Tezaurul traco-getic de la Borovo (Bulgaria)

Dintre multele moșteniri traco-getice legate și de istoria strămoșilor noștri, acum putem prezenta tezaurul descoperit la Borovo (districtul Ruse), în Bulgaria, cel ce a fost găsit în anul 1974. Acesta, prin bogăția sa, se dovedește a fi aparținut unui principe local, un basileu traco-get, ce coagula în jurul său puterea unei regiuni întinse. Tezaurul este format dintr-un splendid set de masă, constituit din cinci vase de argint aurit: trei rhytonuri cu format zoomorf folosite la libații sau alte ritualuri (cu format de cal, taur şi sfinx), un vas mare cu două mânere, şi un ulcior. Pe ulcior apar scene cu zei la festin, scene de cicluri mitologice cu Dionysus şi Heracles, sfincşi, grifoni, satiri. Aceste zeități le cunoaștem ca aparținând panteonului grecesc, dar dacă vom studia mai aprofundat subiectul le vom găsi valențe mult mai vechi, aparținătoare de viața străbunilor noștri, traco-geții, sau geții sudici.

Dionysos era în mitologia greacă zeul vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității, denumit la romani și Bacchus sau Liber. Era de asemenea poreclit Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele mai importante divinități cunoscute în vechime. Cultul era originar din Tracia, dar se răspândise în întreaga lume veche (vezi și originile tracice ale orfismului). Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiței trace Bendis, era venerat la traci ca „Eliberatorul” de anotimpul rece. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă și Liber, probabil în conformitate cu originea sa tracică. Ca eliberator al vieții odată cu venirea primăverii, Dionis era sărbătorit alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la comemorarea nunții lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona, cea eliberată primăvara din lumea umbrelor.Dionysos Zagreus este zeitatea centrală a cultului orfic, protectorul agriculturii și al femeilor care nasc. Zagreus provine ca teonim din Tracia, unde era cunoscut drept fiul zeiței solare Heptis. Cultul acesteia a influențat la rândul său orfismul, în special practicile lui inițiatice. Potrivit textelor orfice Dionysos Zagreus, fiul lui Zeus și al Persefonei-Demetra, a fost ucis și mâncat de către titani. Doar inima i-a fost salvată de către Atena. Cu ajutorul ei, Zeus l-a zămislit din nou pe zeu, cu Semele, sub avatarul de Dionysos Lyseus (sau Lyaeus), zeul vinului și al orgiilor.

Heracle (cunoscut și sub numele de Hercule în limba română, sau Hercules) este cel mai cunoscut erou din mitologia greacă, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rândul zeilor devenind astfel nemuritor. Grecii antici sărbătoreau festivalul Heracleea, care comemora moartea lui Heracle, amintind astfel de cele 12 munci ale sale. El este pandant cu personajul Făt Frumos (sau Harap Alb, Greuceanu) din basmele noastre, cel ce este supus la multe astfel de probe inițiatice (apă, foc, nemâncare, lupte cu zmei, balauri, zgripțuroi, etc.).

Sfincşii vin din vechea simbolistică și taină a Vechii Biserici Valaho-Egiptene. De aceea tronează marele Sfinx în munții Bucegi ai României de mii și mii de ani. El are două chipuri: cel din stânga este chip de om (cap), iar cel din dreapta este chip de pasăre – Mama Gaya Vultureanca (pajură). Este chipul dublu al Barsa – ban-ului (Basarabului), ca semn al celor două perioade de timp: Timpului Omului (când acesta va administra planeta) și Timpului Păsării (când pasărea îi va mânca ficații omului; timpul cataclismului planetar). Grifonii, ca monștrii născuți din amestecul între pasăre și leu, cu cap și aripi de vultur, erau consacrați zeului Apollo. Se credea că aceștia locuiesc doar în ținutul hyperboreienilor, păzind aurul nordic împotriva arimaspilor. Satirii apar în mitologia greacă, numiți și „sileni”, și sunt demoni ai naturii aparținând cortegiului lui Dionis. Pentru că Dionisos este considerat zeu trac, și satirii sunt de aceiași origine. Ei erau reprezentați în diferite feluri: uneori partea de jos era un cal, iar cea de sus un om. Adeseori, partea de jos era de țap. În acest caz, satirii aveau și o coadă lungă, groasă și stufoasă. Ei erau închipuiți dansând pe câmpie, bând împreună cu Dionis și fugărind menadele și nimfele. Treptat, trăsăturile lor animaliere sunt diminuate, iar membrele lor inferioare devin omenești. Un rol în legendele grecești îl are satirul Marsias. De asemenea mai îl mai întâlnim și pe zeul Pan sub înfățișarea unui satir (Pan – Gaya, Pan-Gayon, Pan – Geea).

Tezaurul descoperit la Borovo datează din prima jumătate din secolul IV î. Hr.. Pe rhytonul din argint aurit cu cap de sfinx se află incizată următoarea inscripţie:„[Îi aparţine lui] Cotys din [oraşul] beos.” Această inscripție a făcut ca istoricii să propună ipoteza în care frumosul set a fost făcut cadou de regele trac Cotys I (382-359 î.Hr.) unui alte căpetenii gete locale. O inscripție asemănătoare există și pe o fială din argint descoperită în mormântul princiar al Frăției Getice de la Agighiol – România. Alte asemenea inscripții – dedicații se află și pe alte 18 vase din argint din tezaurul de 165 de vase descoperit la Rogozen (Bulgaria), dar și pe cupele – fiale descoperite în mormintele de la Alexandrovo și Vrața (districtul Loveci). Inscripția „Kotyo-ceg(t)-Beo” în limba getă, scrisă cu caractere eline, poate desemna o personalitate cultică care se va servi din acest vas în cadrul unei ceremonii speciale. „Kotyo” sau „Kotya” se pare că poate desemna pe Marea Preoteasă (Kotana, Gotana, sau Isis (Isis mai este interpretată și ca o fecioară numită „Io” (așa cum s-au numit și conducătorii Țărilor Române, ca semn tainic (taina lui IO: „Când unul stă și se învârte, celelalte nouă curg”), care a fost răpită de soția lui Zeus, Hera și trecând prin multe peripeții, aceasta a ajuns în Egipt, unde s-a căsătorit cu regele Osiris). Imaginile de pe cnemidele princiare getice descoperite la Agighiol – România (Valea Nucarilor) și Bulgaria au la partea superioară chipul unei femei cu părul cârlionțat, cercei în formă de coșulețe și colier de perle la gât, reprezentând-o posibil pe Marea Preoteasă Kotya. Kotya este și numele unei cetăți antice, traco-getice, aflate pe țărmul Nordic al Turciei de astăzi. Numele zeiței poate veni de la „Kot”, ca loc al unei posibile schimbări de direcție (cumpănă de drumuri; schimbare de sens; răscruce; cataclism planetar ce aduce dezastrul, dar și o nouă șansă a renașterii). De aici a derivat apoi din geții primordiali (Fii Mamei Gaya Vultureanca; sau „Gaeții”), „Kotanii”, „Koții” și „Goții”. În cadrul Vechii Biserici Valaho-Egiptene, geții erau cei ce aveau totemul Gayei, al Marii Păsări Vulturence (precum egiptenii din Regatul de Sus, ce aveau Coroana Roșie și Șoimul), iar dacii aveau totemul Șarpelui (precum egiptenii din Regatul de Jos, ce aveau Coroana Albă și Vipera). Cultul Sarabilor Terrei, al marilor conducători născuți din Geții de Aur primordiali, avea loc doar aici, sub Polul Getic, la gurile Istrului (între Istru și N-istru; ca și cetatea Istria („Îs – Tri – A” sau „Sunt Trei de A” – „Trei începuturi de Lume au avut loc aici”, „Trinitatea)). În „Cosmografia” sa, geograful Ravennas face trimitere la „bassarinii” din nordul Schyției, iar Barsaban este pomenit ca rege în nordul Balcanilor la anul 149 d. Hr. (numele de „Balcani” vine de la „BÂLCANI” – „bâlc” = băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc. După ultimul cataclism planetar – Marele Potop – apa sărată a mării și oceanului, ridicată în valuri de sute de metri înălțime, a ajuns până adânc în interiorul continentului și a băltit zeci de ani buni, până s-a drenat și evaporat. Întreaga peninsulă Balcanică a fost până târziu nelocuibilă în totalitate. Era un mare smârc. De aceea cetățile – dave sunt plasate pe înălțimi, iar alte ansambluri de locuințe sunt plasate pe telluri. Strămoșii noștri au ridicat valuri de pământ („wall”-uri, ei devenind „walahi”, ridicători de valuri de pământ (pereți), ca balize – semne pentru generațiile viitoare, să se știe până unde s-au ridicat apele atunci (Brazda lui Novac, Valul lui Troian, etc.)). Cercul elitist închis al celor 8 înțelepți sarabi ai antichității (Octogonul) era cel care numeau marii pontifi și regi. Acest corp sacerdotal sever a coordonat mult timp refacerea civilizației umane necesare. Ei au impus legea, religia și artele. Așa a apărut Vechea Biserică Valaho-Egipteană, cea care susținea Hierogamia Sacră (unirea Cerului cu Pământul, al Gayei cu Țapul Pan (chiar și marele Zeus era explicat ca fiind „cel născut din capră”). Saraba a fost o adevărată enciclopedie a științei timpului, ce cuprindea un complex de inițieri ce a rezistat sub formă încriptată în simboluri. Acest cult străvechi ocupă un loc aparte în mitologia românească fiindcă ne conduce pe drumul codat al științei străvechi de la Facerea Lumii până în zilele noastre.

Revenind la perioada în care au fost create elementele componente ale acestui tezaur traco-getic, cel mai important rămâne însă faptul că, prin validarea identităţii dintre regele Kothelas şi Rex Histrianorum, ne este clarificată continuitatea instituţională a regatului Geţiei de-a lungul celor trei generaţii dintre domnia lui Kotys cel Mare (cel puţin în ultima parte a domniei sale dintre anii 380 – 360 î.Hr., şi suveran al geţilor) şi Dromichetes. Practic, nu există argument care să ne împiedice să admitem că Rex Histrianorum/Kothelas a urcat pe tronul getic în 360 î.Hr., asigurând domnia până la moartea sa din 340/339 î.Hr. Următorul suveran legitim al geţilor a fost Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon, până la asasinarea sa din 336 î.Hr. – dar fiul acestuia n-a mai fost recunoscut drept rege (după cum a dovedit-o incidentul din anul următor, când a avut loc incursiunea sa de o zi în nordul Dunării, fiind respins de armata getă; acest act dobândeşte astfel o cu totul altă semnificaţie, o atitudine întru totul logică, el nefiind descendentul Medei, principesa prin care Filip şi-a dobândit coroana getică), autoritatea lui Alexandru cel Mare fiind respinsă ferm şi cu ocazia expediţiei pe care guvernatorul acestuia, Zopyrion, a întreprins-o prin teritoriul getic în 331 î.Hr. – aceeaşi armată a cărei avangardă se confruntase cu Alexandru în dava de la Zimnicea decimând acum (în alianţă cu sciţii şi cetatea Olbia) rezerva expediţionară a macedonenilor. Conflictul geto-macedonean se va perpetua şi în generaţia următoare, fiind tranşat abia prin tratatul dintre Lisimach şi Dromichetes, motivaţia sa (generată de transferul tronului de la Kothelas la Filip al II-lea), fiind explicit prezentată în revendicările lui Dromichetes către diadoh: suveranitatea teritorială asupra cetăţilor getice de la sudul fluviului.

Principii traco-geți sudici, cei aflați pe malul drept al fluviului sfânt Istru (Danubius) erau cei care se bucurau de curțile lor regale fastuoase, de cetățile lor puternice, de tezaurele ce îi inconjurau, dintre care o mică parte o putem admira și noi astăzi, după sute și mii de ani, aflate în lumina științei, dar și a reflectoarelor.