În ultimul an, de când ies mai des din grota mea de schivnic îndepărtat de lumea laică ademenitoare prin atracțiile uneoeri irezistibile, am preumblat când și când prin unele tranșee ale unui război pierdut, cel al artei și purificării spirituale, departe de artisticăria golănetului dedat a se da în spectacol; am refuzat derbedeitatea lingavă a altor cercuri și am optat pentru serate de muzică și poezie avându-i protagoniști pe Andrei Păunescu, Nicu Nicușor și Adi Manolovici alături de prietenii lor muzicieni, poeți, colaboratori, aspiranți…
După astfel de ieșiri întru bucuria muzicii vechi și noi și a poeziei vechi și noi în atmosferă colocvială, am optat să fiu mai apropiat minunatului grup găzduit cu parfum boemic de către actorul și regizorul Vasile Toma, distinsa sa soție Liliana Toma și fermecătoarea lor fiică Ilinca Toma, o artistă totală încă de acum, din adolescență, în jurul cărora gravitează artistul cantautor Nicu Nicușor, magnetul viu căruia nu îi putem refuza repertoriul, inima, harul.
În „clubul” lor, așa cum îmi place să cred că se poate defini, ca atmosferă intimă și locație, deja simțim dependența artistică, muzicală, lirică și interpretaivă în împletirea dragă inimilor noastre. Sunt multe de spus despre seratele noastre prelungite spre miezul nopții în care, fără excepție, ne revitaminizăm spiritual, ne revigorăm, ne reprimenim și ne purificăm emoțional în ambientalul fermecător de cenaclu cu totul aparte.
Aici, deunăzi, am avut surpriza de a asculta la microfonul micii scene din incinta cochetei clădiri de pe Strada Traian, ai cărei pereți sunt „decorați” cu peste o sută de fotografii ale artiștilor scenei și filmului românesc, vocea suavă, emoționată dar limpede și convingătoare a tinerei actrițe și creatoare de versuri și proză, Camelia Sopare, o artistă încă nescoasă la lumină prin scrierile ei și participarea la compozițiile dramaturgice ale îndrumătorului său și al altor talente remarcabile, Vasile Toma.
Așa cum îi stă bine scriitorului căutător și îndrumător în ale artei literare, m-am concentrat mai ales pe mesajele stilistice, literare ale scrisului tinerei artiste care a dat citire unor texte pe care le-aș defini drept poezie în proză și proză în poezie. Nu știu cum aș cataloga mai potrivit ceea ce ne-a expus și ceea ce, la rândul meu, expun acum. Sunt cumva în dificultate. Încerc să cred că parcurg un anumit gen ingenios de proză foarte scurtă, de compoziții în care frazele, sensurile, simbolurile, metaforele proprii poeziei se împletesc ingenios și, în același timp, se diferențiază sublim în melanjul pe care Camelia Soare, cu inteligență și har, îl pune în scena mentalului și afectivului printr-un stil telegrafic, postmodernist, sugestiv, dinamic, sinusoidal, cu propoziții scurte, sacadate… Sunt ușor confuz datorită ineditului unui astfel de scris, dar un lucru îmi este clar: se întâmplă ceva fenomenal, încerc să definesc acest gen de literatură și nu găsesc repere, încerc să-mi controlez entuziasmul, dar nu pot să nu exult fascinat: Camelia Soare, conștient sau nu, dă viață, contur și afirmare unui nou stil literar și unui nou gen literar pe care exegeții, în viitor, îl vor sistematiza și postula drept inventică literară a mileniului trei.
Asociația Literelor Anonime
Mă numesc T. Cel puțin așa mi s-a spus cu ani în urmă. Aș putea la fel de bine să mă numesc R sau V. Oamenii nu ar ști să facă diferența. Doar eu. Și, de ar fi după a mea judecată, mi-aș spune U. Simplu. Direct. Așezată aproape de capăt, distinctă un doar prin apariție, dar mai ales prin conținut. Aș fi cea fără de ‘gen’ – feminină și, totuși, impersonală. Aproape masculină. Daca aș fi un U… Dar, realitatea-i alta.
T-ul e motivul prezenței mele aici. El și nimeni altul. Vă veți întreba pe dată: unde și ce anume fac. Habar n-am. Și chiar de-aș stii, de ce v-aș spune? Doar sunt un T(imid). Un împart cu orișicin eemoții. E nefiresc și încurcat. Un pot vorbi cu auditoriu, un sunt un curajos și nici actor. Am, totuși, ceea ce se numește T(rac), se pare. De vreau să spun ce mă frământă, o fac rar și după lungi procese. Dar ce spun?… Sunt un T(rădator). N-ai face bine să te încrezi în ale mele vorbe.
Sunt cam nemulțumit, aș spune. Locul nu pare să mi-l găsesc de fel. E atât de absurd totul. Mă aflu aici dintr-un motiv ciudat: trebuie să vorbesc. Vezi? Înca un T: T(rebuie)!!! De ce? Când eu Vreau, de fapt. Vreau să îmi doresc să împărtășesc, un să mi se impună. Dacă m-ar lăsa să fiu un U, mi-aș alege singur unde și cum să fiu; aș fi Un visător, Un luptător, Un jurământ, Un asfințit de vară, Un fir de iarbă, Un copil, un trup de inocentă fată. Aș putea fi umblător, uimitor, uman, uluitor, umil, uneltitor chiar… Aș fi vrut atât de mult să fiu U, neînțeles dar liber. În schimb, sunt doar T. Timorat, poate Timid de fapt, Tandru, Trist deopotrivă, Trădător și, totuși, Temerar al lumii albastre. Sunt un T absurd… Ce îmi cereți? Să vă arăt a mea natură, să dezvălui tot ce sunt, pentru ca, apoi, să vă privesc cum voi toți, precum corbii, vă aruncați flămânzi în mine? Fiți pe pace, de la mine un veți mai scoate nici măcar o vorbă. Ați uitat cumva? Sunt T(ăcută).
Din vale în munte
Din vale în munte și din munte în munte vei întâlni drumuri încurcate și încărcate cărărui cu ale cavalerilor armuri, risipite la întâmplare, după apusele lupte. Vei vedea a lor umbră bătută în piatră aspră și vei întâlni de-a lungul văilor, pictate în iarbă, al lor sacrificiu.Vei păși calm, din vale în munte și din munte în munte – cutremurându-te de frumosul așternut în urmă. Vei admira orizontul și vei respira și tu, asemeni lor, aerul libertății. Însuflețit apoi de pecetea locului sfințit, te vei simți, alături de ei, gigant. Din vale în munte și din munte în munte vei călători singur și vei fi al lor unic povestitor. Drumul îți va fi secret și pe masură ce îl vei deschide, îl vei purta cu modestie în pașii apăsați și hotărâți. Îți vei simți respirația tăiată când pe dinainte ți se vor desena siluete ale celor ce au fost: curajoși pedeștri și mândri războinici – fideli doar armelor și armăsarilor îmblânziți de soartă. Vei merge alături de ei toți și ei toți te vor urma. Vei păstra în piele, în carnea ta fragilă – amprenta lor. Le vei fi părtaș și confident. Purtând în sufletul tău temător datoria onoarei, te vei simți copleșit, dar atât de bogat. De viu. De puternic. Asemeni lor. Vei vrea să vorbești lumii despre al lor curaj și sacrificiu.Vei vrea să dai glas munților, văilor – orizontului să-i deschizi portile pentru a elibera trecutul. Vei lua prezentul și-l vei plămadi în ale tale proprii mâini – asemeni războinicului ce-ți stă în umbră. Îți vei duce luptele și pământul va înghiți tot ce ți-a aparținut cândva. Să nu te temi. Căci, în urma ta, un alt “curajos” va vrea să îți poarte povestea: din vale în munte și din munte în munte…
Apollo vs Dionysos
O masă. În stânga îmi stă Apollo, în dreapta, Dionysos. Aici, o linişte deplină. Afară, însă, un zbucium se arată. Schimbăm privirea şi ne aducem în timpul de acum. Nu este vreme şi timpul nu ne aşteaptă. Nici pe ei, şi cu atât mai mult pe mine. Aduşi înspre fiinţă din lumea prea încurcată, acum în ceasul serii, stau aşezaţi la vorbă, îndemnaţi de gândul mângâierii ori al mustrării calme.
Apollo mă priveşte, cam circumspect, aş zice. Îşi drege însă glasul şi începe a lui poveste. Îmi vorbeşte pe rând, despre vis şi despre sine, despre tot ce stă ascuns de lume… despre mine. Ştie măsura şi toate normele, le adună spre a le tălmaci în versuri, spre a le da o rimă. ‘Viaţă nu e decât visare. Întocmai că în artă. Tu dai forme, dai naşteri simţămintelor şi-n imagini pui creația toată. Să nu te sperie nici stângăcia, ori neputinţă, poate. Eşti creator al lumii tale, trăieşti în ea asemeni cum ea se află-n tine.
Mă uit spre Dionysos. Tace. Şi îşi aşteaptă rândul. Îmi umple paharul. Mi-l aşează pe dinainte, nerăbdător de a mea sete. Nu pierde vremea şi nici nu se înlănţuie în dogme învechite. Îmi dă să gust şi vede că îmi place. Căci el este plăcerea, simţirea şi toată beţia. Din colţ, Apollo se încruntă şi mă mustră pe tăcute. Pierdut în starea de visare şi-n a gândurilor taină, apucă fără chef o cupă şi o joacă plictisit în palme. Ascultă. Asemeni mie…
‘Trăire, pasiune, freamăt… aceasta este viaţa. Şi ea e pretudindeni, aici în astă cupă, în vin, în teamă, în luptă, în focul din privirea-mi. În tine stă ascunsă, închisă cu un lacăt… în afară, este liberă, eternă. Sunt eu, Dionysos, cel ce cunosc a lumii cale, spre zări înalte, spre trezirea năzuinţelor deşarte, a viselor de mult uitate.` Apoi se opri o clipă. Să respire. Surprins de al sau avânt, aştept nerăbdător urmarea. Întârzie.
Apollo îmi caută privirea.’Sigur, este plăcută a lui luptă şi vorbele-i cucernice, dar iată-l cum se zbate, declinul îi e forţă şi inconştienţă pieire. Este plăcută lupta şi gustul şi toată nebunia, dar nu ţi-e milă, oare, de zbucium, de cădere, de toată a lui beţie? Fără să apuc a da un glas mirării, o voce se ridică. ’Bătrâne, pierzi cam multe… priveşte-te în oglindă, în cupa mea profană! Ce vezi? Hai, spune-mi tu mie, ce vezi? Căci eu văd îngrădire, văd renunţare, formă… De ce te lupţi atâta şi te împotriveşti aiurea? Închizi în norme stricte tot ce-i frumos şi viu pe lume. Te vinzi cu a ta credinţă unui zeu absent, poate de mult plecat… aştepţi o mântuire, poate a viselor împlinire. Nu ai timp, bătrâne, şi nici eu răbdare multă. Vreau să gustacuma, să simt ce e dulce, amar ori acru… nu să-mi închipui doar. Vreau să am şi plec să caut. Nu o aştept să-mi vie!… ‘E tandră a ta îngrijorare şi chiar de vorbele îmi sunt rană, te înţeleg şi-ţi dau crezare. Poate lumea îmi e doar aparenţă, poate o lungă şi anostă visare, poate nu are nebunie, nici lupte ori eroi de seamă, dar e aşa cum vreau să-mi fie, căci eu sunt creatorul. Şi de voi vrea să-i dau substanţă, o voi face negreşit, căci are libertatea toată, să creadă, să crească, să fie desăvârşit.
În liniştea înserării, parcă prind curaj. Să fie cupa lui Dionysos, oare, acum aproape goală? Sau poate Apollo e de vină, cu al său dor de iluzii, de frumuseţi onirice… a lumii de poveste…’ Îmi place să visez, le spun cu teamă. Îmi place să alerg, să fug… să mi se întâmple. Respect şi încalc reguli. Am multe vise în cârcă. Vreau să le duc departe, să-mi fie călăuză. Să fiu eu, Creatorul, eu şi nimeni altul.’
O linişte se aşează iară. Şi cupele în aer se ridică. Apoi, încuviinţăm într-un glas şoptit: suntem copiii lui Apollo şi camarazii lui Dionysos.
Lasă un răspuns