Printre obiecte de tezaur din aur aflate în colecţiile Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva putemmenționa și rarele Plăcuțe de aur ale nimfelor. „Din punct de vedere istoric şi documentar, cele mai valoroase piese sunt cele descoperite la Geoagiu Băi, cele şapte plăcuţe de aur de la Germisara. Vreau să vă spun că, în întregul Imperiu Roman, au fost descoperite doar 15 astfel de plăcuţe, iar noi avem şapte şi Muzeul din Alba mai are una”, explică dr. Iosif Vasile Ferencz. Povestea plăcuţelor este şi ea inedită. „Nymphaeum-ul de la Germisara” a fost descoperit în 1987, atunci când o mică culme din centrul staţiunii Geoagiu Băi a fost aleasă de cei de la Oficiul Judeţean de Turism Hunedoara pentru construirea unor instalaţii balneare. Muncitorii au început să sape spre a adânci craterul format cu mii de ani în urmă şi de unde, în antichitate, izvora apa termală. Continuând excavarea dincolo de fundul bazinului natural în căutarea izvorului, lucrătorii au dat peste un adevărat tezaur – plăcuţele de aur ale nimfelor, aproximativ 600 de monede, o statuie de marmură, patru altare, bazele unor statui de calcar şi o mulţime de alte obiecte antice. „Practic, plăcuţele s-au găsit în mâlul de pe fundul bazinului, şapte au ajuns la noi la muzeu şi alta a fost sustrasă de cineva şi aşa a ajuns la muzeul din Alba.” ne povestește dr. Iosif Vasile Ferencz, de la Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
„Plăcuţele sunt spectaculoase şi extrem de importante, pentru că sunt unice în Dacia Romană, iar în întreg Imperiul Roman sunt foarte puţine descoperiri de acest fel, pentru că sunt mai frecvente plăcuţele de argint”, explică dr. Oana Bărbat. Specialiştii care s-au ocupat de cercetarea tezaurului descoperit atunci, Ioan Piso şi Adriana Rusu, scriau în 1990, în „Revista monumentelor istorice”, că plăcuţele „…sunt confecţionate din foiţe de aur de 22 Karate, cu grosimea de un milimetru sau mai puţin, în tehnica „au repousse”, folosindu-se matrice de lemn. Lungimea pieselor variază între 7,1 cm şi 17 cm, iar greutatea între 1,09 g şi 26,10 g. Împreună, cântăresc 86,57 g. Au formă prelungă şi lăţită în partea de jos”. Una dintre plăcuţe poartă inscripţia „Nymfis Decebalus Lucii posuit”, adică în traducere „Nimfelor le-a pus (ca ofrandă) Decebalus, fiul lui Lucius”. Specialiştii cred că ele sunt închinate nimfelor, zeităţi vindecătoare, şi erau agăţate de pereţii bazinului cu apă termală.
Nimfele sunt declarate ca genii ale naturii, pe care cei vechi și le închipuiau ca pe niște fecioare tinere și frumoase. După un proces cataclismic cosmic periodic prin care planeta noastră își modifică condițiile de viață, aceste genii ale naturii refac ansamblul biotopurilor naturale. Astfel apar plante și animale noi, apar noile condiții de viață propice. Aceste zâne sunt ca țărăncile aflate în războiul de țesut; menesc și urzesc viitorul, creionează desenul produsului finit dorit. V-ați întrebat oare de ce se cheamă „război de țesut” acest complex utilaj? Se spune că ele locuiau în grotele de pe vârfurile munților, în codrii deși, pe câmpii sau în ape și erau înzestrate cu darul profeției. De cele mai multe ori oamenii le invocau în calitate de genii protectoare, implorându-le sprijinul. Legendele legate de numele lor sunt numeroase, ele fiind iubite de zei și nu arareori și de muritori (de exemplu, Daphne, Callisto,etc.). Tinere frumoase și seducătoare, nimfele au numeroși iubiți, majoritatea zei: Zeus, Apollo, Hermes și Dionis. Dar nimfele căutau de obicei tineri. Astfel, cucerite de frumusetea lui Hylas, ele i-l răpesc lui Heracle și-l atrag în adâncurile izvorului lor. Puternice, nimfele sunt redutabile. Însăși frumusețea lor poate duce la nebunie. Erau considerate divinități secundare, cu puteri limitate, iar cultul lor nu se preta la mari celebrări publice, însă erau foarte populare. Apropiate de oameni, erau venerate prin intermediul preoților. Sanctuarele lor erau doar izvorul, copacul, stânca sau fântâna, locuri pe care țăranii le decorau simplu, așa cum doreau. Există nenumărate legende în care nimfele erau printre personajele principale. Legendele nimfelor au surescitat imaginația multora, însă mai ales a pictorilor celebrii care le-au consacrat acestora unele dintre cele mai frumoase tablouri existente.
Întreaga gândire antică celebra geniile și duhurile naturii. Strămoșii noștri credeau în inteligența și sufletul materiei și celebrau toate duhurile munților, apelor, pădurilor pe care le considerau de origine divină. Grecii le numeau nimfe, iar latinii lymfe. Istoricul Pausanias, călătorind în Grecia scrie despre templele închinate nimfelor la marginea râurilor: „Nimfele se numesc Calliphaeia, Synallaxis, Pegaia si Iasis. Cei ce se scaldă în apele acestea se vindecă de durere și oboseală.” Latinii credeau că un contact direct între nimfe și oameni ar fi fost periculos pentru cei din urmă. Tacitus descrie în ale sale Anale cum un grup de soldați au văzut lymfele și cuprinși de nebunie s-au măcelărit între ei. Aceste genii ale naturii se clasificau în funcție de regiunile pe care le străbăteau. Nimfele apelor se numeau oceanide, naiade sau nereide. Cele ale munților – oreade, ale pădurilor – driade, ale poienilor – alseide, ale lacurilor și mlaștinilor – limnade.
Natura acestor entități este superioară, din moment ce o nimfă, Adrasteia, l-a crescut pe Zeus în Creta. Însuși Ovidiu, marele poet exilat la Tomis, a scris în Metamorfozedespre regele tiran Eriscitone care s-a încăpățânat să taie un copac plin de driade sfidând-o pe zeița Demetra. Întrucât, tiranul a încălcat legea naturii, ucigând un arbore protejat de nimfe, Demetra îl blesteamă să moară de foame. Ovidiu descrie apoi ceremonialul închinat nimfelor și zeiței conducătoare – Demetra. Se alege un copac iubit de aceste nimfe și este împodobit cu ghirlande și coronițe din flori colorate, iar la rădăcina lui se puneau turte făcute cu miere și vin dulce. Oamenii dansau în jurul trunchiului copacului, fiind convinși că printre ei dansează și driadele. În Theogonia, Hesiod le dedică versuri alese, precum acestea: „Din sfânta Glie se trag Munții falnici, lăcașul pururea îndrăgit/ De nimfe ce întotdeauna au vecuit prin văi muntoase…” Relația lor cu oamenii este armonioasă și benefică atâta timp cât sunt respectate. Nimfele sunt vindecătoare și profetice, învățându-i pe medici tainele tuturor plantelor medicinale. Ele au grijă de toate ființele care locuiesc sau se rătăcesc prin munți și păduri virgine. Se credea că sub protecția nimfelor corpul omenesc rămânea sănătos și tânăr. Zeii, uneori se îndrăgosteau de aceste nimfe, cunoscută fiind povestea dintre Dafne și Apollo. Acest cult al geniilor naturii se regăsește în tot patrimoniul credințelor antice, celții, scoții sau briții numind geniile naturii gnomi, elfi, ondine sau salamandre, în funcție de elementul pe care-l guvernau: pământ, aer, apa și foc. Aceste credințe în inteligența nativă a materiei au continuat să reziste în timp până astăzi prin obiceiurile populare care celebrează aceste duhuri protectoare, în ciuda raționalismului materialist sau a dogmatismului religios. Noi românii le numim zâne, iele, sau sânziene.
Strămoșii noștri au prețuit dintotdeauna spiritele naturii, de aceea aveam codrii fermecați în care nu se intra, aveam poieni fermecate ale zânelor, aveam fântâni și izvoare cu calități deosebite. Depunerea unor asemenea ofrande de aur dedicate zânelor izvoarelor tămăduitoare nu face decât să confirme valoarea lor și respectul de care se bucurau în popor. Dacă ne-am întoarce fața spre natură și am ruga zânele să ne ierte că am vândut pământul strămoșilor, am tăiat pădurile, am împuținat turmele, am secat izvoarele, poate….
Lasă un răspuns