„În măsura în care, în viața zilnică a fiecăruia, triumfă trăirea în Dumnezeu, viața lor are profunzime, căci are sens”… (1)

Domnul Prof. Univ Dr. Ilie Bădescu s-a născut în data de 09.05.1948, în localiteatea Luncaviţa din judeţul Caraş Severin şi este doctor în sociologie, profesor universitar şi cercetător. Este director al Institutului de Sociologie al Academiei Române din anul 2002. În calitate de director, s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înfiinţând şi coordonând în cadrul Institutului departamentul Comunităţi şi dezvoltare rurală. Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii şi tratate de sociologie, dintre care amintim Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii (2002), Tratat de geopolitică (2004), Enciclopedia sociologiei universale (2005), Tratat de sociologie rurală (2009).

– Mai trăim, astăzi, într-o Românie profundă, creştină, spirituală şi autentică sau avem parte numai de-o Românie superficială, obosită, plictisită, saturată, blazată şi resemnată?…

– Mă întrebați dacă România mai are profunzime ori, copleșită fiind de forțele „declinului”, s-ar afla astăzi într-o derivă spirituală cu semnele ei cele mai reprezentative: oboseala și resemnarea, incoerența și neîncrederea. Chiar întrebarea dumneavoastră cuprinde răspunsul. România are această îndoită înfățișare: este profundă fiindcă este creștină, adică trăitoare de Dumnezeu, dar, România prezintă, totodată, și semne de oboseală socială spre pragul amenințător al resemnării. În măsura în care, în viața zilnică a fiecăruia triumfă trăirea în Dumnezeu (Iisus Hristos le spune ucenicilor: „Eu sunt adevărul, calea și viața”), viața lor are profunzime căci are sens. În măsura în care viața noastră cea de toate zilele este vidată de sens, adică fără de Dumnezeu, ea devine searbădă, rătăcitoare, aidoma unui ahasver damblagit, cumulând oboseală, resemnare și plictis, această nenorocită pâclă prin care se anunță triumful atotstăpânitor al morții. Acolo unde nu este Dumnezeu în miezul faptelor noastre, al vieții de fiecare zi și clipe, acolo este vidul existențial, vidul de sens al vieții și toată zbaterea noastră se preschimbă într-un zbucium istovitor, care aduce peste fața societății semnele oboselii, o frică difuză, neasumare de sine, adică o periculoasă criză identitară.

Profeții modernității (o serie de nume ilustre, precum Spengler, Nitzsche, Dostoievski, Tocqueville, Comte, Toynbee, Huxley, Eminescu al nostru, Kierkegaard, Heidegger, Pr. Seraphim Rose etc., ca să nu adăugăm profețiile marilor duhovnici ai Bisericii creștine) ne-au avertizat asupra ascensiunii forțelor nivelării (cum le numește Kierkegaard) și ale nihilismului. Kierkegaard și după el Baudrillard au lansat teoria nivelării și a esenței nihiliste a epocii postmoderne. Huxley pe urmele lui Nietzsche a nuanțat teoria statului magic, prin care ne descoperă o față neașteptată a controlului prin forțele hedonismului, ale erotismului anarhic, confirmând curentul profețiilor psihiatrice ale marilor psihanaliști moderni.

Pe acest fundal înțelegem esența războaielor spirituale în care au fost aruncată lumea și, mai ales, popoarele creștine. Dacă ținem seama de faptul că România nu este ocolită de războiul contra terifiantei forțe a nihilismului postmodern, dar și cu ideologia „corectitudinii politice”, înțelegem repede că poporul român face parte din frontul celorlalte popoare creștine care apără familia, biserica, patriarhalitatea, moralitatea simplă, tradiția, înfrânarea sexuală, patriotismul, naționalitatea, capitalismul organic nu cel anarhizant și devastator, autoritatea etc. Toate acestea sunt semnale că România se află pe frontul războiului duhovnicesc dintre „linia sistemului” și „ordinea proniatoare a creației”. Când această luptă se va stinge, adică dacă ar ațipi forțele organice ale marii defensive spirituale, pe plaiurile noastre vor fi triumfat plictisul, oboseala morală, nihilismul, viața vidată de sens căci va fi fără de Dumnezeu și atunci vom putea pune concluzia morții unui popor.

Puținii credincioși ai lumii ar putea să spună atunci, Dumnzeu să-i ierte pe români: au făcut și ei ce-au putut la vremea chemării lor. Dar eu cred în destinul acestui popor fiindcă, precum spune Pr. Arsenie Boca, destinul este ascuns în Dumnezeu și Dumnezeu nu-i lasă pe cei ce-L cheamă. Românii de astăzi, în ciuda atâtor necazuri colective, sunt trăitori și chemători de Dumnezeu. Deci putem spune că România esențială este o Românie, profundă, creștină, încă luptătoare.

– Domnule Profesor, ce anume a caracterizat evoluția societății românești în ultimii douăzeci și şase de ani?

– La scară europeană, intervalul la care vă referiți pare marcat de o ciocnire radicală între forțele păcii sociale (ale unui nou consens european) și forțele ciocnirilor, care luptă pentru „hegemonie culturală” ca instrument al strategiilor subordonării. Forțele ordinii europene se înfruntă cu forțele subordinii (și implicit ale dezordinii) europene. Acesta este cadrul în care devine inteligibilă și drama poporului român, ca să folosesc o cunoscută sintagmă a lui Nicolae Iorga. Primul aspect al acestei perioade este tocmai o astfel de ciocnire, războiul României profunde cu forțele nihilismului, ale nimicirii, deopotrivă spirituale și de neam, adică ființiale. Și ca să nu fiu acuzat de vreo viziune defetistă, voi preciza că această teorie a războiului multisecular nu-mi aparține mie ci, pe linia profeților erei moderne, pe care tocmai i-am citat, unui celebru savant american, S. Huntington (ca să nu amintim numele lui A. Toynbee). El delimitează tipologic, la scara lumii, două cicluri războinice consecutive, care însoțesc toată epoca modernă și postmodernă: războiul universal al ideologiilor și războiul civilizațiilor, pe acesta din urmă nuanțându-l când vorbește despre ciocnirea forțelor anti-identitare cu cele identitare chiar pe scena Americii.

La războiul acesta de fundal, destul de accentuat în spațiul românesc, avem, ca într-un ecou absurd, o mare operațiune pe care destui analiști o încadrează în tipologia războiului economic, fiindcă, în România, această operațiune s-a finalizat printr-o economie devastată, o brutală lichidare a industrialismului românesc, moștenit de la epoca anterioară. Înlăuntrul aceleiași operațiuni distingem și incredibila agresare a sistemului laburist național (atestată de groaznica deprofesionalizare a muncii naționale prin dispariția unor corpuri profesionale întregi și prin emigrație pentru muncă, ambele fiind consecința dezindustrializării rapide asemănătoare unei adevărate deflagrații nucleare), acompaniată, paradoxal, de o bizară ofensivă inhibitorie asupra forțelor capitalului național. Acest război atipic (unii specialiști îl numesc „război social”) a fost acompaniat de unul, tot de fundal, cu linia culturală a poporului român: personalități, opere, monumente, simboluri tradiții, eroii, sfinții și martirii acestui neam etc., au devenit ținta unei operațiuni deconstructive de mare amploare. Aceste războaie secunde pot istovi forțele vitale ale generațiilor active ale unui popor, chiar dacă spiritualicește asemenea ciocniri nu au cuvântul decisiv.

– Domnule Profesor, eu cred că la ora aceasta se duc două războaie: unul, să zic, economic, și un altul la nivelul minții, al iluziei, adică se întreține iluzia – pentru că pe ea se bazează încă exploatarea. Altfel omul s-ar opri, dar nu o face pentru că este iluzionat să creadă în continuare că lucrurile funcționează. Există criza de care ne spuneți dumneavoastră, pe care Dumnezeu o pune în lume, în sensul că omul se vede subjugat de toate forțele acestea, dar în același timp se propagă în continuare iluzionarea prin media, prin divertisment, prin toată nebunia aceasta a desfrânării care circulă, ca să meargă mai departe orbește într-o direcție sinucigașă, la capătul căreia nu se află nimic…

– Ați remarcat o latură esențială a acestui război spiritual. Pentru ca omul, mai ales tinerii, să creadă că totul funcționează este îndrumat spre țarcul a două subculturi evazioniste: o subcultură agreată de statul magic postmodern, a distracțiilor, a infuziilor de erotism anarhic, a pornografiei etc. și o subcultură a manipulării prin strategii discursive persuasive țesute în jurul unui surogat ideologic penibil, bazat pe falsul intelectual al unui inventat conflict dintre forțele progresului și așa numitul nou curent reacționar, susținut, chipurile, de grupul „reacționarilor” (naționaliști, neolegionari, protocroniști, ortodoxiști, dughiniști etc.). Tineretul este ademenit în chip viclean să intre în acest război contra reacționarilor ca să apere nu se știe ce, fiindcă în toată această operațiune i se inoculează minciuni, sunt aruncate stigmate în media, prin care sunt insinuate amenințări spectrale la adresa noii ordini fiind inventați „noii dușmani ai ordinii europene”, ceva similar cu ceea ce legifera cunoscuta lege comunistă a anilor 50, care, incrimina țărani, vechea burghezie și întreaga intelectualitate organică a țării sub binecunoscuta încadrare în categoria de „dușmani ai orânduirii sociale”. Cu această încadrare au fost aruncați în pușcăriile comuniste tatăl meu și fratele meu la începutul anilor 50, deținuți politici între miile de deținuți politici din satele Banatului de munte (cu toate că înainte de război nu fuseseră membrii nici unui partid politic, doar întrucât au făcut parte din rețeau de rezistență din munții Banatului). Din aceiași rădăcină iese și actualul discurs menit să inventeze adversari ai noii ordini postdecembriste, devenind astfel text persecutor (întemeiat pe minciuni ticăloase, pe delațiune și denunț, al căror unic scop este să transforme frica în forță inhibitorie).

Pentru români și nu numai pentru ei, războiul cu forțele care ies dintr-o întunecime a istoriei postmoderne (adică din cumulul netrăirii seculare de Dumnezeu, al uitării de cele divine și chiar al refuzului lui Dumnezeu), numite cu termeni aparent neutri, secularizare și ateism, a atins un prag foarte ridicat. Acesta este războiul de fundal al epocii și savantul american tocmai citat, Huntington l-a teoretizat cu o remarcabilă intuiție, doar că citește eronat semnele sale în cuprinsul unor spații geoculturale, precum acela al Europei centrale. Forțele care se ciocnesc aici nu sunt confesiunile creștine ale Vestului și ale Estului, cum crede strategistul american (să ne amintim că cei doi întâi stătători ai celor două biserici creștine universale, ortododoxă și catolică, semnau la București un comunicat al păcii, prin care chemau popoarele la pace tocmai când în vecinătatea noastră se putea auzi vuetul bombelor), ci în ciocnire sunt chiar cultura vieții (în și prin care se recompune ordinea proniatoare a existenței) și cultura morții, prin care triumfă forțele care ucid sufletește făptura: nihlismul, indiferența spre „nesimțirea împietrită” (cu sintagma Sf. Ioan Gură de Aur) de Dumnezeu (stingerea memoriei ontologice căci este anihilată amintirea de Dumnezeu).

Războiul contra lui Dumnezeu (atestat de texte celebre ale unor gânditori de pe creasta valului, precum, marxiștii clasici, dar și ale celor din al doilea și al treilea val, Kropotkin, Lenin și Stalin, Lukacs și promotorii doctrinei hegemoniei culturale ca instrument al luptei de clasă, în frunte cu autorul acestei teorii, A. Gramsci) a făcut posibilă desfigurarea chipului divin al omului, desfigurare adeverită de amploare unor fenomene precum: pornocrația, antifamilia, antimaternitatea (cazul Barnevernet care opune puterii sensibile și cu totul fragile a mamei, forța abstractă, masivă și oarbă a unei instituții suprastatale, ori transtatale, este grăitor) etc. Istoria veacului tocmai apus consemnează momente groaznice ale acestui război, precum este cel memorat în istoria neagră a Europei centrale și de răsărit printr-o inițiativă ca cea a lui Lukacs numită „Terorism cultural”.

În anul 1919, sub scurtul intermezzo al regimului bolșevic al lui Bela Kuhn, Lukacs a inițiat cunoscutul program de educație sexuală (examinat într-o carte strălucită a unui filosof creștin american recent) în școlile ungurești, bazat pe teme precum: „iubirea liberă, raporturi sexuale neîngrădite, irelevanța religiei, lupta contra codului familiei burgheze, împotriva monogamiei” (l-am citat din memorie pe cuncoscutul autor american care ne-a oferit istoria ascensiunii „corectitudinii politice” în Europa și America („femeile erau instigate, ne spune autorul american, împotriva normelor sexuale ale vremii”) etc.

În toate acestea răzbat elementele revoluției sexuale și sunt prefigurate liniile unuia dintre codurile „corectitudinii politice”, care unifică azi forțe intelectuale redutabile la scara tricontinentului căruia totuși istoria îi datorează totodată și cele mai extraordinare victorii ale genului uman în ordine civilizațională. Forțele corectitudinii politice au intrat astăzi într-o ciocnire finală cu această mununată civilizație euroamericnă ameințându-i tragic fundamentele, echilibrul și șansele de mâine în confruntare cu alte mari provocări care vin dinspre orizonturi nu mai puțin întunecate, pe care, în vechime doar poporul ales le-a cunoscut și a învățat să lupte cu ele. De la anul întâi al erei creștine a început și ciclul învățătoresc universal prin care popoarele toate pot răzbate la lumina răspunsului salvator, cu condiția să nu-l respingă pe Dumnezeu redevenind autiste precum erau înainte de înomenirea Lui. Numai în dialogul cu Dumnezeul păcii și al iubirii universale poate un popor să devină „popor universal” după modelul primului popor universal din istorie, poporul Vechiului Testament.

– Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam, acestui popor?

– Mai întâi modelele sfinților lui Dumnezeu. Când fibra istorică a neamului creștin de la Dunărea de Jos era amenințată de forțele întunecate ale infraistoriei unui imperiu care etala o trufie comparabilă doar cu a imperiilor asirobabiloniene, s-au ridicat sfinți creștini comparabili cu cei pe care Sf. Scritpură îi memorează începând cu cartea Macabeilor. Sfinții martiri mărturisitori Brâncoveni, Constantin Voevod, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache, reprezintă lumina sfințitoare care a străbătut întunericul veacului de la un capăt la altul pentru neamul românesc. Este atât de copleșitor exemplul Sfinților Brâncoveni că numai elitele ticăloase din istoria politică a acestui neam l-ar putea desconsidera. Cum să mai îndrăznești să devii limbă la cumpăna acestui neam dacă nu vei fi pregătit precum acești sfinți ai neamului și ai lui Dumnezeu să întâmpini cu spirit de jertfă vitregiile cele mari, care pot aduce chiar primejdia morții tale și a copiilor tăi?! Dacă nu ești pregătit pentru o asemenea mărturisire să nu îndrăznești să te urci la cârma acestui popor. În al doilea rând, aș dori să subliniez un lucru îndeobște ignorat, dar foarte însemnat și anume chestiunea modelelor colective. Popoarele învață unele de la altele și lucrul acesta este dovedit în istorie.

Românii cei de sus, mai ales, adică elitele neamului nostru, n-ar trebui să ignore exemplul învățător al unor popoare vrednice, cărora, civilizația europeană modernă le datorează enorm. Aș așeza în prima linie poporul evreu pentru lecția referitoare la ordinea întemeiată pe forța legământului cu Dumnezeu (un sociolog evreu, D. Elazar a dezvoltat teoria societăților covenantale, dovednind că în temelia procesului constituțional al popoarelor europene și americane, găsim tot forța legământului cu Dumnezeu). În spațiul european al celui de-al doilea mileniu se cuvine să punem la pragul erei moderne poporul englez cu acel text învățător de valoare extraordinară numit Magna Charta și seria aceasta este confirmată culminativ de istoria devenirii spirituale a poporului american. Nu doresc să devin eurocentric (și cu atât mai puțin occidentalocentric) și să ignor lecția altor popoare mari și mici, dar nu este spațiul aici să dezvoltăm. Cert este că aceste învățături și Scriptura toată pot deveni astăzi temelia unei naratologii educative în Școala universală care abia astfel va putea să reunifice diversitatea cu unitatea, religia cu știința, particularul cu universalul. Îmi imaginez o paideuma enciclopedică fundamentată scripturistic prin care va triumfa unitatea originară care a nutrit spiritul european, unitate cu patru laturi, în fundamentele ei: greco-romană și iudeo-creștină.

– Credeţi că mai avem, astăzi, soluţii salvatoare la îndemână?

– Cu condiția să ieșim de sub dictatura corectitudinii politice și a practicilor care prelugesc textul persecutor al jurisdicției comuniste în textul unor acte normative recente. Aceasta s-ar lega și de restaurarea libertății acelui spirit cutezător, năvalnic, întreprizător, pe care Keynes îl denumea pintr-o sintagmă ingenioasă, „animal spirit”, referindu-se tocmai la ceea ce este nucelul de forță al întreprinderii capitaliste. Cred că astăzi spiritul românesc este triplu încercuit, spiritual, economic și politic (în sens de polis, adică de ordine a cetății) și faptul acesta face extrem de improbabilă găsirea și aplicarea soluțiilor bune. Subiectul însă merită o discuție aprofundată și vă propun s-o amânăm.

– Domnule Profesor, care este opinia/părerea dumneavoastră faţă de tragedia de la Clubul „Colectiv”, cine, unde şi când a greşit sau credeţi că nu este cazul să (mai) căutăm cauze şi vionovaţi ci, mai degrabă, soluţii pertinente şi propuneri concrete?…

– Dacă ar trebui să vorbim de vinovăție, în sens metafizic, am putea spune că acolo este ceva dintr-o vină colectivă, fiindcă aceste spații ale plăcerilor (oferite cu atâta iresponsabilitate în privința securității fizice) sunt produsul cererii noastre: se pare că noi voim aceste locașuri atât de acerb încât ignorăm aspecte ca cele legate de condițiile de securitate. Cum să lași copiii unui neam pe mâna samsarilor de distracții? Oare n-ar trebui ca distracțiile copiilor noștri să fie o răspundere comună, a familiei, a școlii și a instituțiilor statului? Oare este normal să ne facem că nu vedem, că totul este normal într-un sistem de viață cotidiană în care familia, școala etc. se pot dezinteresa de ceea ce fac copiii când ies pe poarta casei și din incinta școlii? Este normal ca spațiul distracției să fie lăsat în afara ochiului public, a supravegherii colective etc.? Singura instituție care a avertizat și alarmează permanent asupra primejdiei sciziunii dintre cultura plăcerii și cultura învierii (a sufletului) este biserica creștină. Oare nu este învățătura Scripturii o strigare de alarmă asupra primejdiei care decurge din această organizare schismogenetică prin care spațiul plăcerilor este rupt de spațiul bucuriilor sufletești?! Să citim, de pildă, doar Levitic 18 ca să culegem învățăturile Vechiului Testament depre care știm de la Iisus Hristos Domnul că Noul Legământ le confirmă împlinitor („N-am venit să stric legea și profeții, spune Mântuitorul. Am venit să le împlinesc”). Dacă, însă, ar fi să vorbim de vinovați în sens juridic, chestiunea este împinsă jurnalistic într-o zonă relativ confuză, căci sensul juridic al culpei este legat de două criterii: intenționalitatea (latura subiectivă, cum spun juriștii) și fapta (latura obieectivă) dimpreună cu legătura lor cauzatoare. Însă nimeni nu poate dovedi că acolo ar fi existat o intenție criminală (deși asumpții de acest gen nu lipsesc, dar nu există dovezi). Așa încât, pentru a evita tragedii de tipul acesta și de orice alt tip, s-ar cuveni să revenim la acel ciclu învățătoresc care îmbină sociatria (societatea vindecătoare) cu eclesiatria (biserica vindecătoare) ca fundamente pentru căutarea unor soluții temeinice, de rezidire fundamentală a modelelor de viață.

Tragedia acelor familii care și-au pierdut copiii la Colectiv este cumplită și n-are cum să nu fie o durere sufletească comună (numele acelui restaurant este mai mult decât simbolic și este bine să ne amintim neapărat cuvintele Mântuitorului, referindu-se la cei „optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis. Gândiţi, oare, îi întreabă Iisus pe cei ce-L ascultau, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu va veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca, 13, 4-5).

– va urma –

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*