Dacă poezia ajunge la inima cititorului, nu contează că e scrisă în vers clasic sau în vers „alb”, adesea prea alb… Dar, a fi scrisă în vers liber și să fie, totuși, poezie, înseamnă har, iar eșecul pândește la fiecare pas, fiindcă versificația liberă de rimică și ritmică trebuie să fie un extract de metafore, un filon sublim din care să curgă aurul liric gata topit fără a fi nevoie de minerit și prelucrare, în vreme ce aurul din izvorul magmatic al poeziei în scriere clasică se extrage anevoios, trebuie topit și turnat în forme speciale cu mare migală și multă combustie.
Cadența și rima imprimă cantabilitatea care place simțurilor. Poezia modernistă, post-modernistă și excesiv de modernistă lipsită de cantabilitate este foarte puțin poezie, mai degrabă zicere, înșiruire cugetativă de cuvinte seci și reci care rar izbutesc să formuleze metafore sublime, esențe… Dar și poezia în versificație clasică, dacă nu izbutește împletirea melodică a cuvintelor lin curgătoare în figuri de stil, riscă să fie tot un fel de zicere… Subiectul este delicat și necesită deliberarea exegeților, a criticilor literari autentici, pentru a stabili unde începe și unde sfârșește poezia de la autor la autor. Dacă un poet consacrat versificării clasice preia un text formulat sec, steril, în versuri albe, sigur îl va transforma, prin rimă, cadență și metrică, în oarecare poezie încântătoare și cântătoare. Dar, dacă un creator de versuri albe preia o poezie cu ritm și rimă și o aduce în forma de versuri libere, dezorganizând și anulând și rimele, metrica și cadența, în mod cert va distruge poezia.
Am eu o vorbă: nu veți auzi în veci un Tudor Gheorghe, de pildă, cântând melodii pe versuri albe ale unor amatori incapabili să se exprime cu rafinament și meșteșug în forma clasică. Poezia în versuri albe, cu adevărat reușită, este cea care urmează unei lungi ucenicii cu mai multe stadii de perfecționare a liricii în versuri clasice, și nu invers, fiindcă trebuie să devină esență de poezie, extract de metaforă, aur nobil extras direct din miezul filonului artistic.
Pe foarte tânărul poet Radu Nedescu, elev al Colegiului Național „Iulia Hașdeu” l-am văzut și ascultat lecturându-și versurile la una dintre seratele de muzică și poezie de la Bistro Cafe „La Central” – București, ale cantautorului și artistului Nicu Nicușor: acest adolescent pare să fie una dintre puținele excepții de la regula pentru care pledez, dovedind abilități de creator de metaforă fără aportul melodicității, ceea ce nu îl va scuti de travaliul îndelungat și întoarcerea, pe parcursul carierei, dacă își va urma destinul în anevoiosul, dar mirificul domeniu al literaturii, la inepuizabila poezie în expresie clasică, pentru ca abia pe urmă se se dedice distilării fracțiunilor cele mai pure de metafore libere de iambi, trohei, dactile, rimă, metrică și cadență, pentru a obține esența, tinctura, sublimatul…
*
Neîncetate
Mă joc de-a viața
și mă întreb cine-i ea.
Stau rezemat de eternitate
și încerc să nu mă sparg,
în ea, în pământul moale
al dimineții.
Un fir de iarbă prin
rouă plânge, știind
că soarele i-a rupt
din rădăcină lumina invizibilă
a nopții, iar în umbra zilei se
odihnește-n ceea ce nu este.
Mă joc de-a viața și
nu mai mă pot opri.
Dansez eternitatea și
încerc să nu ating iarba
ca nu cumva să uit cine sunt.
Prin raza care-n eter străbate
și o floare care moare și cunoaște,
privesc cum noaptea-i tăcerea zilei.
Ce simplă întrebare… un joc inert!
Ai, am, aveți, a fi…
Mă spăl și vin
în răsărit și plec
din asfințit. Precum
un ou, aștept ca al
meu deget să-l spargă.
Încetișor, ochii-mi pot
privi împărăția mirării
dintre A, F și I.
Într-un curcubeu,
închisoarea unui semicerc,
strălucesc liniștit cu a mea
privire. Șapte umbre din
șapte șoapte colorate îmi
albesc tăcerea, închisoarea
unui semicerc nemanifestat.
Numele acestui cântec,
raza unui nai, este ai…
O minciună desenată-n
oul ROGVAIV, impur, a
ajuns o muză a cântecului
furat… l-au furat pe F.
Deșert
În deșertul vieții mele
mă scufund înstrăinat,
uitând al picăturilor sunet,
și nu mai mă suport.
Sunt între două dungi,
totuși străin, încercând
să-mi leg soarta de un
astru nemuritor…
Însă, într-un mod plictisitor,
gândurile-și achiziționează
riduri, iar „eu” stau singur
în apartamentul de nisip.
O oază se ascunde-n zare,
iar „Radu” aleargă nebunește spre
un vis spânzurat (un miraj infect).
Căutându-se-năuntru,
Se ținea de mână cu
Lady Dream, înfricoșat
de necunoscut ca nu
cumva sa se disipe-n
adevăr, în gol.
Însetat și îmbătat de nostalgia
amintirlor se scurge-n nisip, iar
din a sa cenușă se face univers.
Dacă ar fi ajuns un mort respirind,
ar fi fost luceafărul nenăscut,
o cenușă cu doi ochi și
două picioare…
Două cercuri fac un 8 nefiresc
Mă aflu în mijlocul unei ecuații eterne
Înconjurat de idei și realități incerte.
Mă aflu în cenușa care a mâzgălit
Pe o coală de hârtie un 8 întors, învinețit.
Simt că mi s-a făcut disecție, iar inima
Se resetează precum un mop stors.
Am uitat să scrijelesc în infinit cratima…
Avion din motor
Viața și-a așezat păpușile
începând să se joace, iar
în a sa privire el se minunează.
Prin vorbe dulci, amintiri și nuci,
o poveste-n viață-ți crează.
La începutul poveștii era o fată,
prematură, care se hrănea cu raze
cerești desprinse din al mamei mir.
Printr-un fir, înțelesuri împletite, și-a
spus lumea-ntr-un corp pe nume, „Eu”.
Printr-un fir, ața dintr-un timp,
I s-au lungit picioarele și oasele
cocoțându-se-n privire.
Trec clipele aspirate-n fire,
deocamdată, iar în curând
lumea o va trăi, uitându-se
pe sine. Încât acest vis
să se termine cu bine,
cu tine, tânără esență, îți
vorbesc:
– Copile, joacă-te cu minunile
pe care le descoperi, iar pe
probleme (ar fi indicat) să le
faci să râdă. Tu, cel care încă
știi să privești, păstrează-ți
curiozitatea pentru lucrurile
evidente, căci așa te vei
lumina pe tine și vei ști
că nimic nu are înțeles, iar timpul
nu te va șterge dacă-n puncte
vezi oceane. Fii cel fără de nume,
trezește-te!
Viața și-a așezat păpușile
începând să se joace, iar
din a sa sclipire a reieșit
că și-a găsit o păpușă
cu care să vorbească.
Numele ei ești tu, copile!
Lasă un răspuns