Zeița Gaya din Peștera Gaura Chindiei II

Una din peșterile cu picturi rupestre din România este Peștera Gaura Chindiei II, situată pe teritorul Parcului Natural Porţile de Fier (Cazanele Dunării). Ea se află la șase kilometri aval de comuna Pescari (jud. Caraș-Severin), într-un abrupt din Strâmtura Pescari-Alibeg a Defileului Dunării, la 80 m altitudine față de nivelul fluviului. Peștera este mică (18 m lungime a cavernamentului), aproape orizontală și activă. Este săpată pe mai multe diaclaze, în calcare jurasico-cretacice. Intrarea îngustă duce într-o sală de formă neregulată cu plafonul înalt.

Pereții peșterii, ca și plafonul acesteia, prezinta accidentări. Sala are două prelungiri pe liniile de diaclaze, una mai mare la nord și alta mai mică la vest. Din aceasta din urmă se prelinge un izvoraș. Pe peretele de sud-vest, în stânga intrării, se văd scurgeri parietale. În interior se află blocuri prăbușite din tavan. Podeaua este formată dintr-un strat gros format din dejecții de la oi și capre, dar și puțin guano. Peștera este umedă și răcoroasă. Lumina pătrunde numai după amiaza în acest cavernament. De aceea a și primit această denumire de Peștera Chindiei, unde „chindia” este moment al zilei înainte de apusul soarelui („chin – dia”, sau „chinul zilei ce se luptă cu noaptea care vine”). Doar la câțiva metri deasupra acestei peșteri se află o altă peșteră numită „Gaura Chindiei I”. În aceasta nu există picturi, dar săpăturile efectuate atestă că ea a fost frecventată de om în aceeași perioadă cu Peștera Gaura Mică, așa cum mai este cunoscută Peștera Gaura Chindiei II, cea studiată acum. Peștera Gaura Chindiei II este declarată ca un monument unic de artă rupestră din țara noastră prin faptul că în interiorul ei, pe pereți, se află motive picturale în culoarea roșie, executate într-un stil cu totul original. Se întâlnesc aici elemente naturalist-schematizate, ca păsări și motive florale, semne și simboluri în redare singulară sau pereche, grupări de semne, însemnări cu caractere chirilice și latine, un text cu caractere slavone, impresiuni de mâini și degete. Suma elementelor care au putut fi identificate și inventariate este de circa 425, dar aproape tot atâtea sunt șterse. Majoritatea picturilor sunt concentrate pe peretele de nord-est și în cotloanele care leagă sala cu prelungirea din nord. Semne sau urme sporadice se află și pe ceilalți pereți. Pe plafon se văd doar puncte mari făcute prin aruncarea cu bulgări de argilă roșie. În toate cele patru cazuri întâlnite păsările nu-și găsesc asemănare nici în arta paleoliticului superior, nici în aceea a postpaleoliticului. Totuși, stilizarea elementelor naturaliste prin linii este proprie perioadei de sfârșit al epipaleoliticului și începutului neoliticului. Tot acestei perioade i se pot atribui și simbolurile în formă de pasăre sau de om, motivele în scăriță (bandă hașurată) și pătratul din nouă puncte. Un simbol în formă de pasăre asemănător celor din peșteră (Mama Gaya Vultureanca) se afla gravat pe o piesă din colț de mistreț de la Icoana, aparținând culturii Schela Cladovei, răspândită în zona Porților de Fier între mileniile VIII—VI. Există, astfel, un indiciu de contemporaneitate între acestea.

Motivele solare și poate brăduțul, aparțin epocii metalelor, probabil populațiilor protodacice și dacice. Enigmatice rămân încă grupările de semne, care ar putea reprezenta o scriere tot din această epocă. Crucea bizantină (cea cu brațe egale) și poligonul stelat (pentagrama magică) sunt cotate de istorici ca aparținătoare cu siguranță de epoca prefeudală sau feudal timpurie (secolele X—XIV), adică perioada de formare a poporului român. Textul scris sus în dreapta intrării cu caractere slavone este probabil un text religios, reprezentând un document istoric și de limbă.

Studiul impresiunilor (pozitivelor) de mâini și degete arată o morfologie care se leagă de prezența în culoarul Porților de Fier a unor populații epipaleolitice cromagnoide brahimorfe, greu de stabilit dacă aparțin acestei perioade sau unor populații mai târzii, derivate din ele. Săpăturile din interior au scos la iveală dovezi de locuire din epoca fierului și feudală, precum și indicii despre o probabilă locuire din perioadele premergătoare. Dealtfel, peștera era cunoscută de către purtătorii culturii Schela Cladovei care exploatau zăcământul de argilă roșie din peșteră, fapt probat de prezența în locuințele de la Alibeg, din imediata apropiere, a unor mostre din această argilă. Peștera este în același timp un monument etnografic, prin faptul că a servit ca adăpost pentru oi și capre. În interiorul său se află țăruși cu trei craci pentru fixarea drobului de sare, iar intrarea este închisă cu un gard de lemn și portiță. Pestera este ocrotită, având regim de rezervație istorico-arheologică din 1973, la propunerea Institutului de Arheologie din București și a Muzeului din Reșița. Fiind unicat, este închisă cu gard de fier, iar accesul publicului interzis. În peșteră au mai fost descoperite și resturi ceramice din diferite perioade. Conform datării picturile ar aparține mezoliticului, neoliticului și epocii metalelor. Este posibil ca unele din aceste desene să fi fost realizate în epoca medievală și epoca modernă. Peștera mai este cunoscută de către localnici și sub numele de Gaura Mică de pe Rolul Chindiei. A fost identificată în anul 1971 de către cercetătorul Vasile Boroneanț, cel care a și întreprins cercetări sistematice aici, în perioada 1971 – 1973.

Legat de această reprezentare pictografică a Mamei Gaya Vultureanca (Gaeții / Geții se considerau puii Marii Păsări – Mama Gaya Vultureanca), Muntele Sfânt al strămoșilor noștri era „Cogaion” = „Cap de Gaie / Ghion” – (Pan – Gayon-ul primordial a fost muntele care se află acum în Grecia) unde avea loc hierogamia sacră, când Cerul se coboară pe Pământ, când Marea Pasăre Gaya Vultureanca se întâlnește cu Pan (Țapul, cel cu coarne, cel care sare foarte sus), la vreme de Apocalipsă. Prof. Dr. Ion Pachia-Tatomirescu, prin studiile sale aprofundate, ne aduce în față dovezi clare ale existenței unei religii și a unei credințe primordiale postapocaliptice, racordată la spațiul întregii Arii europene a salvării, coordonată de către salvatorii neamului omenesc, strămoșii noștri meritorii, Geții de Aur. Folclorul literar dacoromânesc sau valahic, etnologia, mitologia, descoperirile arheologice din întreaga vatră a Pelasgo-Thraco-Daciei pun în evidenţă numeroase mituri ale Gaiei / Pajurei-Zeiţă, sau ale Babei-Gaia, care au străbătut mileniile până la noi, pornind dintre orizonturile culturale ale anilor 10.000 şi 8175 î. Hr., atestate de picturile rupestre din Peştera Chindiei (de la Pescari-Orşova). Reamintim că Pelasgi („stăpâni ai locului / pământului“)este numele celui mai vechi şi mai mare popor din Europa. Centrul lor religios-politic era în sacrul munte cu zece terase, Cogaion-Sarmizegetusa (azi „Muntele / Muncelul Grădiştii“). În credinţa omului arhaic, craniul / capul sacru, sediu al sufletului / spiritului, ţinea de Samasua / Samos (Soarele-Moş / Tatăl-Cer).Corpul decapitat al eroului revenea Mumei-Pământ ipostaziată ca Zeiţă-Gaie / Pajură (ori Baba-Gaia), cea reprezentată – în spiritul „realismului“ abstract / simbolic – şi în Gaura Chindiei, peştera „pictată“ de lângă localitatea Pescari (judeţul Caraş-Severin / România), între orizonturile culturale ale anilor 10.000 î. H. şi 8175 î. Hr. Considerabile astfel de reprezentări „realist-abstracte / simbolice“ sunt şi în arta sacră a culturii Precriş (statuete, „mitograme“ etc.), ori, „mai realist“, într-o frescă, datând din mileniul al VII-lea î. Hr. descoperită la Çatal Hüyük (Capadokia / „Capul Daciei“, din Anatolia / Turcia de azi), ţinând, desigur, de marea unitate culturală pelasgo-daco-thracică neolitică, frescă înfăţişându-ne divinitatea „cu mască de gaie / vultur“, înghiţind şi transportând capetele „morţilor“ / victimelor (cu sediul sufletului), dar numai perechi, după „ştiinţa“ Cogaionului, având în panoul central de credinţe / idei religioase perechea primordială, Samasua (Soarele-Moş / Tatăl-Cer) Dakia (Dochia / Muma-Pământ). „Capetele-ouă“ se văd „destul de clar“ în pântecele puternicei divinităţi ascensionale.

În contextul acestor credinţe şi idei religioase, în cadrul ritului de consacrare, încă din cunoaşterea mitică / magic-totemică a Pelasgului dintre orizonturile anilor 10.000 şi 8175 î. H., muntele sacru, Cogaionul, se relevă ca munte al Zeiţei-Gaie / Pajure, al Babei-Gaia şi al fiului acesteia, Ghion. În oronimul / mitonimul (hidronimul) pelasgo-daco-thracic / valahic, Cogaion – ori Cogaionon, cum a fost înregistrat de Strabon, cu încă „o sufixare“ în mediu helladic – se disting – ca şi în consemnările din izvoare mai tardive ale mitonimului / oronimului (hidronimului) – elementele componente: Co- + -gai- + -on (Co- + -gai- + -on- + on, Strabon). Primul element formant, Co- / Ko-, constatat şi în „procliză“ („prefix“), din Cogaion, este frecvent întâlnit şi într-o serie „elitică“ / „regală“ de nume proprii, de mitonime etc., din limba pelasgo-daco-thracă / valahă – Comosicua / Comoesicus (co-, „cap, conducător“ + -moesic-, „moesic“, „de Moesia“ + -a / -us; prin primul element formant, co-, se desemna capul – „regele“, „divinul“ / „sfântul“, „judecătorul suprem“, „unsul Dumnezeului Cogaionului, al lui Samoş / Soarele-Moş, sau Tatăl-Cer“, „marele înţelept“ etc.; prin al doilea element formant, -mos-, „moş“ / -moes- „moes“, „de Moesia“, era menţionat neamul, partea de neam / popor pe care o reprezenta în Cogaion / Sarmizegetusa, ţinutul – provincia / „ţara“ – puterii sale, adică partea sud-dunăreană, cunoscută sub numele de Moesia; pe secundul element formant s-au „altoit“, fireşte, sufixul, diminutival dacic, -ic-, şi „desinenţa“ dacică pentru masculin, -a – ca în Burebista, Decebala, bradua – „brad“, mendruta – „dăcin“ etc.), Cosinga / Cosingas, Cotiso / Coson (Cotisoni Getarum regi; Cosoni / Cosini Getarum regi), Kotys(dinastie de regi thraci: Kotis I, fiul lui Seuthes; Kotys al lui Rhoimetalkes) etc. -, cât şi în nume de plante medicinale – coicolida, cotiata etc. Co- / Ko-, evident, cu sensul de „capi“, „conducători luminaţi, veneraţi“ ai obştilor, ai corpurilor de oaste dacică, este întâlnit şi în pelasgo-daco-thracicul comoes / comys (> comis), „cap-înţelept, de moş“, „comis“, cu forma de plural: comati / komathi (> comiţi, cu a > e > i şi t + i > ţ ; th = ţ); în Istoria Romană (LXVIII, 9, 1), Cassius Dio consemnează şi faptul că solia lui Decebal trimisă împăratului Traian era alcătuită din komthai / comati (< ko- / co-, „veneraţi / cinstiţi capi / comandanţi“, + -mthai „mţai“ / -maţi > -măţi > -moţi„războinici“, „oşteni“). În oronimul sacru, în mitonimul Cogaion, observăm că elementul formant secund este -gai- / -gae- (-gei-) are convergenţă semantic-sincretică în Gaie („pajură“, „vultur“, „măiastră pasăre“, „Babă-Gaie“ etc.), zeiţă-pasăre, divinitate ascensională din panteonul pelasgo-daco-thracic/valahic; şi acest element formant-secund s-aconservat ca „radical“ în cuvintele valahice/româneşti de azi: ghionoaie (cu sufixare dublă: arhaică, în -on; modernă, în -oaie; geonoaie, gionoaie, geunoaie, geuroane, gheonoare, gheunoaie etc.), gae / gaie, gai(u) şi ghion. Gae / gaie (pl. găi) desemnează înfiorătoarea pasăre răpitoare, „femeile foarte rele, lacome“, antrenând mito-semantismul sincretic de Baba-Gaia / Pajura (Gheonoaia).

În ariile izolate (laterale) ale dacoromânei (valahei) – îndeosebi, în Banat –  gai(u) mai înseamnă „pădurice de şes, desiş“, „huceag“, „loc cu lemne rămase după defrişarea pădurii“. Prin atributul principal, zeiţa-Gaie din Cogaion, din Pelasgo-Daco-Thracia, se relevă drept „mare“/„puternică“ divinitate ascensională; totodată, pasărea „stăpână a cerurilor“ este un „atacator înfiorător“; acest atribut din urmă s-a transferat şi Pelasgo-Daco-Thracilor din Câmpia Dunării şi de la vestul, nordul şi estul Mării Negre / Getice, cunoscuţi prin istorii (de la puternicul cult al Gaiei) sub numele de Gaeti / Geţi şi de Masa-Gaeti / Masageţi, divinitatea-pasăre fiindu-le protectoare teluric-celestă. Săbiile geto-dacilor erau întoarse la vârf, inspirate fiind de puternicele gheare ale Mamei Gaya Vultureanca, redutabile arme de atac. Gaie are statutul de cuvânt autohton, evoluând dintre anii 10.000 – 8000, din pelasgo-daco-thracă, o dată cu impresionantul cult al Gaiei, atestat de picturile rupestre din Peştera Chindiei (din provincia Banat-România), într-o constelaţie semantic-sincretică neasemuită, moştenită de limba română / valahă contemporană; cuvântul gaie îşi „revendică“ etimologia pelasgo-daco-thracă, prin bogata-i familie, prin bogăţia de franje semantic-sincretice neegalate / „nesatisfăcute“ nici în textele limbilor „moarte“ (latina, elina / greaca, slavona etc.), nici în limbile „vecine“ (de azi şi de odinioară) – bulgară, sârbă, lituaniană, polonă, rusă, ucraineană, cehă, maghiară, albaneză, germană etc. – şi nici în celelalte limbi romanice, în ciuda faptului că Dicţionarul explicativ al limbii române consideră cuvântul de „etimologie necunoscută” (DEX, 361). Şi „călătoria“ cuvântului gaie spre celelalte limbi a început din Pelasgo-Daco-Thracia / Dacoromânia spre celelalte limbi euro-indiene / indo-europene. Prin alipirea sufixului pelasgo-daco-thracic / valahic -on la rădăcina gae- (gai-) / ghi- (ghe-) a rezultat gaeon (gaion) / ghion (gheon); în dacoromâna / valaha contemporană, -on – ca sufix augmentativ – este mai rar întâlnit, păstrându-şi oarecare frecvenţă în graiul bănăţean; în general, la cuvintele ce conţin acest sufix arhaic se simte nevoia unei noi sufixări; astfel, tot cu un augmentativ, -oi, a rezultat ghionoi, desemnând „bărbăţelul ghionoaiei“, ori „târnăcop“ (prin analogia dintre unealtă şi pliscul puternic al gaiei). Din legenda consemnată de Tache Papahagi (v. „Caietele Dacoromâniei”, nr. 16 / 2000),se ştie că Ghion este fiul încredinţat morţii de către muma-i bătrână, neasemuit de rea, transformată în pasăre spre a-şi urma căutarea „mioritică“, de Babă-Gaie / Gheonoaie. În limba pelasgo-daco-thracă / valahă de dinaintea anului 21 d. H., formanţii din mitonimul (oronimul / hidronimul) Cogaion se sudaseră şi „monolitul“ cuvântului înregistrat de Strabon îl determină, fireşte, pe ilustrul geograf antic – în spiritul „academic“ / „de cancelarie“ al limbii eline – să-i adauge pe cel de-al doilea -on, rezultând forma conservată şi transmisă prin Geografia sa: Cogaionon. Pe lângă faptul că -on ca sufix onomastic se află şi în numele autorului Geografiei, se cuvin alte câteva observaţii: a) în limba pelasgo-daco-thracă / valahă, -on ca sufix augmentativ „activ-restrictiv“ era aplicat în spirit elitic-divinatoriu: Charnabon – rege pelasgo-daco-thrac din secolul al V-lea î. H., menţionat de Sofocle în tragedia „Triptolemas”, Moskon – rege pelasgo-daco-thrac din secolul al III-lea î. H. (Basileos Moskonos), Coson – rege pelasgo-daco-thrac dintre anii 40 – 29 î. Hr.; mai rar, în toponime, hidronime, antroponime, apelative diverse etc.: Candaon, Dingion (alăturându-se variantei intermediare a mitonimului Cogaion / Cogion), Drongilon, Degistion, Strymon, Daunion, biston (neam pelasgo-daco-thracic; în Ţara Bistoniei, rege-poet era Cotys, cel elogiat de Ovidiu, în Scrisori din Pont) etc.; b) pelasgo-daco-thracicul (valahicul) sufix -on  s-a impus lumii greceşti prin fondul cultural-religios cogaionic, prin zei ca Apollon, Dionysos ş. a.; c) în sacrul alfabet pelasgo-daco-thracic transmis prin celebra lucrare, Cosmografia deAethicus Dunăreanu / d’Ister (redactată în orizontul anului 400 d. Hr.), litera „deschiderii“ se numeşte alamon(A); d) în orizontul anului 372 d. Hr., -on, ca sufix „activ-restrictiv-augmentativ-divinatoriu“, îşi arată lucrarea în numele episcopului valah / dacoromân Betranion de Tomis, autor – alături de Sansalea de Museua şi Gutică de Dynogaetia – al Pătimirii Sfântului Sava la râul Buzău; în onomasticul Betranion se observă radicalul betran-, „bătrân“, „înţelept“ / „moş“ + suf. -on; în radicalul betran- se vede lucrarea legilor fonetice din „limbile-surori“, deopotrivă dinspre latinescul veterãnus (v- > b-, „căderea“ lui -e- secund şi a consoanei finale, -s, „amuţirea“ vocalei ultime neaccentuate, -u- într-un „-i- scurt-nazal“), cât şi dinspre pelasgo-daco-thracicul vatră, vectorizat semantic-sincretic în expresia a fi lăsat la vatră; având în vedere linia semantic-sincretică: bătrân / moş – moşâni, „chibrituri“ – vatră, „focul sacru“, moşilor revenindu-le paza focului de la Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului), nu este exclusă formarea în limba pelasgo-daco-thracă a termenului betran / bătrân (înaintea latinescului veterãnus),din vatră + -on (> vătrăon > bătrăon > bătrân). Privitor la Cogaionon, ultimul -on, alipit în spirit elin-academic, exprimă dorinţa geografului antic de a lămuri un ens / îns, „fiindul“ muntelui sacru din Dacia, al muntelui cu peştera sacră, iniţiatică / misterică, a lui Salumasua / Salmoş („Zalmas“ / „Zalmoxis“), „unsul“ (-lu-) Dumnezeului de Cogaion, Samasua / Samos (Soarele-Moş / Tatăl-Cer) pe pământ. În multimilenara sa evoluţie, mitonimul – oronimul / hidronimul – Cogaion se înfăţişează: a) cu franje semantic-sincretice prezalmoxiene: 1) prin forma CogaeCapul Gaei / Babei-Gaia (Gheonoaia); 2) prin forma CogaiDivina / Sacra Pădure, ori Sfântul / Luminosul Plai (supra: gai– „pădurice, desiş“ / „loc cu lemne rămase după defrişarea pădurii“); 3) Sfântul râuleţ al (păduricii) Gaiei / Ghionului; b) cu franje semantic-sincretice vectorizate în Zalmoxianism: 4) Cogaion / Coghion (Co- + -Ghion) – Sacrul Cap al Gaiei / Sacrul Cap al Fiului Babei-Gaia (Gheonoaia). Întrucât Cogaionul politeist (relevându-se drept Muntele Mare de la Sarmizegetusa, încă din orizontul anului 5900 î. Hr., potrivit cronologizărilor arheologice, ceea ce nu exclude existenţa „altor munţi sacri“, a „altor Cogaioni“, „cei mici“ şi „subordonaţi“, ai fiecărei „ţară de râuri / munţi“ din Dacia, „Cogaioni“ ce puteau fi şi în Bucegii cu Babele / „Sfinxul“, şi în Ceahlăul cu statuia Babei Dokia, şi în Munţii Apuseni cu Găina, „muntele înfrăţirii Valahilor şi al angajării logodnelor / nunţilor“, nu al „vânzării de fete“ – cum trâmbiţa iredentista propagandă maghiară interbelică, ba chiar şi în pitoreasca stâncă ţâşnind din valurile Dunării, Babacai / Babagai, adică stânca „Babei-Gaie“ (Statuia Păsării Baba Gaya), de la Pescari-Orşova, din faţa peşterii Gaura Chindiei, cea vestită prin picturile-i rupestre dintre orizonturile anilor 10.000 şi 8000 î. Hr. – etc.), un Cogaion politeist având în „panoul central“, alături de „primele patru conducătoare“ (Samoş / „Tatăl-Cer“ – Dakia / „Pământul-Mumă“; So-Ares / „Soare-Tânăr-Războinic“ – Luna / „Sora Soarelui“, „Cosânzeana“), şi puternicul cult al Gaiei ca divinitate ascensională, a fost „secundat“ mai bine de patru milenii de un Cogaion „henoteist“ / „monoteist“. Şi în ultimă „instanţă etimologică / istoric-lingvistică“, în mitonimul / oronimul (hidronimul) Cogaion, era firesc „să slăbească“ primordialele „conexiuni“ dintre semnificant şi semnificat încât să poată permite „şi o deplasare de accent“, de la „sacrul munte al vechii capitale“, „cel interzis de Roma“, către „un nou sacru munte“, „cel permis“, imediat după distrugerea barbară a templelor de pe cele zece terase de la Sarmizegetusa lui Decebal (de la Grădiştea Muncelului) de către armatele imperial-romane, din ordinul împăratului Traian, şi după strămutarea capitalei Daciei pe Râul Mare – sub numele de Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aşadar, în imperial-romanica nouă geografie religioasă a Daciei, Cogaion, „vechiul munte sacru“, a putut deveni ca „semnificat“ drept „noul munte sacru dintre izvoarele Râului Mare“ şi ca „semnificant“ – într-o „primă fază“ – Cuguion – „cucuion“, „un mare cucui de piatră pe tâmpla Ţării -, prin închiderea vocalelor – cea mijlocie posterioară, -o-, şi cea deschisă-medială, -a- – în posterioara labială -u-, spre a se înfăţişa apoi ca „în faza de astăzi“, prin continuarea lucrării legilor lingvistice atât prin sonorizarea iniţialei consoane oclusive postpalatale-surde, K- / C- > G- (îndeosebi, sub influenţa vocalei de maximă apertură din silaba a doua), cât şi prin apocopă (-ion), drept Gugu, munte (cu înălţimea de 2297 m) care are toate „sacrele atribute“, inclusiv „misterioasa“ peşteră – de la altitudinea de 2110 m – cu o intrare megalitic „amenajată“, azi obturată de „câteva blocuri neregulate căzute”, permiţând totuşi a te strecura într-o sală cu lungimea de 10 m, cu lăţimea de 2 metri şi cu înălţimea de trei metri.

Întorcându-ne în zona mirifică a Porților de Fier, nu putem să trecem peste simbolul Clisurii Dunării, respectiv stânca „Baba Caia” (Baba Gaya), monument natural de calcar, cel ce rămâne și astăzi unul din principalele puncte de tracție pentru turiștii care vin în aceste locuri. Baba Caia are o înălțime de șapte metri și este unică pe tot parcursul Dunării. Stânca iese din apele fluviului în zona Coronini – Moldova Nouă și este supranumită „Crăiasa singuratică a Dunării”. Legenda spune că între un moș și o babă era o ceartă veșnică. Moșul, Zeul Saturn, spunea că iarba se cosește, iar baba, Gaya (Marea Zeiță), afirma că iarba se tunde cu foarfeca. Înfuriat, moșul o aruncă pe babă în Dunăre. De pe fundul Dunării, aceasta își susține cu îndârjire afirmația, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă, pentru a-i demonstra moșului că iarba se tunde. Cele două degete bifurcate s-au trasformat în stânca Baba Caia. Baba Caia și celelalte obiective turistice din imediata sa vecinătate atrag o mulțime de curioși pe malul fluviului înspumat. Sătenii din Coronini susțin că stânca Babacaia mai are o legendă care spune că un cneaz sârb și-ar fi legat nevasta infidelă de această stâncă, spunându-i: „Babo, kaji se”, ceea ce, în limba sârbă înseamnă: „Nevastă, căiește-te!”. Nevasta, însă, orgolioasă, a refuzat să se căiască, spunând că este nevinovată. De cealaltă parte, pe malul românesc, bărbații care aveau neveste infidele, le amenințau spunând că o să pățească și ele precum cea care a fost legată, iar de acolo ar fi rămas vorba „babă ca aia”, iar stânca se numește Babacaia.

Mama Gaya Vultureanca, cea care apare în picturile din Peștera Chindiei II, pe obrăzarele Coifurilor Getice Princiare ale Frăției descoperite la Peretu și Porțile de Fier, pe cupele dublu-tronconice getice tip Agighiol descoperite la Porțile de Fier, Rogozen (Bulgaria) și Agighiol, este și Marea Pasăre din Tezaurul „Cloșca cu puii de aur”, este cea care vine pe aripile timpului mișcător spre a se uni cu Pan, reprezentantul Pământului, „încornoratul” care sare cât mai sus („ispășitorul”). Atunci, Cerul și Pământul se vor reuni într-o nouă hierogamie, asigurând astfel șansa Noii Creații ce va veni.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*