Unde se află filmul românesc?

Cu premiul de regie (ex aequo) obținut la Cannes pentru filmul Bacalaureat, Cristian Mungiu se instalează în fruntea celor mai titrați cineaști români, iar filmele Noului Val au adus cinematografiei noastre o salbă de premii cât roata carului, câte nu există în toată istoria filmului românesc. Dar Sergiu Nicolaescu obișnuia să spună: „Fac ceva pe aceste premii, dacă filmele lor nu au succes de public”. La fel cum cineaștii Noului Val spun că „facem ceva pe succesul de public al filmelor lui Nicolaescu, dacă nu au premii internaționale”. Cu o astfel de ștachetă fuckyou-cistă, nu se poate să intrăm în normalitate, adică să avem filme care iau și premii internaționale, dar care să aibă și succes de public!

Nu o dată am scris că natura filmelor realizate de Noul Val este experimentală. Tinerii – de acum bătrâiorii cineaști! – fac filme școlărești, ca la examenele de la UNATC, când își prezintă încercările la festivalul  „Cinemaiubit”. Nici filmele lui Mungiu nu depășesc acestă fază, dovadă că ele nu au succes de public. Nici un film al Noului Val nu a depășit plafonul de o sută de mii de spectatori, în timp ce filmle lui Nicolaescu, Geo Saizescu et co au întregistrat milioane și zeci de milioane de spectatori. Iar seismogaful actual sunt televiziunile din România, care își salvează respirația difuzând în draci filme românești ale genereațiilor “expirate”. Toată producția socilistă defilează pe micile ecrane. De câte ori revin în țară, văd la Antene, la Protv, peste tot, reluări. Reluări străinie și românești. Nici un film al Noului Val nu interesează televiziunile. Aceste filme nu sunt nici pe piață. N-ai unde să vezi un film nou, fiindcă nu există un cinemtograf al filmului românesc. Producția americană e dominantă și pe piața românească.

De ce se întâmplă acest lucru? Fiindcă tinerii cineaști  nu știu să facă filme comerciale. Nu sunt capabili să facă nici o ecranizare. Filmele lor sunt improvizații, exerciții de școală. Foarte bine, dar cât mai durează această fază infantilă? Când vor ajunge să facă și ei filme ca Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Victor Iliu, Gopo, Nicolaescu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc și alți cineaști români care stăpânesc structurile clasice ale povestirii cinematografice?

Dacă un Cristi Puiu susține că de la el începe istoria filmului românesc, cu certitudine că nu vom vedea niciodată în această altă istorie un film comercial românesc, un film de public, ci doar filme coreene sau chinezești, fiindcă și aceste școli au o natură experimentală. Un popor atât de dinamic, ca poporul român, definit prin iuțirea de sine, a ajuns să fie reprezentat de filme imobile, reportaje statice, lente, fără vlagă, ca ultimele filme ale lui Puiu și Porumboiu, de parcă au transpus Nirvana în bătătura noastră, ceea ce este o anormalitate. O fi mai dinamic Bacalaureat? Sau e tot lent și cu poante moldovinești? Vom vedea, dacă va rula pe piață când voi reveni pe meleagurile natale.

Din păcate, filmele Noului Val nu pot fi văzute nici pe posturile de televiziune, nici pe piața americană sau europeană, ci doar la cinemateci sau la anumite festivaluri, nici măcar la Tribeca Film Festival, deși ele sunt potrivite pentru un astfel de festival sau pentru Sundance Festival, festivaluri axate pe producția independentă, pe filme cu buget mic. Ca să facă filme comerciale, de genul Pe aripile vântului, cineaștii români ar trebui să învețe școală, să învețe lecția filmului american sau să aibă șansa să facă filme la Hollywood.

E bine că iau peremii, că și-au făcut vad la Cannes, dar acest festival e compromis, premiile sunt aranjate, nu mai impresionează pe nimeni un premiu obținut acolo. Impresionează dacă nu-l obții! Cannes încă e rezonabil, cultivă și filmul experimental, dar filmele de festival nu au impact la publicul larg, sunt filme elitiste. Desigur, o cinematografie trebuie să aibă și așa ceva, fiindcă filmul înseamnă căutare de sine și împrospătarea mijloacelor de expresie. Dar o cinemtografie normală ar trebui să aibă 10 la sută filme de avangardă, experimentale, restul să fie filme de public, să-și scoată investiția, cum se întâmpla cu hulitul film socialist, care se finanța pe sine din încasări. Filmele Noului Val sunt însă total perdante, ele sunt realizate cu suport substanlțial de la stat, dar nu-și recuperează banii primiți. Există o lege a CNC care spune că dacă timp de 5 ani un film nu-și recuperează finanțarea, producătorul lui e obligat să restituie suma cu care statul i-a pus pe roate filmul. Dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Dacă s-ar respecta această condiție, filmul românesc ar sucomba.

Dar cineaști tineri trebuie să înțeleagă că ulciorul nu merge de multe ori la apă, că nu se poate tot așa, doar cu filme pompate de la buget și cu consolarea unor premii internaționale. Prestigiul trebuie să aibă acoperire în audiență. Dacă filmele nu sunt văzute, premiile lor nu însemană nimic.

Ca să meargă pe această cale, pe care au mers marii cineaști români, e necesar să învețe lecția americană. Mi-aduc aminte de o discuție cu Sergiu Nicolaescu, care m-a întrebat cine este „acolo, de unde vii, la americani”, cel mai important în producția unui film (el credea că regizorul). Filmul, i-am răspuns, este o artă colectivă, o artă de echipă. Americanii știu bine acest lucru, iar la ei ordinea importanței este acesta: cel mai important este producătorul, apoi actorul /starul și scenaristul, fiindcă producătorul vrea să meargă la sigur, vrea să investească într-un scenariu scris anume pentru un star. Iar în al patrulea rând e important regizorul, după care operatorul, scenograful, compozitorul et co. la Oscar, premiu Best Picture este oferit producătorului/producătorilor. Ideal este ca regizorul să fie și producătorul propriului său film. Woody Allen, care îndeplinește acestă condiție, a spus o dată că pentru el cel mai greu moment al unui film este atunci când face distribuția, iar după ce semnează contractele cu actorii, devine liniștit, fiindcă știe că nu mai trebuie să facă nimic, starurile alese își fac datoria cu brio și totul merge șnur.

Sergiu Nicolaescu era singurul cineast care avea în instinct și în calcul această lecție și o aplica. După ultima noastră discuție era hotărât să fie și producătorul următorului film pe care voia să-l facă. Era cineastul american al românilor. Dar și Pintilie, Ciulei, Iliu, Pița, Saizescu, Veroiu, Cocea, Mureșan și ceilalți regizori importanți știau această regulă, ei își bazau filmele pe mari actori, fără excepție. Dovadă că reluările de la televiziuni spun totul când revezi masiv filme cu Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Iurie Darie, Gheorghe Dinică, Amza Pellea, Florin Piersic, Ion Dichiseanu etc. Toată peliada marilor actori români din „epoca de aur” defilează pe micile ecrane. Iar scenariile erau scrise numai de scenariști profesoioniști sau de mari scriitori.

Acum, Noul Val e cramponat într-o gonflare de sine incredibilă. Toți sunt mitomani, începând cu Nae Caranfil. Ei n-au treabă cu scrisul, nu sunt scriitori, dar nu acceptă să le scrie altcineva scenariile, dovadă că au scenarii proaste, nu știu să construiască nici dramatic, nici comic, nici cinematografic. Marea hibă a filmelor lor este scenariul. Ba am citit că Mungiu a luat la Cannes Palme d’Or pe un film al cărui scenariu era subtilizat, când a fost președintele unui juriu care a premiat acel scenariu. Apoi, realizând scenarii hibride, însăilări de conjunctură, cu întâmplări nesemnificative, tot felul de povești cu poantă, cum îi învață doamna Bostan la UNATC, pare firesc să nu aibă nevoie de staruri, de vedete. Așa scenarii, așa actori, șterși, inlocuibili! Ce vedete au impus cele 200 de filme ale Noului Val? Nici una. Dacă Filantropica lui Caranfil a avut succes, s-a datorat unor staruri ca Mircea Diaconu și Gheorghe Dinică. De altfel, Filantropica e sigurul film pe care l-am văzut reluat pe un post de televiziune din toată producția Noului Val! În rest, din punct de vedere cinematografic, România se află la cheremul producției trecute, al hulitelor filme socialiste.

Iată o dependență bizară, paradoxală: românii înjură comunismul, îl consideră vinovat de groapa în care trăiesc, dar urmăresc în draci filmele produse în acest stupid regim. Păcat de talentul unor cineaști tineri dacă ei nu înțeleg că filmul se face în echipă și cu bani mulți. Altfel nu pot aspira la o mare montare, la un succes competitiv. Iar dacă înțeleg și mizează totul pe minimalism și pe filmul de autor, vor ajunge mereu să se uite în ograda altora. Locul filmului românesc ar trebui să fie dat de dinamica valorii, care rezistă spiritului critic, care ține în echilibru succesul de public și recunoașterea universală, implicit premială.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*