Acestui început îi va răspunde sfârșitul!

Bunicul Iorgu, podgorean și filosof cu școlaritate minimă era nelipsit de la pomeniri. „Vezi, Marie, c-a plecat l-alde Masgras. S-a dus fluierând cu palmele-n pozunar. A plecat pe-un drum o să vie pe cinci și-n al șaselea o să doarmă pe altă prispă”. Habar nu avea vecina că la multele pomeniri Iorgu bea cu ceilalți vin din vinul lui, că mânca sarmale abia întoarse de femei cu umplutura în care orezul și ceapa și carnea și frunza de viță fuseseră duse furișat acolo, cu o seară înainte, de mama mare Maria. Poveștile astea nu se predau, nu interesează prea mulți. Nici nu-i nevoie căci omenia nu-i din carte, curge cum sângele sau apa Tecucelului și-n trupul duhului din om. Și de aici, de dincolo, din parabola bănuțului, m-am nutrit și eu în bucuria sau renădăjduirea altuia. Poate de asta nici nu m-am opus, nu m-am speriat, pentru un timp din timpul ăsta tâmp, de îndesirea taxelor, impozitelor. Or fi, spuneam, fracțiile de întemeiere și reîntemeiere a destinului unor semeni. Fracțiile acelea curg spre veteranii de război, martiri de răsărit sau apus, martiri. Bănuții pentru mucenicii închisorilor comuniste, alte fracții cuvenite, indiferent de motivul politic al detenției, a celor care nu s-au frânt sub animalica torționare, n-au încăput în gropile comune și au rămas, așa se cuvine, ca și ceilalți, în creștineasca pomenire a noastră. Durerii lor cu supramăsură, familiilor lor în derivă li se cuveneau bănuții aceia, fracțiile de iubire și de respect. Și cum învățătura creștină își trage tăria și din parabole, am sperat cu o naivitate devastatoare că milioanele de jertfe vor fi temeiul renașterii în adevăr a ființei naționale.

Speranță în fals, întreținută electoral de tagma politicianistă, un conglomerat vorace, măști zâmbitoare ascunzând alți torționari minerind arginții din vânzarea pe altfel de fracțiuni, bucată cu bucată, a trupului țării sub privirea anesteziată a celorlalți, năuciții de sub petardele intens colorate ale sloganelor globaliste. Zarafii politici încrucișați în rețeaua tot mai densă mânuiesc expresiile măștilor mincinoase de pe scările templului istoriei naționale.

Încăpățânați în refuzul oricărui proiect restaurator de țară, zarafii mondialiști, neofanarioți autohtoni (unii cu dublă, triplă cetățenie) continuă marșul pauperizării populației, desrădăcinarea, arsenalul lor părând a fi pașnic sub girul experimentelor din varii domenii: sănătate, învățământ, teritorialitate, etape dintr-un asumat proces de colonizare a României, un dorit ghetou ai cărui chiriași, urmând calea „asistaților sociali”, pensionarii care au avut unde și ce să muncească, să-și admire fiecare zi de supraviețuire parcimonios dozată de profitorii în exercițiu. De ce chiriași? Fiindcă „cedarea de suveranitate”, diminuarea micii proprietății și transformarea populației într-o categorie cantinieră, externalizarea pământului, expulzarea continuă, aparent sub însemnele libertății de mișcare atent dirijată a milioane de români, ar putea, cred ăștia, să șteargă definitiv orice graniță și mai ales orgoliile încă vii ale celor câteva mii de ani de existență în duh a națiunii. Sunt doar câteva adevăruri – capete de acuzare dintr-un proces întârziat al tuturor acestor devoratori de țară, de destine. D.N.A.– ul, ca organism justițiar păstrând credibilitate, încă, va fi înlocuit de către recuperatorii de țară cu o instituție de chirurgie totală a corupției, demontând fără nici o derogare cohorta miilor de indivizi acum ascunși după măști, mai nou, cu tușe tehnocrate. Este doar o predicție.

Sigur că familiilor refugiate (mai ales femeilor și copiilor terorizați de cutumele unui islamism tribal, de patriarhatul animalic al luptătorilor pentru o cauză informă) li se cuvine mâna de ajutor a oricărui om din lume și din România. Bănuții, fracțiile de omenitate sunt gata să coaguleze speranța supraviețuirii acestor conlocuitori ai planetei dar în teritorii potrivite exprimării lor în morală, cult, forme de muncă. Din nefericire pentru ei, atât prim-ministrul, guvernul, președenția, mare parte a parlamentului cred cu încăpățânare sinucigașă că aceste fracții de iubire sunt la dispoziția lor, că voința țării este un depozit monetar al cărui curs stă la dispoziția lor, marionete pe sforile bruxelleze.

Grav și tragic totodată este asumarea împământenirii refugiaților islamici într-un spațiu și într-o cultură total deosebită acestora. Că România este membră a Comunității Europene? Ce fel de membră, de ce grad și cât de aserviți comenzilor merkeliene vom fi dacă centrul de comandă ordonă și pentru România ridicarea scenei-eșafod pentru repetabilul spectacol tribal, preistoric parcă, din ce în ce mai fluierat chiar în interiorul țărilor din centrul acestui dorit imperiu federativ dar și în multe din țările musulmane?! A ajuns România un spațiu vidat, numai bun pentru descălecătorii întârziați ai noului val migrator în plin secol XXI? Pentru cine și pentru ce au votat românii persoane ca membri ai parlamentului european dacă limba română, cu toată încărcătura ei de istorie, morală, credință și valențele comunicatoare a fost lepădată în antecamera forului cu multe steaguri aparent aliniate la șubler, respectivii repetând ca papagalii, textele de alții întocmite?

Fracțiile de iubire întru aproapele, bănuții din propria sărăcie tot mai agravantă nu vor fi refuzați refugiaților de creștinii care, mai mult ca sigur, îi vor depune la bisericile unde se roagă: ortodocși, catolici, baptiști, șa.a. Vor fi trimiși acolo unde refugiații au primit o temporară găzduire, Turcia sau altă țară preponderent musulmană. Iar în această provocare a momentului orice decizie a vremelnicului prim-ministru sau președinte va fi sinucigașă pentru aceștia, oamenii țării, inclusiv milioanele de români de peste hotare ținând ferm și democratic sub ochi condamnarea noilor „totalitari” sub forma referendum-ului. Cunoscând rezultatul acestuia în problema refugiaților (o singură întrebare) vor urma, în curgere normală, celelalte: Al cui președinte este Klaus Iohannis? Al cui guvern este echipa de tehnocrați? Pe cine reprezintă parlamentarii acestei legislaturi? Cât și în ce formă vor mai sta penalii cu mâna adânc înfiptă în buzunarele noastre. Iar acestui început îi va răspunde sfârșitul…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*