Arhiva zilnică: 12 aprilie 2016

„Sâmburele lumii“ lui Eminescu şi informaterie ca „rază de gândire“

Data: 25 mai 2025 by Ion Pachia Tatomirescu

Voltaic-eminescianul arc epico-liric din „Memento mori…“ angajează arhicunoscuta „ecuaţie calderoniană viaţa este vis“, între o hegeliană „Fenomenologie a spiritului“, ori o schopenhaueriană „Lume ca voinţă şi reprezentare», şi inconfundabila privelişte a fiinţei / fiinţării cosmic-romantice de strămoşesc-valahă „păstorire“, însă de „mulţime“ / „pluralitate“ onirică într-o neasemuit-modernă „turmă de nobleţe“, că-i din „oi de aur“ („Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur…“), şi cu o „infinire“ de valenţe lirico-semantic-sincretice a pregnantelor câmpuri de vis, de inedite reliefuri cu „bază de încolţire“ în realitatea noastră cea de toate zilele („Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris. / La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură / […] / Căci gândirile-s fantome, când viața este vis.“).

Metaforic-eminesciana constelaţie a sâmburelui cosmogonic are geniale „străluciri“ încă din anii 1870 – 1872, ani ai studenţiei poetului la filosofie şi drept (din anul 1871: „sâmburul de ghindă“ ; din anul 1872: „sâmburul lumii“, „sâmburele crud al morţii e-n viaţă“ etc. ; „…În sâmburul de ghindă / E un stejar. – Cum dânsul din proprii rădăcine, / Din planul vieţii sale ascuns în colţu-obscur / Îşi creşte trunchiul aspru – aşa, poporul meu, / În tine e puterea-ţi, ’nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.“ / Andrei Mureşanu…, 1871; „…Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. / El în mic privește-acolo căile lor tăinuite / Și c-un ac el zugrăvește cărărușile găsite − /­ A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun.“ / Memento mori…; „Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire / Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire…“ / ibid. ; etc.), lirosofia tânărului Mihai Eminescu făcând să încolţească, poate, şi să rodească, faimos-profunde concepte ale ştiinţelor din secolulul al XX-lea: informaterie („informaţia materiei“), lumatie, relativitate generală, realtivitate restrânsă etc.

Cugetând asupra mitosofiei autohton-pelasge > valahe şi universale cu alese înrăzăriri „de mii de ani“ şi asupra ştiinţelor de prin „secole“ de istorii antice şi moderne, Mihai Eminescu ajunge – în 1872 – la cosmogonicul sâmbure („sâmburul lumii“), sau – ca în Scrisoarea I, dar din anul 1881 – la punctul mişcător-născător de infinit univers ca spumoasă boabă („…punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii / e stăpânul fără margini…“) din Apele Primordiale, sâmburele-punct conţinând atât materie cât şi substanţă imaterială, adică informaterie. […] Informaţia materiei, informaţia întregului (a Cosmicului Întreg Sacru ce – în religia Daciei, a celor cu „ştiinţa de a se face nemuritori“, Zalmoxianismul – era Samoş / „Soare-Moş“, sau „Dumnezeu-Unul“, Întreg în care Pelasgo- > Valaho-Dacul se relevă drept parte), înseamnă metaforico-semantic-sincretic sâmburele lumii „proiectat“ tocmai la interferenţa planului macrocosmic, ori al „cosmosului extern şi dilatat“, cu planul microcosmosului, sau al „cosmosului profund şi concentrat“. […] Raza de gândire din «Memento mori…» nu-i altceva decât informateria ; ea ‒ raza ‒ porneşte din sâmburele lumii / universului […]. Tabloul – alcătuit de sextinele a 59-a şi a 60-a – din Memento mori… se nuanţează lirosofic, mai către finalul amplului poem, mai exact spus, în strofele a 195-a şi a 199-a, evident, dinspre infinita parte-Dac angajată în armonizarea-i, în „sacra-i nuntire“ cu cosmicul întreg de-i Dumnezeu-Unul : „Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare, / Dar a omului gândire să le măsure e-n stare… / Cine-mi măsur-adâncimea ­dintr-un om ?… nu dintr-un gând / Neaprofundabil. Vană e-a-nvățăților ghicire. / Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire. / Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ. // […] // Cine-a pus aste semințe, ce-arunc ramure de raze, / Într-a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase, / Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ? / A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică, / O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică, / Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.“ Căci numai impresionanta înrăzărire „de om-atom“ în divină „rază de gândire“ se relevă drept sâmbure al lumii…

Ansamblului monumental statuar al voievodului Bogdan I din vechea Cuhea (Maramureș)

Data: 25 mai 2025 by George V. Grigore

Pe Valea Izei din Țara Maramureșului, o așezare străveche cu numele de Cuhea apare în izvoarele istorice, încă din 1353, ca cetate și reședință a voievodatului Bogdăneștilor. Voievodul Ştefan stăpânea acest ținut istoric legendar, tatăl viitorului întemeietor al Țării Moldovei, Bogdan I. Alexandru Filipașcu consemnează în cartea Istoria Maramureșului documentele din secolele al XIV-XV-lea, din care reiese că „după voievodul Ştefan urmează fiul său Bogdan, apoi luga, fratele lui Bogdan, iar pe urmă Ştefan şi Ioan, fiii lui Iuga”; în timp ce în Moldova, „lui Dragoş îi urmează fiul său Sas, apoi Balcu, fiul lui Sas.” În lucrarea Academiei Române „Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate”, vol. I, avem o descriere a acestei reședințe fortificate, descoperită în anii ‘60, în urma unor săpături arheologice: „Cetatea lui Bogdan Vodă, din comuna Cuhea, a avut un turn-locuință cu plan dreptunghiular (12 x 9 m), construit din lemn pe fundații din bolovani de râu fără mortar și o incintă cu șanț de apărare și palisadă”. Tot atunci, arheologii au scos la iveală și în centrul comunei o biserică din piatră ale cărei ruine se mai pot vedea și în zilele noastre.

Născut înainte de 1307, Bogdan I a fost proclamat voievod al întregului Maramureș, pentru o scurtă perioadă, în timpul domniei regelui maghiar Carol Robert de Anjou (1308-1342), avându-și „capitala” voievodală la Cuhea. Și-a câștigat notorietatea în luptele împotriva tătarilor, prin incursiuni spre răsărit, prin Pasul Prislop și până în ținuturile Moldovei. După moartea regelui Carol de Anjou, intră în conflict și cade în dizgrația fiului, Ludovic I de Anjou (1326-1382), pentru că nu l-ar fi susținut la tron; ba, mai mult, îi atacă pe susținătorii acestuia, pe cneazul Giulea (fiul lui Dragoş) și pe fiii săi, pe care-i alungă din moşiile Giuleşti şi Nyres. Ca urmare, devenit infidel, după 1360 Bogdan a trecut în Moldova cu fiii săi și cu o oaste mică, unde domnea Balc, nepotul lui Dragoș Voievod, care era supus al coroanei Ungariei. Cu sprijinul populaţiei locale nemulţumite de dominaţia coroanei ungare, precum şi de propaganda catolică, îl învinge pe Balc, care se refugiază în Maramureș. Bogdan I își stabilește reședința la Baia, unde, în cei 4 ani de domnie – conform Letopisețului de la Putna, (între 1363 și 1367) a continuat lupta pentru apărarea independenței noului stat creat Moldova, până la moartea sa, la 1367.

După aproape șapte secole de la aceste evenimente, în centrul comunei Cuhea, azi redenumită „Bogdan Vodă”, în cinstirea marelui întemeietor de țară, se află amplasat un ansamblu monumental impresionant ca proporții, care îl reprezintă pe voievodul Bogdan I călare, înconjurat de 5 nobili viteji, ca cinci degete ale aceleiași mâini. Însă, în spatele acestei realizări statuare emblematice se află o adevărată epopee, al cărui personaj central a ajuns să fie supranumit drept ultimul oștean al voievodului Bogdan. Vasile Deac a condus comuna Cuhea timp de trei decenii ca primar și apoi viceprimar, dar dorința sa de-o viață a fost să lase moștenire noilor generații un monument impresionant care să-l reprezinte pe ilustrul înaintaș plecat din Cuhea, voievodul întemeietor de țară. Povestea este descrisă sumar, pe alocuri cu un ton degajat, de către Dorin Ștef în cartea sa „Maramureş, brand cultural”, cum fostul primar s-a zbătut să obțină finanțarea necesară pentru realizarea statuii voievodului, lovindu-se întâi de refuzul autorităților comuniste, apoi al celor care au urmat după Revoluție. Însă, înarmat cu o hotărâre de nezdruncinat, îmbrăcat mereu în port tradițional maramureșean, nu a acceptat refuzul, iar după mai bine de patru decenii și-a văzut visul împlinit, de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Monumentul, un adevărat simbol al Maramureşului istoric, a fost inaugurat la data de 29 iunie 2008 și poartă semnătura sculptorului maramureșean Ioan Marchiș (fost director al Direcției Județene de Culte și Patrimoniu Maramureș). Execuția proiectului a durat 5 ani. Statuia lui Bogdan Vodă pe calul său are o înălțime de 5 metri, iar oștenii ce-l înconjoară câte 2,5 metri fiecare, grupul statuar realizat din 22 tone de bronz fiind considerat unul dintre cele mai mari din această parte de țară. Poziția statică, ca niște stâlpi de nezdruncinat, a celor 5 oșteni nobili ce înconjoară statuia voievodului călare dau amploare mișcării și gestului lui Bogdan Vodă, care arată cu mâna întinsă drumul de dincolo de Carpaţi, locul unde va întemeia noua țară, Moldova, un artificiu „artistic” surprins cu măiestrie de către sculptorul Ioan Marchiș. Hotărârea fermă și devotamentul de care a dat dovadă Vasile Deac pentru înfăptuirea monumentului nu a rămas fără răsplată, astfel că, a ajuns să fie imortalizat drept unul dintre oștenii voievodului Bogdan, ilustrul său înaintaș. Persistența cu care s-a înarmat în fața autorităților, pentru a-și duce visul la împlinire, au generat o serie de acțiuni și fapte controversate, din care au rezultat inclusiv câteva „opere” adiacente, cu valoare patrimonială discutabilă, unele dintre acestea devenind parte din pictorialul plin de savoare al curiozităților maramureșene. Dacă te afli lângă soclul statuii din Bogdan Vodă este imposibil să nu simţi forţa celor 22 tone de bronz. Cu toate acestea energia emanată de grupul statuar nu vine din greutatea sa, ci dintr-un „artificiu” artistic pe care sculptorul l-a folosit în lucrarea sa: „Personajele (cei cinci nobili n.r.) au pumnii strânşi, mâinile lipite, au un ritm monoton, în sensul că sunt ca nişte stâlpi, iar energia nu e desfăşurată, au energie potenţială, simţi că pleznesc. Sunt ca nişte instrumente muzicale ale pământului, le simţi rezonanţa. Personajele statice din jurul lui Bogdan potenţează mişcarea aeriană din a copitei calului. De aici se desfăşoară energia, de fapt aceea de care era şi nevoie pentru a întemeia o ţară. Nici un alt personaj nu are picioarele desprinse de pe sol, tocmai ca să-mi vină energia din pământ. Şi ea se descarcă ca o plesnitură de bici şi-n gestul voievodului, în mâna lui întinsă care arată drumul de dincolo de Carpaţi. În acest sens a trebuit să construiesc tone de materie inertă, pentru a da forţă unui singur gest”. Întrebat asupra curajului de-a se angaja la o lucrare atât de mare, Marchiş spune că l-au ajutat mult vorbele lui Brâncuşi „Lucrurile mari nu sunt greu de făcut, este greu de-a te pune în starea de-a le face”, cât şi bisericile de lemn din Maramureş, adevărate lecţii de artă monumentală. Iar monumentalitatea nu vine numai din mărimea lucrului ci şi din proprietăţile lui, din ceea ce reuşeşte imaginea să recreeze şi să ţeasă mai departe: „Operele monumentale crează imagini în subconştient care nu mai pot fi ignorate. Imaginile acestea obligă şi se vindecă în memoria colectivă. Pentru cei din Cuhea, imaginea lui Bogdan Vodă este cea care e fixată în statuie”. Dincolo de concursul de proiecte şi de licitaţii, Ioan Marchiş este convins că există un destin al operelor monumentale care îşi caută sculptorul şi nu invers. Prima întâlnire cu această statuie nu a fost doar acum, la relansarea concursului pentru lucrare. În 1984, Vasile Deac Moşu’ contrariat de proiectul lui Vida Gheza de-l ciopli pe Bogdan din cel mai înalt trunchi de copac, dar „neecvestru”, căuta un alt sculptor pentru lucrare. Întânindu-l atunci pe Marchiş a ezitat să-i încredinţeze statuia pentru că „era prea tânăr”. Dar totuşi, după un sfert de veac, statuia voievodului maramureşean se ridică în localitatea Bogdan Vodă purtând semnătura aceluiaşi I. Marchiş: „În arta monumentală şi-n lucrurile importante există un destin. Sculpturile de acest fel îşi caută singure autorul”.

Demersul lui Vasile Deac a antrenat de-a lungul timpului, în seria de evenimente și o seamă de personalități politice sau marcante ale acelor vremuri, printre care și sculptorul Gheza Vida, consacrat deja dincolo de plaiurile maramureșene. Artist militant, luptător voluntar în Brigăzile Internaţionale din timpul războiului civil spaniol și apoi în cel de-al doilea război mondial, distins cu titlurile Artist al Poporului (1964) și Meritul Cultural clasa I (1968), vicepreședinte ales al Uniunii Artiștilor Plastici din România (1968), Vida Gheza a fost prima opțiune a autorităților comuniste să realizeze proiectul atât de dorit de Deac Vasile, urmașul de drept, moral și spiritual, să desăvârșească ridicarea monumentului în cinstea voievodului originar din Cuhea. Monumentul martirilor români de la Moisei, Sfatul bătrânilor sau Monumentul Ostașului Român din Carei îl recomandau, așadar, în acea perioadă pe Gheza Vida ca fiind cel mai potrivit sculptor, cu originea sa maramureșeană, să realizeze proiectul. Acesta sculptează în 1979 macheta monumentului, pe Bogdan Voievod stând în jilț. Dar primarului de atunci, Vasile Deac nu i-a plăcut rezultatul. A refuzat proiectul susținând că „ecvestru neecvestru, dar eu vreau Voievodul călare!” Macheta realizată de Vida se află în prezent într-o colecție privată, respective „Colecția Paraschiv – Sighetu Marmației”, informație care ne-a fost furnizată de către custodele Atelierului Memorial „Gheza Vida” din Baia Mare, Veronica Vancea – artistă consacrată, la rândul ei, pe plaiurile băimărene, membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Reluăm din cartea „Maramureş, brand cultural”: În 1985, Vasile Deac Moșu’ ia drumul capitalei, îmbrăcat în costum tradițional și „cu jalba-n proțap”, să ceară oficialităților comuniste bani pentru o statuie ecvestră. Proiectul e respins, dar maramureșeanul nu se întoarce cu mâna goală, ci cu bani pentru realizarea unui… dinozaur din gips, pe care „urma să-l doneze unui muzeu”. Era vorba de Muzeul Antipa, iar dinozaurul a fost un pretext pentru realizarea calului și domnitorului. „Cei care au donat tonele de ipsos și ciment au fost Întreprinderea Minieră Borşa şi IPEG. Ca să aibă acoperire, au comandat un dinozaur, pentru Muzeul de Geologie. A venit un băiat de la întreprinderea minieră căruia îi asiguram casă și masă și a făcut statuile. Am strâns și bani de la oameni ca să putem termina treaba, dar a venit Revoluția… ”, scrie Petrişor Oană, într-un interviu luat lui Vasile Deac, în 2015. Calul și dinozaurul se găsesc și în prezent pe malul Izei, spre deliciul trecătorilor sau al turiștilor animați de curiozitate, absolut neverosimile în acel loc încărcat de istorie și tradiții seculare. Se află îngrădiți în curtea care aparține unei firme de construcții. Starea lor este deplorabilă, uriașele statui fiind făcute înainte de 1989, iar de o parte și de cealaltă a calului se disting picioarele a ceea ce ar fi trebuit să fie un călăreț. Bustul lui Bogdan Vodă din Borșa a fost turnat și acesta în bronz dar, la fel ca și calul, a rămas nefinisat. Statuia rezultată astfel ar fi urmat să fie amplasată pe un deal din apropiere, însă lipsa mijloacelor tehnice și a sprijinului financiar a avut ca efect abandonarea proiectului, realizat, în fapt, fără acordul autorităților. Bustul a luat calea Borșei, fiind vândut imediat după Revoluție unui om de afaceri care l-a amplasat pe proprietatea sa, în grădina pensiunii „Perla Maramureșului” din Borșa. După 2007 acesta a vândut o parte din teren, astfel că, în prezent, bustul lui Bogdan Vodă se află în locul denumit „Popasul lui Vodă”, unde a fost restaurat în anul 2020 de către Siszer Emeric, după cum apare inscripționat pe soclul acestuia și a primit un finisaj deosebit ce ne transmite starea sufletească a voievodului și dorința sa de libertate. Bustul cântărește în jur de 5 tone, este amplasat pe un soclu circular de 1,70 metri, iar el măsoară în jur de 2,5 metri înălțime. Și dinozaurul, zice-se, ar fi fost vândut unui alt proprietar de pensiune, din Ieud, iar soarta calului ar fi fost pecetluită, căci s-ar fi vrut dărâmat de către primarul Ioan Deac, urmașul pe linie de neam al deja celebrului Vasile Deac. Amintim, la final de bilanț, că localitatea Borșa este atestată documentar în anul 1353, când se menționează că făcea parte din domeniul Cuhea ce aparținea Bogdăneștilor. Așadar, existența unei sculpturi care îl reprezintă pe voievodul Bogdan I nu e la limita întâmplării și chiar dacă nu se bucură de valoare patrimonială, a devenit o atracție turistică locală, atât pentru borșeni, cât și pentru restul lumii, care întregește într-un fel, laolaltă cu macheta lui Bogdan Vodă stând pe jilț, istoria vibrantă din spatele realizării unei statui și a protagonistului ei principal, Vasile Deac zis Moșu’, ultimul oștean în viață al întemeietorului de țară Bogdan Vodă. Eu cred că o repunere în valoare a acestei localități și pomenirea peste veac a eroilor săi va aduce cu sine prosperitate și respect. Legenda poate merge mai departe…

„Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet”…

Data: 25 mai 2025 by Redacția

Carmen Vasilescu, tânăra care a hotărât să trăiască cum mulți nu îndrăznesc nici să viseze, își lansează volumul autobiografic „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet”, la Bookfest București. Carmen este o tânără cu dizabilități care a reușit să-și depășească limitele și să nu se lase înfrântă de un destin ce, cu siguranță, pare greu de acceptat. Lucrează ca jurnalist și PR în domeniul muzical. Plină de viață, Carmen a trăit o mulțime de experiențe unice și crede că misiunea ei este să le dea încredere oamenilor că viaţa e cel mai preţios dar. După ce a scris timp de doi ani și jumătate despre trăiri și sentimente știute doar de ea, a vrut ca manuscrisul ei să încapă pe mâinile unor profesioniști, așa că a îndrăznit să trimită un e-mail celor de la Editura Humanitas, exprimându-și dorința de a colabora cu ei. Carmen Vasilescu face astfel încă un pas spre o viață plină de visuri împlinite: povestea vieții ei, „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet”, publicată la Humanitas, va fi lansată la Salonul Internațional de carte Bookfest 2025. O carte plină de emoție și de o sinceritate rar întâlnită.

„Nu contează că am scris această carte cu nasul și cu gura, pentru că nu despre asta e vorba. Înainte de toate, am scris-o cu sufletul. Îmi doresc foarte mult ca ceea ce am trăit eu să ajungă la cât mai multe inimi și să înțeleagă cât de frumos este să trăiești cu iubire în suflet și să te bucuri de toate lucrurile pe care le poți face. De aceea am ales Editura Humanitas. Nu mă așteptam să fiu acceptată, dar am sperat și dorința mi s-a împlinit!”, spune Carmen Vasilescu. „Îmi doream ca lumea să înțeleagă un singur lucru, anume că normalitatea nu înseamnă să fii ca ceilalți, ci să fii tu însuți, fără să te lași doborât de ce zic ceilalți despre tine. Dincolo de orice dizabilitate, contează foarte mult sufletul, pe care, din păcate, mulţi nu ajung să-l cunoască pentru că se lovesc, inevitabil, de aspectul fizic, care contează cel mai puțin. Așa cum bănuiești, nu mi‑a fost ușor. Într‑o lume în care, de obicei, se pun etichete, m‑am străduit să‑mi clădesc o lume bună și frumoasă, în care, de multe ori, rămâneam să cred doar eu.”

***

„Avem nevoie de modele. Între aceste coperte veţi găsi unul. Un spirit care și-a luat revanșa faţă de trup. Care și-a învins carnea. Un suflet frumos care are nevoie, ca noi toţi, de iubire, dar care are și puterea de a oferi atâta IUBIRE, încât nu poţi să fii decât recunoscător. Carmen Vasilescu și-a construit aripi de Frumos, de Lumină, de Iubire și a evadat din trupul firav. Ea este o Învingătoare. Citiţi această carte! Veţi descoperi un om puternic, frumos și luminos. Ce bine că există oameni ca tine, Carmen!” — OANA PELLEA

„Prin felul în care scrie, descrie și e la curent cu tot ce se întâmplă pe plan cultural, Carmen e în miezul vieţii, își conduce destinul și-l depășește. O viaţă care acum s-a coagulat într-o carte care trebuie citită fără a ne lăsa influenţaţi de compasiune sau de prejudecăţi. E o poveste în care ne emoţionează curajul și seninătatea și în care ar fi bine să ne putem regăsi cu toţii.” — MAIA MORGENSTERN

***

Carmen Vasilescu s-a născut pe 12 aprilie 1989, în Craiova. Deși este diagnosticată cu tetrapareză spastică, a considerat că e capabilă să trăiască o viață normală, așa că și-a urmat intuiția. După ce și-a finalizat studiile, a început să lucreze ca jurnalist și PR, în special în domeniul muzical, a organizat evenimente de conștientizare pentru persoane cu dizabilităţi și s-a implicat în proiecte de teatru comunitar. Plină de viață, Carmen a trăit o mulțime de experiențe unice. După un salt în tandem cu parașuta, a continuat cu scufundări, zboruri cu parapanta și schi. E încântată să călătorească și să descopere tradiții și culturi din diferite colțuri ale lumii. Carmen nu ţine să fie un exemplu de urmat. Ea crede că misiunea ei este să le dea încredere oamenilor că viaţa e cel mai preţios dar și că oricine poate să o trăiască la intensitate maximă, cu susținere și mai ales cu atitudinea potrivită.

Vasile Mămăligă (zis „Maligan”), basarabeanul devenit erou al luptei de eliberare națională din Indonezia

Data: 24 mai 2025 by George V. Grigore

Cu un nume parcă predestinat de om calm și liniștit, Vasile Mămăligă s-a născut în Basarabia noastră (Republica Moldova), dar a devenit erou popular în Indonezia fiind participant la eliberarea acestei țări de sub jugul colonial olandez. Vasile Mămăligă – aproape un necunoscut pe plaiurile natale, dar un erou într-un colț de lume îndepărtat – s-a născut la 20 martie în anul 1865 în satul Pașcani, plasa Bujor a județului Chișinău, din Basarabia, în familia lectorului bisericesc Paneleimon Mămăligă. Fiind un copil cu o istețime peste medie, s-a angajat bibliotecar la Odessa. Citește cu nesaț și acumulează multă informație. Este mânat de dor de ducă și ajunge din Pașcani în Rusia (la Vladivostok, în Orientul Depărtat) și China (Hankou, Fuchjou și Canton), iar de acolo pleacă spre Arhipelagul Indonezian. Cunoștea trei limbi străine – engleză, chineză și olandeză -, ceea ce îi permite să stabilească relații. În anul 1886 se afla în Singapore, ca soldat al Armatei imperiale ruse. Una din aceste persoane, entuziasmate de inteligență basarabeanului, se dovedește a fi englezul Jonathan Holmes, care este în relații bune cu rajahul Ajung, șeful tribului de pe Insula Lombok, vizitată rar de coloniștii olandezi pentru că se află mai departe de centru. Interesul manifestat de această insula a fost provocat nu doar de pitorescul acelor locuri, ci și de faptul că era o zona bogată în petrol, el prezentându-se că fiind de profesie inginer minier.

În anul 1892, sau anterior, Vasile Mămăligă a intrat în serviciu la rajah-ul insulei Siameze Lomboc. A învățat limba într-un timp record și s-a integrat perfect în societate. Pentru a întra în grația deplină a rajahului Ajung, Mămăligă îl asigura că va face apa să ardă. Basarabeanul își realizează promisiunea cu ajutorul unei scamatorii chimice, folosind o bucățică de natriu, uimindu-i astfel pe toți. Vasile Mămăligă este numit imediat prim-sfetnic și persoană de încredere a rajahului Ajung. Acțiunile de mai departe ale basarabeanului sunt uimitoare. El nu numai că reușește să le explice locuitorilor insulei că trebuie să acționeze în comun pentru a-și putea capătă libertatea, de care au fost privați de către colonizatori, dar îl convinge pe rajah să nu mai plătească biruri olandezilor. În scurt timp, conducătorul Insulei Lombok începe să-și pregătească supușii de răscoală. Despre această se menționează și într-un raport al consulului rus Bakunin, expediat la Ministerul rus de Externe: „Rajahul Insulei Lombok și-a înjghebat în grabă o flotă maritimă, cumpărând trei sau patru corăbii rablagite, la preț foarte ridicat, la Singapore. Acolo, prin intermediul persoanei sale de încredere, a purtat negocieri cu reprezentanții altor puteri. Rajahul nu este împotriva să recunoască – bineînțeles, în calitate de măsură provizorie – protectoratul oricărui stat european, doar să-i vadă înlăturați pe nesuferitii de olandezi”. Împuternicit de conducătorul insulei, îmbătat de ideea că ar putea deveni suveran, fără niciun fel de supunere, Mămăligă pornește, pe cale maritimă, tocmai la Singapore, de unde, cu banii dați de rajah, cumpără o corabie, arme și praf de pușcă, după care se întoarce în Lombok cu corabia „Mândria oceanului”.

În călătorie are parte de un șir de peripeții – trădări, atacuri, naufragii – pentru ca, peste trei luni, să ajungă în punctul sau de destinație și să găsească insula devastată. Atât timp cât basarabeanul stabilit pe teritoriile indoneziene a fost plecat, rajahul Ajung le-a ordonat supușilor săi să jefuiască vasele care treceau pe lângă insula, fără a face vreo excepție pentru corăbiile olandezilor. În replică jumătatea anului 1894, olandezii organizează un atac asupra insulei, lăsând în urmă lor pârjol, iar unul din fiii rajahului, pe nume Made, este luat în prizonierat, ceea ce îl determina să-și pună capăt zilelor. Înfuriat, conducătorul Ajung apelează la ajutorul lui Vasile Mămăligă și începe pregătirile pentru război. În una din nopțile lui august 1894, insularii, conduși de basarabean, atacă tabăra militară olandeză. Aceștia din urmă organizează o lovitură și mai mare asupra Lombokului. Potrivit unor rapoarte rusești, la luptele împotriva răsculaților au luat parte patru batalioane, un escadron, patru unități de artilerie, patru mortiere, în total – 108 ofițeri, 2270 militari de rang inferior și 1800 de ocnași aborigeni. Bătălia a durat două luni, că, până la urmă, insularii să fie nevoiți să capituleze în față coloniștilor, care au luat cu ei comorile sultanului îngropate în pământ – vreo 400 kilograme de aur și 4.200 kilograme de argint. Peste trei luni, trădat de un apropiat de-al său, este prins și Vasile Mămăligă. A fost arestat, judecat de către un tribunal militar al Armatei Țariste și condamnat la moarte. Reușește să evadeze din pușcărie cu ajutorul unei femei, care, se presupune, ar fi fost fiica lui rajah Ajung. Nu stă mult la libertate, fiind prins și întemnițat din nou. Pedeapsa cu moartea este înlocuită cu privațiune de libertate pe un termen de 20 de ani, datorită avocatului olandez Van Groot, care a reușit să convingă judecata că inculpatul nu poate fi condamnat pentru trădare de patrie, din simplul motiv că nu este cetățean al Olandei. A fost închis într-o „casă de lucru” în orașul Surabaie, pe insula Java. După doi ani și ceva de temniță, Vasile Mămăligă este grațiat cu ocazia atingerii majoratului reginei Olandei Vilhelmina și trimis la baștină, la 21 decembrie 1899, fiind transportat la bordul navei Țarița la Odesa, cu condiția de a nu se mai întoarce în arhipelagul indonezian. A ajuns la Pașcani, în Basarabia natală, fiind transmis din convoi în convoi. Timp de trei ani, a trăit în casă fratelui său Dumitru sub supraveghere polițienească neoficială, pentru că, într-o noapte de iarnă (20 ianuarie 1901), să dispară din nou, misterios. Într-un raport al consulului rus din Singapore apărut după această dispariție, se menționează că Vasile Mămăligă lucrează în calitate de bucătar pe corabia „Diana”, cu care va ajunge curând din Odessa pe insulele unde a trăit momentele sale de triumf. Aici, în Indonezia, urmele i se pierd. Se presupune că s-a întors la fiica lui Ajung, care îl aștepta. În 1961, unul din ziarele de pe Insula Bali anunță decesul unei doamne în vârstă de 90 de ani, pe nume City Johan Maligan (basarabeanul era numit „Maligan”, de la „Mămăliga” tradițională). Poate era chiar soția lui… Indonezia, astăzi oficial numită Republica Indonezia, este o țară insulară amplasată în Asia de Sud-Est, ce cuprinde 17.508 insule și treizeci și trei de provincii, cele mai importante fiind Borneo (Kalimantan), Sumatra Celebes (Sulawesi), Jawa. Având peste 238 de milioane de locuitori, este a patra cea mai populată țară a lumii, fiind și țara cu cel mai mare număr de musulmani. Indonezia este o republică prezidențială, cu un parlament și președinte ales.

Primele materiale de presă în care se povestea despre faptele lui Vasile Mămăligă (Maligan) au apărut în anul 1895, în ziarele rusești. Despre el au scris cei din presa sovietică, dar și cei din Republica Moldova, și chiar ziarele din Indonezia. A apărut și o carte a unui scriitor din Chișinău, Rufin Gordin, care descrie aventurile lui Vasile Mămăligă, dar și un film (creat de Dragoș Turea). Explorator și revoluționar, Vasile Mămăligă poate fi pus alături de alt român, Julius Popper, supranumit „Conchistadorul român al Patagoniei” (Țara de Foc), sau de George Pomuț, generalul american de origine română ce în calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruși. Cu această ocazie a participat și la încheierea tratatului americano-rus. Vasile Mămăligă (Vasile Maligan), pentru faptele sale deosebite, actualmente este considerat „Erou al luptei de eliberare națională din Indonezia”. Iată un român ce nu a suportat opresiunea, ce și-a dorit doar pacea și independența, a avut inițiativa, a riscat viața și libertatea sa, pentru a-și elibera frații dintr-o țară îndepărtată.

Șoimul dunărean zboară iar peste lunci…

Data: 24 mai 2025 by Redacția

Una dintre speciile de păsări periclitate la nivel mondial, șoimul dunărean (Falco cherrug) a cunoscut de curând o creștere importantă a populației în vestul țării noastre, mai precis în Câmpia de Vest. Prin anii 2000, nu se cunoștea nici o pereche cuibăritoare în zonă, populația națională fiind compusă din doar câteva perechi prezente în zona munților Măcinului din Dobrogea. Secolul trecut, șoimul dunărean era destul de răspândit pe teritoriul României, însă din mai multe cauze (otrăvire, dispariția locurilor de cuibărit, extinderea agriculturii, vânătoare) aproape că a dispărut cu totul. Prin câteva măsuri de conservare în cadrul unui proiect transfrontalier, Grupul Milvus în colaborare cu companiile de transport și distribuție a energiei electrice, au montat peste 80 de cuiburi artificiale pe stâlpii de înaltă tensiune, majoritatea în județele Timiș și Arad. Dacă în 2011 a fost înregistrată doar o singură pereche într-un cuib natural de corb, în 2012 — două, din 2015, în urma montării cuiburilor artificiale, numerele au crescut: anul trecut — opt perechi, anul acesta, cel puțin 14! Toate în cuiburile artificiale montate la mare înălțime! Anul acesta, majoritatea puilor din aceste cuiburi au fost inelați pentru monitorizarea populației de șoim dunărean din România. Nagy Attila, angajat al Grupului Milvus și responsabil pentru monitorizarea șoimilor dunăreni, consideră că „pentru a înțelege mai bine dinamica de răspândire a tinerilor șoimi și măsura în care aceștia se instalează în teritoriile învecinate, încă neocupate, este nevoie de un sistem prin care să fie posibilă identificarea șoimilor tineri la nivel de exemplar chiar și după ce păsăresc cuibul și se dispersează. Folosind inele inscripționate unice, descifrabile de la distanță cu ajutorul lunetelor ornitologice, acest obiectiv este mult mai ușor de atins”.

Șoimii dunăreni au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a cuibării (în special ale speciilor de ciori sau altor păsări răpitoare), iar dacă acestea nu există, șoimii se adaptează ușor și folosesc cuiburile artificiale. În regiunile de câmpie, numărul cuiburilor naturale este redus ca număr din cauza lipsei arborilor, a copacilor solitari sau a pâlcurilor. Astfel, intervenția noastră (prin amplasarea de cuiburi artificiale) este necesară pentru a facilita cuibărirea unui număr cât mai mare de păsări și în Câmpia de Vest. Fără aceste măsuri, păsările nu ar avea nicio șansă de cuibărire în zonă! Anul acesta, majoritatea puilor din aceste cuiburi vor fi inelați pentru monitorizarea populației de șoim dunărean din România. În scopul eficientizării măsurilor de conservare, țările cu populații importante de șoim dunărean au contribuit la crearea unui Plan de acțiune, care conferă o direcție eforturilor de conservare a speciei în Uniunea Europeană. Coordonarea a fost realizată de experții din Ungaria, deoarece această țară deține cea mai mare populație de șoim dunărean din Europa. Vecinii maghiari au cea mai mare experiență în privința acestei specii, datorită măsurilor de conservare implementate din anii ’70. În ultimii ani, Ungaria împreună cu Slovacia au implementat un prim proiect Life pentru conservarea șoimului dunărean. În cadrul celui de-al doilea proiect Life dedicat acestei specii, Grupul Milvus a fost partener și a implementat o serie de acțiuni în Câmpia de Vest care s-au dovedit de succes.

Din 2015, Grupul Milvus este partener în proiectul „Asigurarea surselor de hrană pentru populațiile periclitate de șoim dunărean și acvilă de câmp din Bazinul Carpatic”LIFE13 NAT/HU/000183, implementat de 13 parteneri din Ungaria și România. Unul dintre principalele scopuri ale proiectului este întărirea populațiilor de popândău din regiunea panonică a țării, această specie constituind o sursă importantă de hrană pentru șoimul dunărean. Populația șoimilor dunăreni din Europa este estimată la aproximativ 450 de perechi, din care 47 la sută trăiesc în Ungaria, Slovacia și țările vecine. Migrarea tinerilor șoimi acoperă zone foarte mari, din Spania până în Kazahstan, dar petrec mult mai mult timp și în Bulgaria, România și Serbia, unde găsesc locuri de cuibărit mai puțin aglomerate. Aceste spații pot deveni habitatele adecvate dacă șoimii vor găsi destule locuri de cuibărit, iar numărul factorilor de risc va scădea. Printre aceștia se numără: degradarea cuiburilor naturale, degradarea habitatului de hrănire, creșterea mortalității cauzate de electrocutare sau vânare, deranjul antropic. Grupul Milvus este dedicat acestui proiect! Considerăm că acțiunile de conservare și monitorizare vor continua să aibă rezultate îmbucurătoare în privința acestei specii valoroase pentru biodiversitatea din România! Iată cum cerul țării noastre va fi brăzdat în continuare de zborul înalt și maestuos al șoimului dunărean, completând astfel paleta de păsări ce viețuiesc în biotopurile specifice României. (G.V.G.)

Buzău: zeci de așezări preistorice scoase la lumină!

Data: 24 mai 2025 by Redacția

Dacă nu sunt bani pentru sondaje arheologice, pentru cercetări, conservări, reconstituiri, bine că cel puțin se fac aceste „descărcări de sarcină arheologică” pe locațiile unde urmează să se deschidă un șantier, fie el de mall, de autostradă, de blocuri și vile, de cale ferată, sau de parc eolian. Astfel arheologii Muzeului Județean Buzău au scos la lumină vestigii impresionante pe o suprafață de aproximativ 3.000 de hectare, acolo unde se va ridica un parc de eoliene. Pe acest teren, cercetătorii au identificat 31 de așezări umane, formate din foste locuințe construite în sistem paiantă, cu structură de lemn și învelite cu lut. Descoperirile acoperă o perioadă extinsă, din preistorie până în mileniul I după Hristos, și includ sute de artefacte valoroase. Este vorba despre Parcul eolian „Vifor”, care este dezvoltat pentru a furniza 450 MW de energie regenerabilă și include 72 de turbine eoliene, dintre care 20 sunt amplasate pe raza comunei Smeeni. Proiectul se extinde și în alte localități din județ, printre care Costești, Gherăseni, Luciu și Ținești. Potrivit autorităților locale, investiția aduce beneficii considerabile comunității, inclusiv furnizarea gratuită a energiei electrice pentru iluminatul public, spitale și instituții publice, precum și crearea de locuri de muncă. Viceprimarul comunei Smeeni, Răzvan Nicula, a explicat că proiectul aduce inclusiv o redevență anuală pentru fiecare turbină instalată, bani care vor fi reinvestiți în dezvoltarea infrastructurii locale: „Obiectivul principal este construirea unui parc eolian cu o capacitate totală de 460,8 MW. Parcul eolian Vifor va include un total de 72 de turbine eoliene, dintre care 20 vor fi amplasate pe raza comunei Smeeni. Acestea vor fi instalate pe terenuri de pășune, prin acorduri voluntare cu administrația locală.

Pe lângă Smeeni, proiectul se extinde și în comunele Costești, Gherăseni, Luciu și Țintești. Turbinele utilizate au o capacitate nominală de 6,4 MW. În total, Parcul Eolian Vifor va furniza 450 MW de energie regenerabilă. Comunitatea din Smeeni va beneficia de această investiție prin furnizarea gratuită de energie electrică pentru iluminatul stradal, alimentarea instituțiilor publice, a spitalului din Smeeni, a stațiilor de epurare, a centralelor termice destinate școlilor și primăriei. Lucrările au demarat în 2024, proiectul se află într-o etapă avansată. Pentru locuitorii comunei, beneficiile directe includ crearea de locuri de muncă pe perioada construcției și a exploatării parcului eolian, precum și reducerea costurilor la energie pentru instituțiile publice amintite mai sus. În plus, proiectul aduce și beneficii financiare pentru Consiliul Local Smeeni, printr-o redevență anuală pentru fiecare picior de turbină eoliană instalat. Banii din redevența anuală vor ajunge în bugetul local al comunei, fiind reinvestiți în diverse lucrări edilitare”. Pentru derularea proiectului, a fost necesară o descărcare de sarcină arheologică, realizată de Muzeul Județean Buzău. Cercetările, începute încă din 2014, au arătat că lunca pârâului Călmățui a fost locuită din cele mai vechi timpuri, datorită resurselor naturale bogate și protecției oferite împotriva atacurilor neașteptate ale migratorilor. Printre artefactele descoperite se numără fragmente ceramice, resturi osteologice, lipitură arsă, pigment de cărbune, precum și vase de uz casnic, care atestă o locuire îndelungată în această regiune.

„Cercetările au durat două luni în primă fază și au presupus realizarea a peste 180 de sondaje pe toată suprafața. Cred că au fost în jur de 3.000 de hectare, întinse pe cini localități. Au fost descoperite 31 de puncte cu locuiri din preistorie, până în mileniul I, după Hristos, constând în resturi de așezări, unele foarte mari în zona Smeeni, Caragele, Luciu. Trebuie să ne închipuim lunca Călmățuiului de astăzi ca fiind acum 4 – 5.000 de ani o zonă mlăștinoasă, inundabilă, propice pentru locuit. Pentru că zona reprezenta un spațiu economic, se putea pescui, se putea vâna, oferea protecție în perioadele cu inundații, și era greu accesibilă în situația unor conflicte. Locuirea era concentrată pe acele zone de grind ferite de revărsarea Călmățuiului, locuințele semănau cu cele pe care le cunoaștem de la străbunici, în sistem paiantă, pe structură de lemn și îmboldite cu lut. Acoperișul cu ape era dictat de regimul de precipitații, casele erau îngrămădite, nu erau suprafețe destul de mari, pe 1.000 – 1.500 de metri pătrați. Economia, vorbim de comunități sedentare, se baza pe practicarea creșterii animalelor mici, în neolitic. Acum sunt sate, peisajul este complet modificat ca urmare a lucrărilor de asanare și desecare a întregii zone, se practică agricultura intens, unele zone sunt păstrate ca pășuni. Din tot peisajul acela se ridică „pădurea de eoliene” ”, a declarat Daniel Costache, directorul Muzeului Județean Buzău.

Zona unde au fost descoperite vestigiile a fost modificată semnificativ în anii 1970-1980, când s-au realizat ample lucrări de asanare și desecare pentru extinderea terenurilor agricole. „Importanța acestor investiții private, care presupune în primă etapă descărcări de sarcini arheologice și diagnostice de teren, sunt vitale pentru orice muzeu, pentru că îți oferă multe informații științifice și îți îmbogățești patrimoniul cultural al instituției. Astăzi, când vorbim și când se ridică centralele eoliene, Muzeul Județean Buzău are un contract de supraveghere arheologică pe zonele afectate de aceste construcții. Am descoperit recent recipiente ceramice, vase de diferite tipuri care atestă existența unei locuiri îndelungate în acest sector al văii Călmățuiului, sunt fragmente provenite de la strecurători, un tip de recipient clar folosit într-o comunitate statornică. Din aceste cercetări au fost recuperate în medie în jur de 200 de obiecte. De pe oasele de animale poți să îți dai seama despre multe aspecte. Un exemplu, de Paște se taie miei, în mod surprinzător se constată o sacrificare a ovi-caprinelor tinere în special legat de sezonul de primăvară, ca produse secundare ale comunităților din preistorie, este un comportament pe care îl observăm în tot spațiul românesc. Sunt foarte multe studii de traseologie pe diferite eșantioane de oase de animale descoperite la noi în județ care relevă acest aspect”, a explicat Daniel Costache. Astăzi, în locul așezărilor preistorice se ridică un parc eolian, oferind un contrast puternic între trecutul istoric și viitorul energetic al regiunii. Fără această investiție, multe dintre descoperirile arheologice ar fi rămas necunoscute astăzi, după cum subliniază specialiștii. În prezent are loc o cercetare aprofundată a artefactelor descoperite, o conservare a acestora, spre a putea fi expuse și a putea face parte din colecțiile Muzeului Județean Buzău. (G.V.G.)

„Managementul” spionajului (și al centrului său… logistic „european”) de mâine…

Data: 23 mai 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Dacă Ungaria, o țară destul de reticentă în primirea și sprijinirea cu bani, case, locuri de muncă, asistență socială și educațională a refugiaților ucrainieni „colcăie” de spioni ai Kievului, care este oare situația la noi, unde refugiații au fost primiți masiv, aduși chiar (de la graniță) cu mașinile de către fel și fel de asociații și fundații umanitare, dar umanitare cu alții, nu cu neamul românesc, și care nu s-au întrebat, după nici un astfel de „transport”, dacă bătrânii noștri au ce să pună pe masă, dacă au un loc unde să doarmă, dacă au parte de medicamente și o minimă asistență socială?… Dacă în Ungaria, unde nu au explodat afacerile ucrainienilor alungați de război, unde nici se nu se găsesc atâția milionari ai Kievului cu fel și fel de afaceri, pe care, în România, un antreprenor nici nu le-ar visa, și nu pentru că nu l-ar duce mintea, ci pentru că, aici, întotdeauna patronii care s-au ridicat mai mult decât a încuviințat sistemul (cel politic, economicul fiindu-i subsumat), ori cei ce și-au mărit marja de „profit” cu mult prea multe zerouri, nu peste cât lua statul prin impozite, taxe, avize, ci peste cât trebuia cotizat la sediul central de gestiune al sistemului (partidul sau partidele aflate la putere), dacă acolo dară au fost identificați numeroși spioni ucrainieni (aidoma și în Polonia, să nu uităm!), oare care ar putea fi situația în cazul nostru, nu doar invadați de ucrainieni, ci aproape scoși din case pentru ei, aproape storși de ultimul bănuț, chiar și acela din baticurile bătrânelor, din puținul pus deoparte poate pentru înmormântare?… Care este situația reală a spionajului (și nu doar cel ucrainian) din România, și nu după „momentul ’90”, ori chiar mulți ani mai târziu, ci după declanșarea războiului din Ucraina?… Pentru că aici este de fapt rostul a tot ceea ce se întâmplă azi în mare parte din Europa: activarea poate a celei mai mari (și monstruoase) acțiuni de împânzire a statelor europene, sub comanda UE, sub managementul spionajului pentru mâine, a celui mai puternic sistem de control, să-i spunem „economic”, deși acțiunea finală va viza rapturi și reorganizări teritoriale, aidoma felului în care a început războiul din Ucraina, din aproape în aproape…

În Ungaria, afacerile mari ale antreprenorilor autohtoni, sau de sub controlul acestora (recte, al Budapestei), nu au eșuat de la începutul războiului din Ucraina într-o măsură mai mare decât se întâmpla înainte. Nu au „rupt” statisticile prin explozia indicilor privind falimentele ori suspendarea temporară a activității firmelor ungurești. La noi, în schimb, prăbușirea este evidentă, se simte, se vede, nu avem nevoie de cifre pentru a o constata… Statisticile ne ajută doar să „dimensionăm”, nu doar prăbușirea mediului nostru privat, ci, mai ales, explozia afacerilor venite „peste noapte” de afară. Care au intrat și intră în noi ca „în brânză”, acaparând zone comeciale, industriale, tehnologice și de transport. Pentru că în România chiar au explodat afacerile „ucrainienilor”! Și nu, nu ale unora poate la fel de scăpătați ca aceia dintre noi care au avut curajul, au riscat, au investit și, de câțiva ani încoace, au pierdut, ajungând în zona execuțiilor silite pentru recuperarea unor bani de care statul, ca sistem, nu are nevoie „pentru noi”, pentru educația copiilor noștri, pentru sănătatea noastră, pentru demnitatea bătrânilor noștri, ci pentru a plăti, în avans, inserarea și extinderea până la sufocare a ultimului colț românesc cu afacerile ucrainiene. Pentru că din Ucraina au venit afaceri având dimensiunile a ceea ce noi am distrus la comandă, nu carecumva să strângem pentru viitor mormane de fier ruginit… Și ne-am ales cu munți de deșeuri, de dejecții chimice, biologice, sanitare… Și umane, dacă ne-am referi și la moralitatea unora dintre aceia pe care i-am ajutat, fie și indirect, prin mâna sistemului care tot din buzunarul nostru a luat, și nu pentru a da din preamărinimie, ci pentru interesele la fel de obscene precum dedesubturile „afacerilor” aduse aici (nici măcar importate, nici măcar în franciză).

Da! Marea majoritate a afacerile ucrainiene în România au dimensiuni impresionante! Mari magazine, mari platforme energetice, mari centre de logistică, de transport… În Ungaria, ucrainienii nu au așa ceva. Nu la asemenea proporții. Și totuși, la ei colcăie de spioni ucrainieni!… La noi, pare că nicidecum… Deși afacerile ucrainienilor sunt din ce în ce mai extinse, mai diversificate… Noi însă nu îi identificăm pe posibilii lor spioni… Măcar pe cei economici, deși interesele sunt deja cu mult dincolo de o fabrică, de o linie de producție, de o zonă de resurse, de o piață… Aici deja se hașurează acel geo-strategic de mâine… Dar nu pentru interesul nostru… Pentru că noi nu avem spioni ucrainieni identificați de sistem, ci doar o imensă batistă a sistemului pusă peste țambalul spart din care alții stau să ne ia și corzile…

Nimic nou pe frontul de est!

Data: 23 mai 2025 by Ionuț Țene

Victoria lui Nicușor Dan la alegerile prezidențiale, cu oblăduirea și protecția lui Macron și a Ursulei, înseamnă de fapt o continuitate ad litteram a politicii externe a României din vremea lui Băsescu și Iohannis. De fapt, președinția lui Nicușor Dan va fi un fel de mandat IV al lui Klaus Iohannis (dacă adăugăm și prelungirea mandatului după lovitura din decembrie 2024), Numeroși români „tineri și frumoși și liberi” au stat progresist la cozi să voteze agenda Ursulei, ca apoi peste două-trei luni să redevină aceiași dezamăgiți ca după 10 ani de mandat al lui Iohannis. În realitate, victoria în alegeri a lui Nicușor Dan nu reprezintă altceva decât o prelungire a mandatului Iohannis și a forței sistemului împietrit, care nu vrea să se reformeze și nici să plece de la putere și privilegii. România se va îngloda în continuare în datorii, iar inegalitățile și inechitățile social-economice vor rămâne în continuare în vigoare. Regimul pensiilor speciale și cumul pensie specială cu cumulul la stat va continua fără perturbări. La fel ca și licitațiile cu dedicație securistă. Nicușor Dan nu va face altceva decât să perpetueze acest sistem politico-economic ineficient și corupt al inegalităților strigătoare la cer. De asemenea, Nicușor Dan va duce politica europeană de susținere a războiului din Ucraina și România, ca hub logistic militar pentru Kiev, cu canalul Bâstroe cu tot, plus agenda LGBT. Securiștii și magistrații se vor pensiona tot la 45-50 de ani, adică beneficiarii sistemului care l-au creat și promovat pe Nicușor Dan. Românii vor fi tot mai săraci, iar sistemul va lua de la săraci ca să dea la bogați ca în mandatele Iohannis și a lui Băsescu. Posibil ca tânărul pensionar special Cristi Danileț va primi o sinecură juridică pe model Koveși pentru arestări tematice și strategice a unei pseudo-lupte anticorupție cu focuri de artificii și confetti pentru a lua ochii naivilor. Nicușor este prizonierul și creația sistemului. Nu va putea și nu va fi lăsat să facă nicio reformă de reducere a discrepanțelor socio-economice din societate sau să anuleze pensile speciale. Victoria lui Nicușor Dan este o victorie a sistemului corupt, ineficient, imobil și decrepit care conduce țara cu măsuri antiromânești spre disoluție din 1990 încoace. Sistemul prin controlul rețelelor sociale îi ține pe români în lesă. Nu se va schimba absolut nimic.

Pe de altă parte, George Simion, liderul AUR și liderul opoziției, pe lângă presiunea marilor corporații și televiziunilor sistemului, nu a reușit să convingă în ultimele două săptămâni electoratul tânăr și dinamic și nici intelectualii și oamenii de cultură patrioți, iar marketingul electoral cu casele de 35 de mii de euro s-a întors împotriva lui. Totodată, refuzul dezbaterilor și amenințarea cu reducerea a 500 de mii de bugetari a dus la pierderea unui important segment de voturi, de circa 800 de mii, care au făcut diferența la alegerile din 18 mai dintre el și Nicușor Dan. Strategia de a se plimba pe la liderii suveraniști europeni ca să arate că are sprijinul unei părți a Europei o pot înțelege politic, dar pentru românii ar fi contat mai mult prezența sa în țară printre oameni și la dezbateri, ca să nu pară un infatuat sigur de victorie. Electoratul apreciază în general ca un lider să-și mai calce pe mândrie și orgoliu. Adaug și aroganța de a refuza sprijinul oferit din partea electoratului lui Ponta. Siguranța victoriei afișate a îndepărtat o parte din electorat. De asemenea, lipsa intelectualilor și oamenilor de cultură din siajul AUR care sunt „sarea din bucate” la masa alegerilor a contat în ecuația electorală. Așa cum am mai spus-o, liderii AUR trebuie să învețe să respecte oamenii de valoare, intelectualii și personalitățile de cultură, si să negocieze cu ei programele și proiectele de viitor. Fără meritocrație și fără respectul arătat elitelor, mișcarea suveranistă nu va putea câștiga niciodată alegerile și puterea în stat. Este necesară în mișcarea suveranistă de o altă politică de cadre, bazată pe respect și meritocrație. Un partid nu este de ajuns să folosească doar instrumentele vocale suveraniste, fără consistența resursei umane. Nu se poate construi un partid reformist doar pe rezerviști și activiști de partid fără elite. Viitorul se construiește cu profesioniști și cu oameni de credință. Nu e de ajuns să spui că ești patriot, ci trebuie să acționezi ca atare cu fapte patriotice, morale și de credință. Vremea fluturării Tricolorului, fără fapte autentice, morală, educație și fără oameni de valoare, a trecut. După aceste alegeri cred că cel mai fericit român este Marian Enache, președintele CCR, care acum poate să-și savureze liniștit și cu inima ușoară pensiile speciale cu cumulul lucrului la stat în voie bună alături de tânăra sa soție. Sistemul și regimul pensiilor speciale care a capturat ca o supra-castă România din 1990 încoace și a creat uriașele inechități și inegalități socio-economice în societate, va continua să funcționeze în mandatul lui Nicușor Dan, un alt Iohannis la Cotroceni, care nu trebuie să facă absolut nimic în afară de turism diplomatic și transfer de bani către Kiev.

E lung, e greu, e cutremurător!… Dar e Adevărat!

Data: 23 mai 2025 by Zoe Dantes

De câteva săptămâni mă gândesc dacă să scriu public acest text sau nu. Pentru că nu este text, ci doar o mărturisire de credință. L-am rugat pe El să-mi trimită un titlu. Pe limba mea! Ca să știu dacă e îngăduință sau nu. Și după două săptămâni a venit. Cel ce-l citiți! Și restul. Poate o să vă încumetați să-l parcurgeți până la capăt. Totul a început în 2010. O dată cu sfințirea altarului Catedralei Mântuirii Neamului. După sfințire, s-a abătut printre noi o pâclă. Grea, urâtă și densă. Nu înțelegeam de unde vine. În urmatoarea duminică, eram într-un loc uitat de lume. Unde s-a auzit un huruit pe care și eu îl auzisem atunci. Și încă cineva cu față de om. Un om s-a întors încet în mulțimea în care eram și m-a privit fix. Omul nu mai era el. Avea chipul în Duh. Nu era ca noi. M-am speriat atât de tare încât am fugit afară. M-am gândit că am eu o problemă. După câteva zile, am mers la un călugăr bătrân de zile și i-am zis că o dată cu sfințirea altarului Catedralei, au venit legiuni întregi peste noi. De urâți! Ca neam, ca țară, ca oameni. Îi văd printre noi. Nu întotdeauna! Părintele a zâmbit trist și mi-a zis că asta ne așteaptă. Războiul nevăzut! A zis încet: „Nu te teme!”, „Dumnezeu va trimite Oameni!”. Am mers spre ușa bisericuții de lemn și acolo cu mâna pe clanță am jurat că în toate zilele mele, voi începe rugăciunea cu lepădarea de satană. Ca la botez! După care am să mă întorc spre răsărit și mă voi uni cu Hristos! În fiecare dimineață și seară. Habar nu aveam ce însemna asta! Habar nu aveam ce urmează!

Dar asta fac și acum! Am sunat un rabin ce este departe de țară. I-am spus să-mi explice ce urmează. A tăcut câteva clipe după care a zis în grai moldovenesc: „O să fiți ca Moise în pustie. Poate nu o să vedeți pământul făgăduinței, da’ o să știți că e acolo”. „Da’ o să trimită Oameni!”. Am sunat un învățat arab. A ascultat și mi-a răspuns:”În noaptea neagră, pe marmura neagră, o muscă neagră, Alah o vede! Orice drum veți alege, va fi ca în deșert: toate se vor dovedi bune!”. „O să aveți Oameni!”. Dar toți trei au zis că un drum ca ăsta va costa sânge! Și vieți! Și alegere! De drum, de Cale, de viitor! Jertfă! Și sânge! Pilde! Atât! Înțelege ceva! Nimic.

Au trecut anii, și s-a văzut năpasta! Iadul s-a golit și toți vrăjmașii au năvălit peste oameni. Peste noi toți! Niciunul nu a scăpat! Niciunul! Pe toți ne-a trecut vrăjmașul prin foc și sabie. Au început să se rostogolească minciunile, manipularea, mizeria morală a ieșit la suprafață, ca apele întunecate grele, cu mâl amestecat cu noroi. Mult noroi. Aruncat în cei mai mulți dintre noi. Despre ce se vorbea continuu, ceva ce devenise un narativ, se întețea: lupta. Cuvântul luptă împotriva a orice mărea în jur exponențial orice subiect. Totul era despre luptă! Împotriva corupției, împotriva democrației, împotriva a ceva. Rostit atât de des, la secundă parcă arunca energia de conflict de la cel mai mare nivel până jos. La talpa țării. Adică, la noi. În viețile noastre, la mesele noastre, în familiile noastre, între prieteni și dușmani, între tată și mamă, între frate și soră, între Cer și Pământ. Totul devenise o luptă.

Catedrala se ridica încet! Temeinic! Cărămidă pe cărămidă, mână de la mână. Ca un zid, ca o Coloană a Infinitului, zidită cu suflet de Brâncuși care stătea la Masa Tăcerii. A venit ulterior și sângele! Al nostru! Al tuturor! Toți am plătit cu sânge într-un fel sau altul. Îl avem pe noi, pe față, pe buze, în suflet și pe mâini. Nu-l poate spăla nimeni. Vreodată! Curge șiroaie! A curs și s-a împrăștiat gustul sângelui peste tot. Pe noi, în noi, între noi, pe cărările care s-au năpădit de buruienile vicleanului, și ne-au rupt calea. Calea de la suflet la suflet, care altădată ne unea. Acum, apele s-au despărțit! Și pentru că acest cuvânt, Luptă aduce războiul, am fost aruncați în foc. Un război se duce între două tabere. Cel puțin! Din 2020 am fost noi și ei, ei și alții, unii cei ce asaltau, alții cei asaltați. Niciunii biruitori! Doar carne de tun într-un Război nevăzut, dus la un alt nivel! Voi toți îi ziceți război hibrid, eu îi zic războiul nevăzut! Asta a fost! O încleștare nebănuită de ură, de teamă, de disperare, de minciună și propagandă. Cel urât își găsise sloganul: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Acela a fost începutul sfârșitului. Nu arunc vină asupra nimănui! Viața merge așa cum a aruncat El zarurile de la începutul lumii. Planul nu se schimbă dacă vrem noi sau nu, dacă intrăm într-o bătalie sau nu, dacă facem sau nu. Viața se schimbă doar dacă ne hotărâm să alegem în ce tabără ne înrolăm Ostași. Sau mai bine zis, în a cui tabără devenim cei cu arma. De orice fel. Într-un fel sau altul toți am făcut-o! Unii pentru că au înțeles, alții pentru că au vrut să facă parte dintr-o castă, alții pentru un țel anume. Dar toți! Toți am avut o miză. Mai mare sau mai mică! Spirituală sau materială. În adâncul sufletelor noastre știm asta.

Să nu fim ipocriți! Niciunul dintre noi nu va putea spune vreodată că a fost așa, la plezneală. Ne-am trezit în horă dar nu știm să dansăm. Nu! Am intrat rând pe rând fiecare pe miza lui. La început! Personală! Când toți am realizat că de fapt miza personală dispăruse, deja eram în ultima redută. Chipul răului căpătase mii de fețe, cu mii de trupuri. Ieșea de peste tot! Gustul sângelui și al morții ne înecase. Veninul se împrăștiase. Otrava se respira deja. Pucioasă și temere! Multă temere. O teamă paralizantă, ce te lasă fără raționament. Fără sentimente. Doar ură viscerală, ancestrală, de bătălie de Cădere. Cea de la începutul lumii. Rezultatul este cel de azi. Din zilele trăite de noi toți. Vedem în ce vreme ne aflăm. Războiul nevăzut înseamnă să te lupți cu tine în primul rând. Să vezi întunericul din celălalt, dar tu să cauți ca un nebun lumina din el. Să gestionezi întunericul din cel din fața ta, cu care întinzi bucata de pită în aceeași farfurie și tu să te încăpățânezi că într-o zi lumina va birui întunericul ăla. Și să-l iubești! Să-i dai cea mai multă iubire atunci când celălalt îți face cel mai mare rău! Să nu renunți la el! Să nu lași pe nimeni în spate, ca un războinic autentic care te simți. Cu orice preț! Fie el chiar și de Sânge! Al tău! Să nu-l abandonezi nicicând. Doar să te rogi pentru el. Un suflet pierdut fără să știe. Dar tu vezi răul! Și pentru că ție Dumnezeu ți-a dat să-l vezi, sigur ți-a dat și arma cu care să-l transformi! În bine! Răbdarea, multă! Și asumarea de a vedea întunericul din oameni, fără să o spui! Și atunci tu știi să-i spui celui din față unde e Rana! Și cu ce trece! Și știind că va deveni cel mai mare dușman al tău, într-un moment dat, tu să-i spui: „Te iubesc!”. Și să-l iubești! Nu doar să zici! Chiar dacă prețul uneori va fi de sânge! Ca Răscumpărare! A ta cu tine, a ta pentru altul, a altuia pentru tine și al nouă tuturor, pentru noi toți! Ca Neam, ca lume, ca oameni în trup, cu instrumente limitate de a înțelege că lumea pe care nu o vedem Există! În văzduh! Și stihiile s-au năpustit peste noi. Într-o încleștare fără seamăn.

Atunci, nu-ți rămâne decât să alegi! Să fii pradă sau prădător, să fii înger sau demon, să fii în tabăra de Jertfă sau de Răscumpărare. Să fii Întuneric sau Lumină! Să fii așa cum a zis Nichita: „Pata de sânge care vorbește”, sau ofranda adusă înaintea strămoșilor. Am fost cu toții și una și alta. Am fost Oamenii! De care vorbeau cei trei Învățați cu un singur Dumnezeu. Nici nu mai importă cum i se spune de fiecare dintre ei. El e Unul! Și noi am fost Oamenii! Pe care El i-a trimis în lume, în deșertul simțirii. Și unii și alții! Unii cu Jertfa alții cu Răscumpărarea! Niciunul la mijloc! Mereu mă gândeam că Domnul în marea Lui milă și Îndurare ne va trimite OM. Ca la scăldătoarea de care știm toți. Nu! Nu era vorba despre un OM! Nicicum! Era vorba despre Oameni! Despre noi toți, laolaltă! Cei împărțiți să se facă UN Lucru! Sau o Lucrare! Nu a fost vorba despre unul. A fost vorba despre cei mulți care adunați laolaltă au făcut Unul! Cu mari cicatrici pe trup și mai ales pe sufletul nostru al tuturor Celor Unul! Un trup ce poartă fețele noastre, și un suflet cu milioane de inimi. Ce bat la secundă în același răstimp! Si când liniștea dintre două bătăi tace, vorbește Dumnezeu în Lucrare! Ca să-l auzim! Întunericul de care vă spun există! Huruitul pe care l-am auzit atunci s-a mai auzit o singură dată! Săptămânile trecute! A fost ca de final biblic de lume! Ca de potop! Într-o larmă de nedescris, într-o Cale grea și aridă, pe care am mers toți cu tălpile goale pline de spini. Spini din care am fost nevoiți să ne facem cunună! Fiecare la vremea lui! În vremea lui! Și în căderea lui! Dar am rămas pe Cale! Niciunul nu a părăsit Calea! Toți am ajuns la final! Să se lase pacea, tihna, liniștea, să tacă vrăjmașul și să vorbească Iubirea! În tăcere, fără cuvinte, doar cu fapte! Destul a fost sânge! Războiul nevăzut s-a terminat deja! Biruință! În clipa de Veșnicie când am fost să văd cu ochii mei, ca un mărturisitor al clipei, secunda de Veșnicie în care marea Cruce s-a unit pe bolta Mântuitorului de pe Catedrala Mântuirii Neamului Românesc! Atunci, huruitul acela de la început s-a repetat. Vrăjmașul a pierdut! Pentru totdeauna! Și poate, între Jertfă și Răscumpărare, sângele curs nu a fost în zadar. Neamul românesc se mântuie dimpreună: prieten și dușman, lacrimi și sânge, larmă și pace, lumină și întuneric! Biruitori! Ai unui război nevăzut crunt! Dus cu trudă, sudoare, sfinți și păcătoși! Dimpreună! Și pentru că El ne-a dat Oameni, pe noi toți, până la ultimul, suntem într-un apus de soare fără față! Doar o umbră biruitoare cu Catedrala Neamului În fundal! Care ne-a fost pavăză pe drumul Mântuirii! Întru Slava lui Dumnezeu și a Maicii Sale ce ne-a ținut în brațe de la începutul veacurilor. Și cu siguranță ne-a făcut biruitori, în fața strămoșilor!

Să nu ne fie rușine când vom merge la ei! Ne-am dus cu toții Crucea! Dimpreună cu El! Care a coborât din altare și de pe zidurile bisericilor și a luat cu noi drumul pribegiei și al suferinței. Și nu ne-a lăsat! A fost, este și va fi cu noi toți! În vecii vecilor! Amin! Să vedem Lumina în Oameni! Ea este Iubirea!

„Ileana, Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”

Data: 22 mai 2025 by Redacția

La 5 ianuarie 1909, se năștea la Cotroceni, Principesa Ileana, cea care avea să devină Maica Alexandra și care avea să ctitorească prima Mănăstire ortodoxă, în care avea să se oficieze în limba engleză (Mănăstirea „The Transfiguration”/ „Schimbarea la față”, din Ellwood City, Pensylvania, USA. Așa cum mama lui Mihai Viteazul s-a călugărit după moartea năpraznică a lui Mihai (1601), luând numele monahal Theofana, tot astfel și Principesa Ileana avea să devină Maica Alexandra. Asociația Femeilor din Teatru „IF…/…DACĂ PENTRU FEMEI”, în parteneriat cu UNITER, Muzeul Național al Literaturii Române, Arhivele Naționale ale Statului, Asociația România Culturală, Editura Humanitas și Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania, USA, au fost cele care au creat un spectacol care omagiază memoria celei care a fost Principesa Ileana a României, Arhiducesă de Austria, un destin care s-a desfășurat între palat și mănăstire, pe fundalul celor două războaie mondiale, într-o perioadă de mari frământări din istoria Europei. Spectacolul „Ileana, Principesă de România” aduce la lumină o parte esențiala din istoria Bucureștiului și a României. Prezentată la Teatrul Evreiesc de Stat, la Muzeul Național de Artă al României, la Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) și Teatrul Dramaturgilor Români, piesa este pusă în scenă de regizoarea Liana Ceterchi, cea care și interpretează personajul principal, folosindu-se de un text după o dramatizare de Edith Negulici a romanului autobiografic „Trăiesc din nou”. „Da, să trăiesc din nou, pentru că după ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci insăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei… Dar în interior, „eul” care exista independent de mama, soția, prietena care eram – „eul” esențial, pe care tot restul era construit – a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu.” (Principesa Ileana).

Destinul Principesei Ileana se distinge ca fiind emblematic pentru cursul istoriei contemporane, stând sub zodia refugiului. Putem începe chiar cu cu frageda copilarie, ce i-a fost marcată de refugiului la Iași, în timpul Primului Război Mondial, apoi refugiată într-un exil impus de fratele ei, Carol al II-lea, care nu i-a permis să se reîntoarcă în România, nici măcar pentru a-și îngriji mama, nu ca fiică iubitoare, ci ca infirmieră de meserie. Urmează refugiul impus de nou instauratul regim prosovietic, și deci anti-german, ceea ce o afectează, fiind căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg, considerat inamic. Odată cu abdicarea Regelui Mihai, urmează refugiul impus tuturor membrilor Casei Regale, iar mai apoi neacordarea azilului în Elveția, urmată de Argentina, deloc prietenoasă sub Peron. În final, cei  din Statele Unite ale Americii o primesc. Pe pământ american a întemeiat Mânăstirea „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City, Pennsylvania. La 52 de ani urmează autorefugiul său la mânăstire, pe calea deschisă ei de Domnul, cum singură mărturisește: „Aceasta este unica și singura cale deschisă pentru mine… răspunsul la orice fel de îndoiala stă în chiar cuvintele Domnului Nostru Isus Christos: „Ce-i aceasta pentru tine? Urmează-mă!”. Așa voi face! Așa să mă ajute Dumnezeu! Facă-se voia Ta!” Tot acest parcurs a fost unul exemplar. A fost traiectoria unei luptătoare. Principesa Ileana s-a luptat pentru alții, a fost în slujba poporului ei, în slujba celor în nevoie… A realizat spitale, cantine, școli de infirmiere, prin tot felul de modalități de a strânge fonduri pentru răniți, orfani, bolnavi, săraci sau cei mai puțin norocoși decât ea, care era fiica unui rege important, Ferdinand Integratorul, și a unei regine de excepție, Regina Maria a României. Viața Principesei Ileana, devenită Maica Alexandra, o impune ca model demn de urmat și o legitimează în fața posterității. Teatrul Naţional Radiofonic a montat spectacolului – document, „Ileana – Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”, cu un scenariu semnat de de Edith Negulici și Liana Ceterchi. Adaptarea radiofonică: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Liana Ceterchi. În rolul titular: Liana Ceterchi. Regia de montaj: Radu Verdeș. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor și coordonator de proiect: Magda Duţu. Spectacolul „Ileana – Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra” a fost difuzată în premieră, marţi, 16 iulie 2019, de la ora 19:00, la Radio România Cultural, în seria Biografii, memorii.

Principesa Ileana a României (cunoscută și ca „domnița Ileana”) a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României (născută pe 5 ianuarie 1909). Se înrudea prin mama sa cu familiile domnitoare din Marea Britanie și Rusia. După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu arhiducele Anton de Austria, ea primind titlurile de arhiducesă a Austriei și principesă de Habsburg-Toscana prin căsătorie. În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena și i-au fost permise doar scurte vizite în România, regele interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România. Aici s-au născut cei șase copii: Ștefan, Arhiduce de Austria (1932-1998); Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959); Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935); Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937); Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (1939-2021); Elisabeta, Arhiducesă de Austria (1942-2019). Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale, îngrijind în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Germania nazistă, de militarii români răniți. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”, care a funcționat prin eforturile sale. În acest scop, principesa nu a ezitat să mențină legături cu noii lideri comuniști ai României. La scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai, nepotul ei, Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948. Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj încheiat de asemenea prin divorț. În anul 1961 a ales calea monahismului și a intrat la Mănăstirea ortodoxă din Bussy-en-Othe⁠. În 1967 a devenit călugăriță și a primit numele „Maica Alexandra”. Ulterior a fondat Mănăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990. Aici a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de „domnița” lor. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin iar la 21 ianuarie, a murit la Spitalul St. Elizabeth din Youngstown, Ohio, ca urmare a complicațiilor survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia mânăstirii unde a locuit de la început. Este înmormântată în Mânăstirea „Schimbarea la Față”. Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951, iar în România în 2005 sub titlul „Trăiesc din nou”. Din paginile acestora s-a născut și scenariul spectacolului de teatru și cel de teatru radiofonic „Ileana, Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”… (G.V.G.)