Radu Nedescu – un foarte tânăr poet din generația fără iambi, trohei, dactile…

Dacă poezia ajunge la inima cititorului, nu contează că e scrisă în vers clasic sau în vers „alb”, adesea prea alb…  Dar, a fi scrisă în vers liber și să fie, totuși, poezie, înseamnă har, iar eșecul pândește la fiecare pas, fiindcă versificația liberă de rimică și ritmică trebuie să fie un extract de metafore, un filon sublim din care să curgă aurul liric gata topit fără a fi nevoie de minerit și prelucrare, în vreme ce aurul din izvorul magmatic al poeziei în scriere clasică se extrage anevoios, trebuie topit și turnat în forme speciale cu mare migală și multă combustie.

Cadența și rima imprimă cantabilitatea care place simțurilor. Poezia modernistă, post-modernistă și excesiv de modernistă lipsită de cantabilitate este foarte puțin poezie, mai degrabă zicere, înșiruire cugetativă de cuvinte seci și reci care rar izbutesc să formuleze metafore sublime, esențe… Dar și poezia în versificație clasică, dacă nu izbutește împletirea melodică a cuvintelor lin curgătoare în figuri de stil, riscă să fie tot un fel de zicere… Subiectul este delicat și necesită deliberarea exegeților, a criticilor literari autentici, pentru a stabili unde începe și unde sfârșește poezia de la autor la autor. Dacă un poet consacrat versificării clasice preia un text formulat sec, steril, în versuri albe, sigur îl va transforma, prin rimă, cadență și metrică, în oarecare poezie încântătoare și cântătoare. Dar, dacă un creator de versuri albe preia o poezie cu ritm și rimă și o aduce în forma de versuri libere, dezorganizând și anulând și rimele, metrica și cadența, în mod cert va distruge poezia.

Am eu o vorbă: nu veți auzi în veci un Tudor Gheorghe, de pildă, cântând melodii pe versuri albe ale unor amatori incapabili să se exprime cu rafinament și meșteșug în forma clasică. Poezia în versuri albe, cu adevărat reușită, este cea care urmează unei lungi ucenicii cu mai multe stadii de perfecționare a liricii în versuri clasice, și nu invers, fiindcă trebuie să devină esență de poezie, extract de metaforă, aur nobil extras direct din miezul filonului artistic.

Pe foarte tânărul poet Radu Nedescu, elev al Colegiului Național „Iulia Hașdeu” l-am văzut și ascultat lecturându-și versurile la una dintre seratele de muzică și poezie de la Bistro Cafe „La Central” – București, ale cantautorului și artistului Nicu Nicușor: acest adolescent pare să fie una dintre puținele excepții de la regula pentru care pledez, dovedind abilități de creator de metaforă fără aportul melodicității, ceea ce nu îl va scuti de travaliul îndelungat și întoarcerea, pe parcursul carierei, dacă își va urma destinul în anevoiosul, dar mirificul domeniu al literaturii, la inepuizabila poezie în expresie clasică, pentru ca abia pe urmă se se dedice distilării fracțiunilor cele mai pure de metafore libere de iambi, trohei, dactile, rimă, metrică și cadență, pentru a obține esența, tinctura, sublimatul…

 *

Neîncetate

Mă joc de-a viața

și mă întreb cine-i ea.

Stau rezemat de eternitate

și încerc să nu mă sparg,

în ea, în pământul moale

al dimineții.

Un fir de iarbă prin

rouă plânge, știind

că soarele i-a rupt

din rădăcină lumina invizibilă

a nopții, iar în umbra zilei se

odihnește-n ceea ce nu este.

Mă joc de-a viața și

nu mai mă pot opri.

Dansez eternitatea și

încerc să nu ating iarba

ca nu cumva să uit cine sunt.

Prin raza care-n eter străbate

și o floare care moare și cunoaște,

privesc cum noaptea-i tăcerea zilei.

Ce simplă întrebare… un joc inert!

 

Ai, am, aveți, a fi…

Mă spăl și vin

în răsărit și plec

din asfințit. Precum

un ou, aștept ca al

meu deget să-l spargă.

Încetișor, ochii-mi pot

privi împărăția mirării

dintre A, F și I.

Într-un curcubeu,

închisoarea unui semicerc,

strălucesc liniștit cu a mea

privire. Șapte umbre din

șapte șoapte colorate îmi

albesc tăcerea, închisoarea

unui semicerc nemanifestat.

Numele acestui cântec,

raza unui nai, este ai…

O minciună desenată-n

oul ROGVAIV, impur, a

ajuns o muză a cântecului

furat… l-au furat pe F.

Deșert

În deșertul vieții mele

mă scufund înstrăinat,

uitând al picăturilor sunet,

și nu mai mă suport.

Sunt între două dungi,

totuși străin, încercând

să-mi leg soarta de un

astru nemuritor…

Însă, într-un mod plictisitor,

gândurile-și achiziționează

riduri, iar “eu” stau singur

în apartamentul de nisip.

O oază se ascunde-n zare,

iar “Radu” aleargă nebunește spre

un vis spânzurat (un miraj infect).

Căutându-se-năuntru,

Se ținea de mână cu

Lady Dream, înfricoșat

de necunoscut ca nu

cumva sa se disipe-n

adevăr, în gol.

Însetat și îmbătat de nostalgia

amintirlor se scurge-n nisip, iar

din a sa cenușă se face univers.

Dacă ar fi ajuns un mort respirind,

ar fi fost luceafărul nenăscut,

o cenușă cu doi ochi și

două picioare…

Două cercuri fac un 8 nefiresc

Mă aflu în mijlocul unei ecuații eterne

Înconjurat de idei și realități incerte.

Mă aflu în cenușa care a mâzgălit

Pe o coală de hârtie un 8 întors, învinețit.

Simt că mi s-a făcut disecție, iar inima

Se resetează precum un mop stors.

Am uitat să scrijelesc în infinit cratima…

Avion din motor

Viața și-a așezat păpușile

începând să se joace, iar

în a sa privire el se minunează.

Prin vorbe dulci, amintiri și nuci,

o poveste-n viață-ți crează.

La începutul poveștii era o fată,

prematură, care se hrănea cu raze

cerești desprinse din al mamei mir.

Printr-un fir, înțelesuri împletite, și-a

spus lumea-ntr-un corp pe nume, “Eu”.

Printr-un fir, ața dintr-un timp,

I s-au lungit picioarele și oasele

cocoțându-se-n privire.

Trec clipele aspirate-n fire,

deocamdată, iar în curând

lumea o va trăi, uitându-se

pe sine. Încât acest vis

să se termine cu bine,

cu tine, tânără esență, îți

vorbesc:

– Copile, joacă-te cu minunile

pe care le descoperi, iar pe

probleme (ar fi indicat) să le

faci să râdă. Tu, cel care încă

știi să privești, păstrează-ți

curiozitatea pentru lucrurile

evidente, căci așa te vei

lumina pe tine și vei ști

că nimic nu are înțeles, iar timpul

nu te va șterge dacă-n puncte

vezi oceane. Fii cel fără de nume,

trezește-te!

Viața și-a așezat păpușile

începând să se joace, iar

din a sa sclipire a reieșit

că și-a găsit o păpușă

cu care să vorbească.

Numele ei ești tu, copile!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*