Tezaurul Frăției Getice de la Craiova

Așa zisul „Tezaur de la Craiova” a fost descoperit în împrejurări neelucidate încă pe deplin. A fost numit „de la Craiova” dar, de fapt, nu se ştie cu exactitate unde şi de către cine a fost găsit, după cum nu se ştie cu certitudine nici din ce și câte piese era compus inițial. Obiectele aflate în prezent la Muzeul de Istorie al României, adică cele aproximativ 60 aplice şi butoni de harnaşament din argint și argint aurit, constituie doar o parte din adevăratul tezaur. Podoabele au fost parţial recuperate în anul 1928 de la Berlin, prin tratative bilaterale de către Tzigara-Samurcaș, partea rămasă la Muzeul de Preistorie şi Protoistorie din Berlin, ajungând din 1945 şi până acum în subsolurile unui important muzeu dintr-o mare capitală din Est.

În anul 1926 statul român solicită înapoierea acestui tezaur de către Germania, ca urmare a hotărârii Comisiei de despăgubiri de la Paris, căreia îi revenea sarcina aplicării unora din condiţiile Tratatului de pace de la Versailles. Trebuie spus că, în împrejurări legate de evenimentele din primul război mondial, tezaurul ajunsese în posesia unui muzeu din Berlin. Se pare însă că el conţinea inițial mai multe aplice decât cele ce s‑au întors în ţară. În studiul publicat în anul 1927, asupra pieselor acestui tezaur în Prähistorische Zeitschrift (Revista de preistorie), savantul german Hubert Schmidt cataloga un număr de 77 piese întregi (aplice şi butoni) şi 13 fragmente de diverse obiecte. Tezaurul, afirma respectivul autor, fusese cumpărat de la un negustor de antichităţi din Craiova cu puţin timp înainte sau, mai degrabă, în cursul primului război mondial (1917). Desigur că aceste piese fuseseră găsite într‑un mormânt princiar geto-dac; dar cum au dovedit‑o descoperirile ulterioare de la Băiceni-Cucuteni, Agighiol, sau Peretu, mormintele princiare ale conducătorilor geto-daci membrii ai Frăției Getice, de acest gen, conţineau un inventar mult mai bogat, format de regulă din coiful principelui („coif cu ochi”), o serie de fiale (cupe, străchini și farfurii din argint), pahare‑ryton (unele dublu-tronconice, tip Agighiol; altele cu motive animaliere, precum rhytonul descoperit la Poroina – jud. Mehedinți), podoabe de îmbrăcăminte (aplice și fibule, coliere, nasturi, etc.) şi piese de harnaşament bogat ornamentate. În cazul „Tezaurului de la Craiova” nu au ieșit la iveală decât aplicele de harnașament. Se pune întrebarea unde sunt coiful, rytonul (sau rytonurile) și cupele ce trebuiau în mod firesc să se găsească laolaltă cu aplicele în inventarul mormântului princiar getic? O serie de informaţii disparate au apărut în timp cu scopul de a întregi povestea acestui tezaur. În colecţia Institutului de Artă din Detroit (S.U.A.) se află un coif geto-dac din argint, de certă factură getică („coif cu ochi”, al Frăției Getice), iar la Metropolitan Museum din New York se află un vas‑ryton din argint (realizat în maniera celor geto‑dacice, tip Agighiol, modelul Cupelor Marii Uitări dublu-tronconice). Ambele piese sunt notate ca provenind dintr-o vestită colecţie vieneză, „Colecţia Trau”, în care au figurat, însă, cu locuri de descoperire diferite. Despre ryton și coif se afirmă, de pildă, că ar fi fost găsite prin anii 1913‑1914, în apele Dunării, la Porţile de Fier.

Evident, o minciună convenţională, căci nu putea fi motivată deloc. Nici nu este plauzibil ca asemenea obiecte să poată fi pescuite în curentul puternic al fluviului, mai ales în zona invocată. În această privinţă se cuvine făcută o observație. În mod frecvent, în lumea colecţionarilor de artă se recurgea şi se mai recurge la explicaţii fanteziste atunci când un posesor, sau altul doreşte să ascundă originea reală a unui obiect dobândit pe căi ilicite. În cazul rytonului, acesta este posibil să fi fost găsit împreună cu coiful: o dovedeşte și faptul că amândouă piesele prezintă aceleaşi urme de lovituri percutante de târnăcop, care le-a deteriorat. Se pune întrebarea de ce au fost prezentate ca descoperiri izolate şi de ce au fost valorificate separat (Tezaurul de la Craiova și Tezaurul de la Porțile de Fier). Explicaţia constă în aceea că posesorul lor vienez, aflând de retrocedarea aplicelor de la Berlin şi temându‑se de o eventuală cerere a României de a‑i fi restituite și cele două obiecte înstrăinate în împrejurările primului război mondial, cât mai sigur pe timpul ocupației militare, a preferat să scape în mod cât mai profitabil de nişte achiziţii ce ar fi putut deveni deconspirabile. În concluzie, posibil că le‑a făurit fiecăreia câte o origine, vânzându‑le separat. Revine prof. univ. Dumitru Berciu meritul de a fi sesizat cel dintâi legătura dintre „Tezaurul de la Craiova”, rytonul getic din argint de la Metropolitan Museum şi Coiful Frăției Getice de la Detroit. Tot lui i se datorează dovedirea originii getice a acestor piese, considerate anterior de specialiști ca dovezi ale „artei scitice din zonele de vest ale ariei de răspândire a sciţilor”. În analiza pe care o face „Tezaurului de la Craiova”, prof. univ. D. Berciu mai aduce o informaţie, anume că în timpul primului război mondial, sub ocupaţia germană, ofiţeri nemţi ar fi dispus executarea unor săpături arheologice într‑un tumul din comuna Bârca, jud. Dolj, de unde au obţinut diverse obiecte de argint. Supoziția pare întemeiată, pornind de la premiza că întreg tezaurul, inclusiv rytonul și coiful, s-au aflat un timp, înainte de război, în mâna unui anticar din Craiova. În perioada neutralităţii armate (1914 – 1916), el a vândut o parte din piese (coiful şi rytonul) colecţionarului Trau, la Viena, dar nu i‑a putut plasa şi aplicele, mai puţin spectaculoase şi oricând elocvente asupra descoperirii. Această tranzacţie s‑a încheiat ilicit, fără ştirea autorităţilor, căci evident înstrăinarea unor asemenea piese era interzisă. A reuşit, în schimb, să vândă câteva aplice unor colecţionari din ţară. Aceasta este nu o ipoteză, ci o certitudine; în colecţia Severeanu – al cărui principal furnizor oltean era acest anticar din Craiova – se află perechea uneia din aplicele (C. 26) descrise de prof. Schmidt şi Berciu în studiile lor.

Ulterior, după începerea războiului, aplicele rămase au fost confiscate sau poate vândute de anticar ocupanţilor germani. Tot de la el, este posibil ca ofiţerii germani să fi aflat locul exact al descoperirii (Bârca sau o localitate învecinată) şi să fi dispus executarea de săpături, pentru recuperarea unor alte eventuale piese de inventar ale tezaurului funerar princiar getic inițial. Aşa se explică diferenţa dintre cele 60 aplice returnate ţării noastre şi cele 77 descrise de Hubert Schmidt. O dată reconstituit, tezaurul de la Craiova (de fapt, mai bine spus din sudul Olteniei) ni se dezvăluie în toate caracteristicile unor asemenea descoperiri din mediul geto‑dacic al Frăției Getice; un coif asemănător celor de la Agighiol şi Peretu. Asemănare care – în cazul reprezentărilor de pe cele două obrăzare, de la Peretu – Pirum şi Craiova (Porțile de Fier – Detroit) – merge până la identitate: pe obrăzarul stâng apare un caprideu orientat spre stânga (Cerbul Sharabha), iar pe obrăzarul drept motivul binecunoscut în arta antică al vulturului cu peştele în cioc şi un iepure în gheare (Mama Gaya Vultureanca), căutînd amîndoi actul divin al Hierogamiei sacre. De subliniat că o asemenea reprezentare se află şi pe unul din rhytonurile de la Agighiol, precum şi pe rytonul de la Metropolitan Museum (Cupele Marii Uitări). Trebuie precizat totuşi un amănunt care a făcut ca piesa de la Detroit‑Craiova să fie declarată mai „tânără” în raport cu coifurile de la Agighiol şi Peretu: prezenţa unei cununi stilizate din vrej şi frunze de iederă de pe calotă (iedera reprezenta nemurirea (veșnic verde), iar în cadrul ceremoniilor religioase se mestecau frunze de iederă). Mai întîlnim simbolul vegetal al iederei pe scuturile de fier dacice de la Piatra Roșie, pe cnemidele princiare getice, pe Biserica Omului de la Adam Clisi, etc. În baza acestui considerent, dar şi a altor indicii furnizate de analiza aplicelor, specialiștii au concluzionat că tezaurul aflat în studiu datează din cel de‑al treilea sfert al sec. IV î.Hr., dată după care, sub impactul generat de conflictul cu regatul lui Lisimah, producerera unor armuri de acest gen în mediul getic a încetat (?).

O menţiune deosebită se cuvine făcută aplicelor de harnaşament realizate prin procedeul ajurării – nu numai pentru că sunt singurele la îndemâna publicului din ţara noastră. Marea varietate de forme, bogăţia de reprezentări faunistice (capete de taur din argint aurit cu simbolul roții solare pe frunte (bouri – bucranii simbol întâlnit și la geții sudici din Bulgaria; la Sveștari, în interiorul complexului funerar descoperit aici (posibil regele get Dromichete), dar și la Kazanlak), lei (Zeița Sarmis – Forța Vieții), capete de cerbi (Cerbul Sharabha, legătură cu Pomul Vieții), diverse animale fantastice (apărute în urma Hierogamiei sacre, de unire a Cerului cu Pământul), apoi grupuri de câte trei capete şi patru capete de cai încolăcite – triskele şi, respectiv, tetraskele (ca roată a lumii (Samsara) aflată în permanentă mișcare), la care se adaugă „arabescurile” vegetale, mărturisesc elocvent asupra măiestriei artistice şi bogăţiei de motive în arta geto‑dacă, specifică simbolisticii Vechii Biserici Valaho-Egiptene a Geților de Aur primordiali. Calul purtător al acestor aplice de harnașament era un adevărat altar umblător, fiind învestit cu specificitățile acestor simboluri animaliere și vegetale. Acest animal minunat ce purta pe principele Frăției Getice, pe acest Cavaler Danubian, Zamolxian sau Trac, era puternic ca un bivol, feroce ca un lup, sau ca un leu, avea viteza a trei sau patru cai și era nemuritor ca verdele iederei. Cavalerul și calul său formau un tot în toate; numai cu ajutorul calului cavalerul își putea îndeplinii misiunea de purtător al unui mesaj de taină, putea participa la ritual, dar și la luptă, atunci când era nevoie. De aceea, de multe ori, calul îl însoțește și dincolo de mormânt pe cavalerul său, fiind sacrificat și așezat la loc de cinste în mormântul princiar. De aceea „veșmântul” calului (harnașamenul și valtrapul (pătura împodobită cu diferite cusături, care se pune pe spinarea calului, sub șa; „cioltar”, „arșa” sau „ghetră”; „șabracă” – îmbrăcămintea de paradă a șelii în armată) era asemănător cu veșmântul cavalerului, iar simbolurile ce decorau aceste veșminte aveau părți comune, formând într-un fel centaurul sacru, cel atot puternic și atoate știutor (Chiron).

Centaurii întruchipau forța umană și animală, unită într-o singură creatură. Centaurii erau declarați a se afla în antiteză cu renumiți cavaleri și călăreți. În loc să-și îmblânzească instinctele, centaurii se lăsau îndrumați de ele. Ei simbolizau dorința, violența, brutalitatea, adulterul, răzbunarea și pe diavol. Ei reprezentau lupta dintre bine și rău, moderație și exces, pasiune și proprietate, răzbunare și iertare, credință și necredință, zeu și bestie. Centaurul Chiron („Chei-r-on”, sau „Purtătorul de chei”, „Cel care cunoaște taina lumii” (Distrugere și Renaștere); model al Cavalerului Danubian, Zamolxian, Trac) este cel cunoscut ca fiind cel mai înțelept dintre centauri, neavând caracterul unui centaur obișnuit. Chiar pentru greci, Chiron era ca un sfânt, iar zeii acestora își trimiteau copii pentru a fi îndrumați de el. Noi astăzi mai avem doar cele 60 de aplice de harnașament ale „Cavalerului de la Craiova”, ce ne „vorbește” despre perceptele Vechii Biserici Valaho-Egiptene, a Geților de Aur primordiali. Întreg spaţiul traco‑getic este marcat de descoperirea multor aplice de argint, sau din aur, ori bronz. În comparaţie cu acestea, aplicele din tezaurul din sudul Olteniei sunt, practic, unice în arta antichităţii, ele marcând ultima expresie a unei excepţionale mentalităţi decorative, ce nu mai e satisfăcută doar de posibilităţile reduse ale motivului animalier. Ele se situează într-un fel la capătul unei anumite evoluţii artistice şi închid o epocă – epoca marilor tezaure princiare din argint ale Frăției Getice.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*