1. Supremaţia şi logicitatea sensului creaţiei
În microeseul Lumea dogmei şi lumea întrebărilor, Petre Ţuţea afirmă că „poziţia omului întrebător şi căutător este determinată de relaţiile cu divinitatea, cosmosul, semenii şi sine”, ceea ce înseamnă „o viziune teocentrică, cosmocentrică, sociocentrică şi antropocentrică”. Fireşte că între cele patru tipuri de relaţii, rolul primordial – după cum ne asigură gânditorul – revine teocentrismului, întrucât el „ne leagă de lumea realului”, pe când celelalte trei oferă doar „o viziune de nicăieri spre nicăieri”. Cum “omul se complace estetic în jocul absurd al existenţei, care îl depărtează de obiectul real al cunoaşterii”, iată de ce viaţa omului întrebător şi căutător devine „o permanentă <comedie a erorilor>, care se termină în moarte”. Iar noi putem să adăugăm că centrul de greutate al relaţiilor omului modern s-a mutat îngrijorător de dezechilibrant înspre o infimă parte dintre semeni (familie, clan, partid) şi mai ales înspre sinele său tot mai egoist şi mai rapace, motiv pentru care acesta îşi pune tot mai des întrebări retorice despre sensul creaţiei şi al vieţii, respectiv îşi socoteşte mulţi dintre semenii cu greutate ca fiind – îndeosebi în momentele de cumpănă, lipsiţi de sens în modul cum gândesc şi cum acţionează.
Dar ce se înţelege prin sens? Este cât se poate de evident că la nivel metafizic, sensul reprezintă mai mult decât o direcţie oarecare, o semnificaţie, ori un rost, căci preluând o bună parte din încărcătura semantică a celor trei înţelesuri, el devine expresia metalogică a vectorului intenţiilor precis formulate în faza de început, a acţiunilor judicios articulate pe infrastructura planului în faza de fundamentare şi a scopului spre care este dirijat în faza finală. Căci în ceea ce priveşte pulsaţia şi obsesia dinamică a sensurilor, este cât se poate de rezonabil să le atribuim acestora – fie că sunt de ordin transcendental, fie de ordin raţional-uman – un conţinut teleologic, adică să vedem în ele mesagerii scopului final al divinităţii. Iar respectivul scop final din natură şi din societatea umană, nu poate să fie decât rularea întregii creaţii pe coordonatele ordinii şi armoniei înspre desăvârşita perfecţiune a lucrării divine de dinaintea celor două perturbaţii ale universului moral: prima datorată mândriei lui Lucifer, care – drept pedeapsă – a fost azvârlit din ceruri pentru a-şi continua opera satanicească de întreţinere şi răspândire a răului printre oameni; a doua perturbaţie se datorează neascultării perechii umane originare, ceea ce a dus la decăderea ei din drepturile cuvenite fiinţelor perfecte şi la infestarea tuturor descendenţilor (la nivel moral şi biologic), oamenii cu toţii având de luptat întreaga lor viaţă atât în sens soteriologic pentru ispăşirea pedepsei ce le-a fost transmisă de Adam (Abélard), cât şi în sens fizic pentru învingerea nenumăratelor suferinţe ce-i asaltează.
Ajutorul filosofic cel mai consistent în sprijinul ideii de mai sus cu scopul final, respectiv cu necontenitul proces de perfecţionare, ne vine dinspre filosofia olandezului Baruch Spinoza. Atâta doar că potrivit celebrei formule spinoziste – Deus sive Natura (Dumnezeu sau Natura), Dumnezeu nu este cauza externă sau transcendentă a universului, ci este cauza sa internă (imanentă), ceea ce înseamnă că Dumnezeu este cauza lui permanentă şi că El creează Universul în mod continuu, în fiecare moment al timpului.
Natura, deci, fiind efectul unei cauze perfecte, n-are cum să fie imperfectă. Căci, aşa cum ne asigură Gottfried Wilhwlm Leibniz, pe Dumnezeu nu trebuie să ni-L închipuim ca pe un ceasornicar nu prea priceput, care e silit să tot intervină şi să dreagă necontenit: El şi-a construit perfect maşina sa cosmică, aşa ca să nu mai fie nevoie să se amestece vreodată în funcţionarea ei! Din cele prezentate mai sus, rezultă concepţiile de-a dreptul antagonice ale celor doi gânditori: Spinoza susţine că Dumnezeu creează Universul în mod continuu, în timp ce Leibniz susţine exact contrariul.
Totuşi, faptul acesta n-ar trebui să fie descurajant pentru noi. Din următoarele trei considerente:
1) Întrucât singura substanţă admisă de Spinoza, ce are ca atribute întinderea şi cugetarea, dă naştere la o contradicţie fundamentală – substanţa este în acelaşi timp întinsă şi neîntinsă, Leibniz a considerat că filosofia lui Descartes se situează mai aproape de adevăr (desigur, fără a fi adevărul însuşi), motiv pentru care şi-a asumat sarcina ca prin monismul său dinamic să explice punctul cel mai vulnerabil al cartezianismului: raporturile dintre corpuri şi spirite;
2) Neavând nici pe departe amploarea şi profunzimea logicii divine, care la drept vorbind este infinită cantitativ şi calitativ, logica umană lesne eşuează în paradoxuri atunci când se confruntă cu fenomene şi stări de lucruri inexplicabile pentru resursele limitate ale minţii omeneşti;
3) Ilustrul profesor P.P. Negulescu ne avertizează că dacă „ştiinţele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”. Prin urmare, concluzionează el, “când voim să studiem filosofia, suntem siliţi să ne adresăm fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile, rămânând, fireşte, liberi să credem pe unii sau pe alţii, sau pe nici unul dintr-înşii, după structura şi afinităţile noastre sufleteşti”… Datorită faptului că filosofii, ahtiaţi după laude, se străduiesc să creeze în sistemele lor iluzia adevărului, Francis Bacon i-a comparat pe aceştia cu actorii de pe scenă, care – după cum toată lumea o ştie – caută din răsputeri să creeze publicului spectator iluzia realităţii, lucru pentru care sunt răsplătiţi cu aplauze. De aceea, Bacon este de părere că “în împărăţia adevărului nu putem pătrunde decât, ca în împărăţia cerului, cu cugetul curat şi nevinovat ca al copiilor”, pricină pentru care noi trebuie să dăm uitării toate sistemele filosofice învăţate în şcoli!… Dacă natura în ansamblul ei este perfectă, nu acelaşi lucru se poate spune despre omul coborâtor dintr-un Adam infestat de păcat, deci azvârlit în colbul drumului după pierderea perfecţiunii. Din acest motiv, omul are obligaţia ca în scurta lui viaţă pământească să-şi stabilească sensuri clare de ridicare la condiţia sa celestă din perioada preadamică, ocazie cu care el se va reînscrie în circuitul cosmic, redevenind o componentă armonioasă şi pentru totdeauna armonizată cu infinita creaţie a Marelui Tot.
Sensul divin al creaţiei se bucură nu doar de supremaţie, ci şi de logicitatea înalţată cu mult peste puterile logicii umane, întrucât el (sensul) se conduce într-un mod absolut după legea atotlogică a celor trei “c”-uri: consecvenţă-coerenţă-congruenţă.
Notă: Punctul de vedere asupra acestui foarte delicat subiect mi l-am expus şi cu mijloace artistice în poemul Izvorul creaţiei: Dar peste nefiinţă plutea Duhul părinte,/ ce lumea şi viaţa le-avea fixate-n minte,/ în logica supremă din care s-a născut/ tot existentul amplu văzut şi nevăzut./ Deci logica umană fiind doar o fărâmă/ din logica-mănuşă pe-a Cosmosului mână,/ ea n-are cum pricepe ce trece-n negândit/ şi se preface-n taine ori se-ntrupează-n mit.
2. Sensul umanismului
Evoluţia este nelipsită pretutindeni în Univers. Mintea umană se dovedeşte incapabilă să cuprindă sensul evoluţiei Universului în monumentalitatea sa copleşitoare, prin urmare, nu ne este dat să ştim cu certitudine dacă etern-neobosita sa frământare vizează progresul, ori – dimpotrivă – înclină spre regres. Corect este să presupunem că din totdeauna şi pentru totdeauna în unele zone din necuprins au loc formidabile procese de descompunere, în altele de recompunere, dar că pe ansamblul său situat dincolo de puterile imaginabilului, Universul rămâne infinit armonios şi mereu egal sieşi. Din acest motiv, este recomandabil să ne încordăm puterile minţii în acele sfere ale existenţei pe care le putem cuprinde, adică acolo unde judecăţile noastre dobândesc vigoare şi siguranţă, după ce anevoie s-au strecurat prin strâmtoarea dintre posibil şi probabil. Cu precizarea că nici microcosmosul nu este un teren propice pentru zbenguielile raţiunii, deoarece infinitul manifestă apetit şi înspre subcuantic, nu numai spre grandios. Strâns până la sufocare între infinitul mare şi infinitul mic, omul – şi odată cu el şi raţiunea sa – îşi va găsi pacea şi liniştea interioară, altfel spus se va salva, doar prin credinţă şi iubire. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, reprezintă o formă sui-generis de progres…
În plan social, credinţa în strânsă legătură cu cultura şi civilizaţia se constituie în însuşi motorul progresului. De ce? Pentru că morala şi spiritul reprezintă cele două axe pe care se înfăşoară elicoida aspiraţiilor, luptelor şi jertfelor umane, concretizate fie în memorabile fapte de credinţă înveşnicite prin sfinţenie, fie în strălucite creaţii culturale, convertite în semnificative mărturii ale civilizaţiei. Asta atâta timp cât cele două coordonate ale lăuntricului omenesc doar tangentează între ele, momente istorice care se impun atenţiei noastre prin acele maxime înfloriri spirituale numite noduri culturale, căci este de presupus că odată şi odată morala şi spiritul tot se vor uni indestructibil, formând axa atotomenescului ce închide în sine sensul statornic aţintit spre bine, frumos, adevăr şi sacru.
Iată o posibilă formulă a progresului, rezultată dintr-o atare fuziune:(confort+comoditate+consum)/ cultură + (-credinţă) = civilizaţie (1).
Pentru a uşura înţelegerea, am folosit semnul egalităţii între cei doi membri ai relaţiei. De fapt, egalitatea apare doar în anumite momente din viaţa societăţii, prioritar în cele staţionare, fără ca această caracteristică să se datoreze neaparat echilibrului. În majoritatea cazurilor, sub influenţa factorilor endogeni (umani) şi ai celor exogeni (transumani) se constituie un factor de corecţie, pe care admitem să-l numim “conştiinţa socială”. Funcţie de nivelul acestui factor şi de eficienţa influenţei sale asupra indivizilor, semnul relaţiei de mai sus poate să fie „>” sau „<”.
Revenind la formula (1), constatăm următoarele:
a) Cultura este în raport invers proporţional cu triada „confort-comoditate-consum”, care exprimă pasivul (cheltuielile) unei societăţi;
b) Credinţa este afectată de semnul minus, întrucât ea pledează (sau, mă rog, ar trebui să pledeze) pentru cumpătare, deci cel puţin în principiu se opune opulenţei şi risipei. De unde se vede esenţiala diferenţă dintre a fi credincios şi a fi bisericos, căci toate bisericile de ieri şi de azi (să sperăm că nu şi de mâine) nu numai că îngăduie opulenţa, dar chiar o doresc cu toată fiinţa preoţilor şi pastorilor. Totodată, prin însăşi natura ei, credinţa respinge lenea, suficienţa şi confortul. Iată de ce credinţa îşi regăseşte esenţa ei activă doar după trecerea sa în membrul drept al relaţiei.
Eliminând numitorul cultură, obţinem următoarea relaţie echivalentă (semnul de egalitate se menţine conform precizării de mai sus): confort + comoditate + consum = cultură (credinţă + civilizaţie) (2).
Membrul stâng al relaţiei (2) este eminamente material, extensiv în formă şi pasiv în conţinut, pe când membrul drept este spiritual, intensiv şi activ. Sensul dezvoltării societăţii este în întregime dictat de membrul drept al relaţiei: Pe de o parte sensul depinde de ponderea fiecărui factor din triada “cultură-credinţă-civilizaţie”, pe de altă parte depinde de raporturile statornicite între cei trei factori.
În decursul istoriei au existat perioade în care credinţa a slăbit până la ridicol, ca de pildă în perioada de decădere a Imperiului Roman, când acesta era la cheremul unor împăraţi nebuni şi desfrânaţi, precum Caligula şi Nero. Fireşte, în atari condiţii sporeşte rolul civilizaţiei sterile şi risipitoare în dauna culturii autentice.
La rândul ei, perioada actuală este tipică pentru cazul menţionat: Credinţa (şi când spun credinţă, cu prioritate am în vedere creştinismul) se află într-un evident recul în toate ţările dezvoltate, iar civilizaţia axată pe opulenţă, comoditate şi superficialitate, surclasează tot mai mult cultura lăsată pe mâinile suficienţei, plictiselii şi a impermanenţei gusturilor. Chiar să fie de neclintit acel De gustibus non disputandum?!… Pentru cazul analizat, relaţia dobândeşte următoarea formă: confort + comoditate + consum > cultura (credinţă + civilizaţie) (3). Iar acolo unde glasul credinţei de-abia se face auzit (ateismul şi sectarismul suspect se manifestă tot mai agresiv), relaţia devine: confort + comoditate + consum > cultură x civilizaţie (4).
Accentuând tot mai mult comoditatea şi risipa, fără a mai putea contracara poluarea şi bolile datorate sedentarismului, este limpede că actuala civilizaţie a luat-o pe un drum greşit şi că omenirea acţionează într-un mod sinucigaş. Invers stau lucrurile cu societăţile viguroase din punct de vedere spiritual (cazul Greciei antice), unde raportul optim dintre cultură şi civilizaţie a înclinat balanţa în favoarea acestor eminenţi factori ai progresului, asigurând o dezvoltare fără precedent a culturii şi spiritualităţii.
Grecia antică a cultivat înţelepciunea şi frumuseţea, iar creaţiile ei de excepţie şi-au păstrat inalterabil farmecul chiar şi după prăbuşirea civilizaţiei elene, căci eternitatea este însuşirea de căpetenie a adevăratei valori, pe când Imperiul Roman a adus cu sine puterea, dar aceasta a dispărut sub ruinele sale, aşa cum de-a lungul istoriei s-au petrecut lucrurile cu toate imperiile lumii. Este adevărat că pe ruinele Imperiului Roman s-a înălţat un nou imperiu – cel spiritual al creştinismului. Dar acest imperiu are vocaţia nemuririi, deoarece nu numai că se bazează, dar chiar promovează din răsputeri un nou tip de forţă – forţa de inspiraţie divină a iubirii, adevărului, dreptăţii, fraternităţii şi libertăţii.
Lasă un răspuns