrată și de alte exemple. Așa, la 21 mai 1904, a trimis de la Paris la Oradea (aflătă atunci pe teritoriul   înstrăinat  de către imperiul vecin asupritor-antinațional) melodia și versurile unui imn compus de el:

Deschideți vechea carte a vremilor trecute,/ Menirea voastră-n lume dintr-însa o aflați./ Al vostru-i viitorul, nepoți de împărați,/ A voastre fi-vor  comorile pierdute…// Sus inimile voastre, români, voioși-nainte!/ Căci zorii zilei dalbe acuma se ivesc./ Trăiește încă-al Romei geniu dumnezeesc,/ Și n-am pierdut noi mila cerescului Părinte.

La 26 martie 1918, când, pe-neașteptate, i s-a comunicat că mâine Sfatul Țării — parlamentul  Republicii Democratice Moldovenești va vota Unirea cu România, ochii lui Enescu s-au  umplut de lacrimi.

Muzica enesciană scutură sufletele de mizeriile zilei, le ridică în sfera luminoasă a idealului etern. Odată, pe la 1916, când  G. Enescu aflase că la București se stingea prematur din viață, în chinuri, minunatul pictor Ștefan Luchian,  a căutat casa pictorului paralizat și i-a cântat din vioară un concert întreg… George Enescu, în timpul celor două mari războaie mondiale, rămase în România. Își lua  vioara și pleca în spitalele militare, unde cânta pentru alinarea și fortificarea  răniților.

După trei luni de la formarea (2 decembrie 1917) a  Republicii Democratice Moldovenești , G.Enescu a fost invitat de către cărturarul Onisifor Ghibu să dea câteva concerte la Chișinău. Maestrul a consimțit. A sosit de la Chiinău cu orchestra simfonică din Iași pentru trei concerte. Acestea au avut loc în sala mare a sediului Adunării Nobilimii (acum pe acel loc e cinematograful „Patria”)

Două concerte simfonice dirijate de către marele .Enescu au avut loc pe 24 martie și pe 25 martie, în a treia zi, de pe 28 martie,  el a prezentat un concert de violină, acompaniat de orchestra din Iași, sub  bagheta lui Jean Bobescu. Banii  de la vânzarea biletelor primului concert au fost transferați în folosul refugiaților ardeleni, de la al doilea concert — în folosul orfanilor ostașilor moldoveni căzuți în război, de la al treilea — în folosul Societății ”Făclia”.

Pe 14 aprilie 1918, după revenirea de la Iași, Enescu a dat un concert de vioară la Bălți, în favoarea invalizilor și orfanilor de război din ținuturile Bălți și Soroca (20.000 de lei). Cotidianul  din Chișinău ,„România Nouă” ( 30.03.1918) scria despre arta dirijorală și interpretativă a maestrului român: ”Arta prin care Enescu a interpretat pe compozitorii mari ai muzicii universale a fost atât de strălucită, încât publicul, în cea mai mare parte străin, a rămas cu desăvârșire vrăjit. Rușii, care au o cultură muzicală serioasă și au ascultat atâtea celebrități la Chișinău, de astă dată și-au dat seama că au în fața lor un artist de proporții extraordinare”.

Dăcă a fost indicată instalarea pe o clădire din Chișinău a unei plăci comemorative  cu menționarea înnoptării acolo a celebrului cântăreț rus, Fiodor Șaleapin, ar fi corect ca în apropiere de „Patria”  să fie amenajat  monumentul lui G.Enescu, cu menționarea acelor trei concerte din martie 1918! În timpul șederii la Chișinău, G.Enescu locuia în casa lui Vladimir Herța (vila orășenească în stil  vienez, azi – sediul Muzeului Republican de Arte Plastice, în reparație). Fațada acestui sediu așteaptă placa comemorativă respectivă…. nu  trebuie mulți bani…

După terminarea Primului Război Mondial, în Europa întreagă s-a instalat o profundă criză morală, sesizată de multă lume. G.Enescu, deranjat de decadența morală europeană, s-a închis în sine, continua activitatea, afirmând: ”Cred că printr-o lege a naturii, pe care am putea-o numi lege a reacțiunii, din pustiirea morală de astăzi se va naște credința în demnitatea omului…”. În anul 1946, când în România postbelică considerată țară învinsă și dată în proporție de 90 la sută pe mâna biruitorilor estici, care au tutelat holocaustul antiromânesc realizat de către minoritarii agresivi urcați în principalele posturi din stat, G. Enescu s-a văzut nevoit să plece la Paris… Minoritarii nimiceau  purtătorii de spiritualitate națională românească.

Enescu a scris memorii, care au circulat în România sub formă de manuscrise dactilografiate.

Enescu a decedat la 4 mai 1955 și a fost înmormântat în cimitirul Pere-Lachaise din Paris. Personalitaea lui se cuvine să fie promovată ca mostră reală de model educațional. Să  ne comportăm în conformitate cu următoarele cugetări enesciene: „Trebuie înainte de toate să fim oameni, să fim patrioți, să iubim adevărul, binele, frumosul”, „…luptă până la capăt, fără șovăire, fără sfială, fără să aștepți vreo răsplată” ori „Ca și arta e și viața, și viața e ca și arta – ambele trebuie să fie brodate pe frumos, pe bine, pe noblețe și delicatețe, pe dragoste, nu pe practic, nu pe parvenire, nu pe ură…”.

Vitalie Pastuh-Cubolteanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*