Acest coif antic roman ranforsat a fost descoperit la Berzovia în toamna anului 1968, în cursul săpăturilor arheologice efectuate în perimetrul Castrului Legiunii a IV- a „Flavia Felix”. El este un coif din perioada romană, de tip Weissenau și a ieșit la lumină într-o încăpere din partea vestică a pretoriului, unde era acoperit de un strat de dărâmătură format din pământ ars la roșu, țigle și olane romane sfărâmate. Berzovia este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Caraș-Severin, din Banat. Localitatea Berzovia este menționată ca cetate dacică în Tabula Peutingeriana, sub denumirea de Berzobia. Numele său apare în singurul fragment care a supraviețuit de la împăratului Traian, ce ține să menționeze, după ce a intrat în Dacia, că: „…vom merge spre Berzobis și apoi spre Aizizis”. Se presupune că în Evul Mediu aici a fost centrul politico-administrativ al unui district românesc până în veacul al XVI-lea (Istoria districtelor românești din Banatul timișan de Vicențiu Grozescu).
În momentul descoperirii coiful se afla într-o stare foarte precară de conservare și datorită lipsei aproape totale a miezului s-a desprins în mai multe bucăți. Fragmentele recuperate au fost restaurate la Muzeul de Istorie al Trasilvaniei din Cluj Napoca și datorită faptului că reprezintă un tip de coif binecunoascut de arheologi, fragmentele lipsă au putut fi refăcute cu ușurință și exemplarul reconstituit aproape în întregime. De menționat ar fi faptul că paragnotida din față a fost lăsată intenționat neîndreptată, purtând o urmă de lovitură, probabil de sabie. Coiful de la Berzovia a fost lucrat din tablă de fier ciocănită și după restaurare are următoarele dimensiuni: înălțimea 11.50 cm., diametrul calotei 20.00 cm și lățimea maximă a apărătoarei de ceafă 34.00 cm. El se compune din următoarele părți principale: calota, apărătoarea de frunte (paragnotida), două apărători de urechi, o apărătoare de ceafă și două apărători de obraz. Calota semisferică a fost prevăzută în partea din față cu o apărătoare de frunte de forma unui mic cozoroc, cu o lungime de 2,60 cm. Piesa, confecționată din tablă de fier, avea marginea anterioară curbată în jos, fiind fixată în dreptul tâmplelor cu două nituri de cupru. Calota a fost întărită în exterior prin două bare subțiri de fier, dispuse în cruce, extremitățile primeia ajungând în dreptul tâmplelor, deasupra apărătorilor de urechi, iar ale celeilalte la mijlocul frunții și al cefei. Aceste bare, care au grosimea de 0,60 cm., sunt fixate tot cu nituri de cupru. Deasupra cozorocului, pornind de o parte și de alta a barei de întărire, sunt executate în relief două aripi arcuite în formă de „S”, ale căror vârfuri se îndreaptă spre spate. Deși pe coiful restaurant acestea ajung până la spatele calotei, fiind tăiate de bara de întărire laterală, probabil că în starea lui inițială nu depășeau linia tâmplelor. Lateral există două deschideri aproximativ semicirculare pentru urechi, care erau apărate prin răsfrângeri ale marginii calotei reliefate mai puternic spre partea anterioară. Apărătoarea de ceafă, masivă, având o lățime de 9.00 cm., pornea aproape de la nivelul marginii din față a coifului, fiind dispusă orizontal. În locul de unire cu calota ea prezintă trei caneluri transversale ce serveau la o fixare mai bună a apărătorii.
La restaurare, marginea apărătorii de ceafă a fost prinsă într-o bandă de cupru cu profilul în forma literei „C”. Apărătorile de ceafă s-au pierdut, dar în interiorul calotei, în fața deschiderilor pentru urechi există câte o piesă de fier fixată cu două nituri de formă aproximativ dreptunghiulară, cu laturile scurte rotunjite, având lungimea de 2.00 cm și lățimea de 1.30 cm. Aceste fâșii de fier erau necesare probabil la fixarea balamalelor de la apărătorile de obraz. Coiful trebuie să fi avut o căptușeală groasă, din piele sau material textil, care împiedica eventualele răniri ce puteau fi provocate de piesele metalice din interiorul calotei. Dintre coifurile folosite de militarii romani din legiuni, cele mai apropiate de piesa descoperită la Berzovia sunt cele de tip Weisenau. Coifurile de acest tip sunt caracterizate prin calota semisferică ce coboară la spate până la baza craniului, terminându-se printr-o apărătoare lată de ceafă, dispusă oblic și ușor arcuită, și prin existența unor orificii semicirculare pentru urechi, protejate de întărituri ieșite în relief. Ca elemente de décor, apar adesea pe partea frontală ornamente în formă de aripi, la locul de unire al calotei cu apărătoarea de ceafă, caneluri transversale, iar pe apărătoarea de ceafă, un arc dublu.
Toate motivele decorative menționate sunt lucrate în tehnica „au repousse”. O particularitate deosebită a Coifului de la Berzovia, nemaiîntâlnită la nici un alt exemplar al tipului de coif Weisenau, o constituie prezența barelor de întărire așezate în cruce deasupra calotei, bare care reprezintă o formă simplificată a benzilor de întărire de pe Coiful de la Jart sau de pe un număr mare de coifuri romane redate pe Columna lui Traian de la Roma, cu metope-imagini din cele două războaie daco – romane. Mai trebuie menționat faptul că apărătoarea de ceafă care pornește de la nivelul marginii din față a calotei, apropie coiful acesta de tipul de coifuri Haguenau, caracteristic pentru prima jumătate a secolului I d.Hr. Chiar dacă inițial apărătoarea de ceafă era arcuită și oblică, cum e la tipul Weisenau, și deformarea s-a produs prin presiunea pământului, totuși rămâne cert faptul că ea era așezată mai sus decât la celelalte exemplare ale tipului amintit. Revenind la barele de întărire dispuse în cruce, ele sunt considerate mai nou, ca reprezentând o inovație a armatei imperiale romane condusă de împăratul Traian și datorată bătăliilor date în cele două războaie daco – romane. Mai exact, aceste bare au fost fixate pentru a conferi coifului un plus de rezistență în fața loviturilor date cu falx-ul dacic, sabia emblemă a strămoșilor noștri nemuritori. În ceea ce privește cronologia piesei de la Berzovia, ea trebuie pusă în legătură cu prezența Legiunii a IV-a Flavia Felix în castrul de aici. Unitatea a staționat la Berzovia relative puțin (între anul 102 și începutul domniei lui Hadrianus, când a fost transferată în vechea ei garnizoană de la Singidunum, cel mai târziu în anul 114). Deci, coiful – care probabil a făcut parte din armamantul defensiv al militarilor romani din această legiune a fost pierdut în momentul evacuării castrului. Exceptând barele de întărire (ranforsare) dispuse în cruce – care reprezintă o particularitate -, coiful de la Berzovia își găsește multiple analogii în Imperiu, acest tip de cască fiind reprezentativ pentru dotarea infanteriei romane din secolul II. Coifuri cu calota întărită (ranforsată) au mai fost descoperite la Miholo, Batina, Ciumești, Apahida, Orosfaia, Lin, etc.
„A plecat la război (Traian) cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştrii, şi nu se singhiseau de loviturile de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor” (Fronto, Pricipia Historiae, II (trad. în „Izvoare privind istoria României”, I, 1964, pag. 533) (16). Sicca. Falx-ul. Sabia curbată dacică. Un nume de armă, o armă temută şi îndrăgită, o armă care, datorită eficacităţii sale în luptă, a făcut ca mastodontul militar al Imperiului Roman să îşi schimbe modul de apărare al soldaţilor săi, întărindu-le coifurile cu platbande metalice şi creând armuri pentru braţele şi picioarele acestui miriapod ofensiv ce se vedea altfel pus în situaţia de a avea membrele secţionate sau chiar capetele retezate. Derivată din coasa folosită la muncile agricole, dar având o altă rezistenţă şi fiind fixată într-un mâner ce îngăduia a fi manevrată cu ajutorul ambelor mâini, sabia dacică şi-a găsit utilitate într-o îmbinată unică cu credinţa în nemurire a soldaţilor ce o aveau în dotare. Această îmbinare a filosofiei – credinţe cu istoria evoluţiei unei arme avea să aducă respectul celorlalte armate ce intrau în conflict cu strămoşii noştrii. În mâinile unui luptător geto-dac încercat, falxul reteza absolut orice, graţie formei sale unice. Toate populaţiile vecine se temeau de armata dacă. Nimic nu rezista unei lovituri năpraznice de falx: arme, armuri, scuturi, cai.
Codul Zalmoxian de conduită şi falxul dacic a reprezentat o pavază de temut a Regatului Dac. Armata dacă a constituit o forţă de care se temeau toţi vecinii, inclusiv Imperiul Roman, aşa cum recunoaşte şi Lucanus în a sa „Pharsalia”: „Feriţi-ne, zei cereşti, ca printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân teafăr…” Leziunile potenţiale (tăieturi, despicături) apărute în urma luptelor cu asemenea arme depindeau de forţa loviturii, de experienţa celui ce folosea sabia, de unghiul de incidenţă, precum şi de porţiunea de corp afectată. În cazul loviturilor cu amplitudine mare, intervenea forţa de inerţie conferită de greutatea armei, dar şi a ambelor braţe ridicare spre a lovi şi reteza. Acest gen de sabie presupunea şi un anume gen de eroism care, combinat cu caracteristicile de excepţie ale armei, poate justifica asocierea aproape exclusivă a dacilor cu Falx Dacica. Ataşamentul acestor daci pentru o asemenea armă nu rezidă doar din calitatea materialului şi eficacitatea formei, dar trebuie pus în legătură şi cu acea detaşare pe care dacii o aveau în faţa morţii. Cercetarea acestui filon spiritual şi din perspectiva unei mentalităţi a războinicului dac poate oferi date suplimentare despre sabia încovoiată şi ascensiunea ei meteorică în cadrul fenomenului militar antic trac. Falxul era arma tipică de luptă a dacilor, apărând figurată pe numeroase monumente, dar şi pe monedele imperiale din secolele II şi III e.n. Este plină Columna de la Roma de asemenea săbii, iar Monumentul Triumfal de la Adamclisi are pe metopele sale sabia naţională a poporului geto-dac. Din cauza eficacităţii acestei săbii încovoiate a apărut şi sinistra faimă a acesteia, pe care a dobândit-o în special în timpul celor două războaie daco-romane, cele ce au pus capăt existenţei regatului dac. Din această cauză a apărut și această „inovație” necesară, de ranforsare a coifurile soldaților romani, după cum dovedește și coiful antic roman ranforsat descoperit la Berzovia. Pe lângă această întărire a coifurilor, apariția armurii pentru brațele și picioarele pe care nu le puteau apăra scutul, a făcut ca armata romană să fie mai eficace în acțiunile sale de atac și să câștige bătăliile cu temuta armată dacă.
Lasă un răspuns