Arhiva zilnică: 11 noiembrie 2015

Noua generație de (non)„intelligence military”: „EU made în Ucraina”, gata dezmembrat, gata replicat…

Data: 22 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Cu o asemenea ofertă „de (pe) piață” (aproape rechiziționată!), Ucraina parcă ar merita să intre glonț în NATO… (și, sigur, la fel să și iasă….). Pentru că unde va mai găsi Occidentul, Statele Unite, întreaga lume, o astfel de ofertă cu „baze” de date de spionaj?!… Pentru că asta înseamnă de fapt oferta Kievului de a constitui o platformă unde „cei interesați” să studieze datele, analizele făcute de ucrainienii armamentului rusesc pe care au pus mâna în acest război, ba, să poată derula chiar propriile experimente, „de cercetare”, pe relicvele puse în hangarul spionajului industrial… Și da, oferta este ispititoare! Scurtcircuitează zeci de ani muncă persuasivă de investigare, de spionaj industrial militar pentru toate acele state care vor să afle „secretele dușmanului”… Sigur, era previzibil un asemenea status de studiu tehnic al resturilor militare… Iar cei ce au râs la început de felul în care rușii trimiteau pe front toate vechiturile, despre care oricum, cei ce voiau să știe, aveau deja habar după decenii de spionaj militar continuu după al doilea Război Mondial, au acum un răspuns… Și se prea poate ca mașinăria de propagandă (de căutare de fonduri) a Kievului să meargă, nici nu ar fi întâia oară, la plezneală… O cacealma de ofertă în care, cei ce vor întinde mâna cu „daruri” pentru a primi, la rândul lor, dania de informație tehnologică, să facă o plată în van, pe care o vor înghiți ca atare… Iar ceea ce ofertează acum Kievul, material tehnic pentru studiul deschis (chiar de la distanță!) să fie doar fier vechi: tablă și șrapnel…

Totuși, „oferta” Kievului ridică și un mare semn de întrebare… Uriaș chiar… Și ar trebui să pună Europa, cea atât de darnică mereu cu armamentul statelor membre, în alertă… Căci, da!, poate ceea ce au strâns ca informație tehnologică ucrainienii din analiza resturilor și mașinăriilor de război rusești capturate „in integrum”, deși în oferta lor sunt prezentate doar relicvele „in situ”, nicidecum un eventual arsenal capturat aproape funcțional, are o valoare de piață.. Și nu doar pe cea a spionajului militar industrial… Inclusiv pentru bazele de date ale NATO… Dar, cu mult peste această captură (mai mult „din război”, și nu „de război”, luată, rechiziționată a priori în status funcțional, numai bun de analiză), Ucraina are în mânecă asul informațiilor legate de tot ce a avut mai bun Occidentul, dimpreună cu „unchiul Sam”, în materie militară… Pentru că, nu este greu de intuit de ce a existat întotdeauna o întârziere între livrarea armamentului de către statele occidentale și utilizarea acestora pe front… În fond, dezmembrarea, analizarea (din care se va obține întotdeauna cu mult mai multă informație folositoare decât din utilizarea distructivă în război) și remontarea componentelor militare are ca scop final predictibil, nu atât expedierea rapidă pe front, ci replicarea în propriile fabrici… Iar toate acestea ar putea fi posibile pentru că Europa nu a avut nici un reflex (sau i-a fost retezat!) în a-și securiza propriul arsenal pentru a nu ajunge să fie cercetat, analizat, replicat… Pentru că, dincolo de a fi în mâinile soldatului, întotdeauna o armă va fi mai valoroasă în mâinile „șoarecilor” de laborator… Și atunci, firesc, apar la fel de suspecte, ca scop principal, și deplasările „experților” militari ucrainieni în zona statelor arabe, și nu numai, pentru a le oferi, aparent, expertiză în utilizarea dronelor… Pentru că vor vinde oricui va oferi ceva… Nu neapărat, „mai mult”… Ba, după ce războiul cu Rusia va intra în staza unui armistițiu, se vor putea găsi cumpărători de informații NATO, și chiar armament occidental replicat, și în noua Rusie, de după epoca Putin…

De aceea, da!, Europa are o problemă… Au avut-o și americanii, dar s-au oprit la timp în a pune Kievului pe tavă tot ce au mai de preț… Și se retrag la timp și din bazele unei Europe care, azvârlindu-și statele membre în război, va procura, tot pentru Kiev, ceva, iată, și mai de preț decât „carnea de tun”… Arsenalul bun de studiat și, evident, replicat… Și poate nu ar trebui să ne mai mire nici acțiunea Marii Britanii care se manifestă tot mai fățiș pentru o reintegrare, deh’, post post(um)Brexit, în UE, deși, aproape și-a plătit factura „de divorț”, privind obligațiile achitării de taxe și alte obligații financiare după ieșirea din UE… Ba, e atât de dornică de a șterge brexitul din cronologia (din vremuri de pace, dar, mai ales, de război) a CE/UE că a pus pe masă și o „taxă” de reziliență pe repede înainte, prin oferirea de arsenal către Kiev (pe care acesta oricum îl are în stocul informativ din donațiile militare anterioare ale Londrei, așa că, de ce să nu facă din el și un bilet de reintrare EUVIP?!), evident, cu anumite condiții pentru un Bruxelles care ar trebui să analizeze, nu dacă este posibilă reîntoarcerea în cadrul UE, pentru că oricum tratatul nu are limite în acest sens, ci doar dacă se va considera de drept nou membru sau, pe modelul cotizației la „pensie”, plătită retroactiv (cât a lipsit de la țambalul UE), prin arsenalul livrat acum Ucrainei va presta (cu drepturile și, mai ales, prestanța de a fi, de a se impune, restaurate la poziția de dinainte de Brexit) sub apanajul de (re)nume al vechiului membru care doar a fost un plic plecat…

Nicolae Dima: Basarabia și Bucovina…

Data: 22 iunie 2026 by Redacția

Zilele acestea m-a șocat un articol scris de un jurnalist român din actuala generație care cumva ne avertiza că unirea republicii Moldova cu țara ar putea reprezenta un cal troian din cauza minorității ruse care ar deveni cetățeni Români… Stimați cititori, generația care a înfăptuit Marea Unire din 1918 nu s-a gândit niciodată la consecințele posibile ale unirii tuturor românilor. Unirea venea din suflet! Unirea nu avea și nu are preț! Dragostea de adevăr și de neam, precum și credința în Dumnezeu și în destinul nostru comun, trebuie să ne anime pe toți fără să facem calcule material sau politice. Dacă acesta e modul de gândire al generației de azi, nu m-ar surprinde dacă mâine ne-am pierde țara… În prezent se scrie și se discută din nou despre unirea cu RM (trei sferturi din Basarabia!). Eu le reamintesc cititorilor că Eminescu nu vorbea niciodată de Moldova. El vorbea de provincia românească Basarabia și pentru el Basarabia era un nume sfânt. Fosta republică sovietică, actuala RM, este o făcătura comunistă preluată de noii păpușari ai lumii… Problema Basarabiei și a Bucovinei m-a preocupa dintodeauna. De altfel, în timp ce eram redactor la Vocea Americii, am scris și publicat prima monografie post-belică despre Basarabia, carte adoptată ca textbook de mai multe universități. In acest sens am fost invitat să vorbesc la diferte întruniri, unde prelegerile mele au fost foarte bine primite. Concomitent, am depus mărturie in Congresul American si am inserat in Congressional Records un număr de studii si anlize referitoare la Romania. Cele mai importante au fost despre Transilvania si Basarabia. Am făcut ceea ce trebuia sa facă ambasada Romaniei la Washington, si nu a facut. Iată lista intervențiilor mele în legislativul Statelor Unite. (De reținut că în Congresul SUA numai un congressman sau senator poate introduce texte).

Pe langă acțiunile din congres in limba engleză, laVocea Americii am deschis o rubrică specială pe tema evenimentelor din Basarabia. În plus, în octombrie 1989 am fost trimis de Vocea Americii într-o misiune jurnalistică prin fosta Uniunea Sovietică, obiectivele principale fiind Basarabia și Bucovina. Cu prilejul acelei călătorii am întâlnit elita culturală și sufletească a confraților noștri din Chișinau și Cernăuți; oameni care au menținut vie făclia românismului în anii terorii sovietice. Timp de aproape cinci decenii, acei români înstrăinați, persecutați, torturați și trimiși prin Siberia și Asia centrală, au visat la ziua reunirii cu țara. Am simțit o comuniune sufletească unică în mijlocul acelor martiri ai neamului. Mi-i amintesc cu deosebită căldura pe istoricul Alexandru Moșanu, pe poetul Grigore Vieru, care mi-a dedicat o poezie, pe Dumitru Matcovshi, un alt bard al renașterii basarabene, pe scriitorul Nicolae Dabija, pe inginerul Vasile Nedelciuc, devenit om politic, pe Vasile Șoimaru, un alt om politic, pe marele om de cultură Ion Ungureanu, pe viitorul prim ministru Mircea Druc, pe Valeriu Matei, pe profesorul Grigore Bostan de la Cernăuți, și pe mulți alți confrați care așteptau cu sufletul la gură să se reunească cu patria mamă; să revina acasă odată pentru todeauna!

M-am reîntâlnit de mai multe ori cu acei oameni în vizitele mele în Basarabia din următorii ani. Mulți erau dezamăgiți de modul în care îi tratau noile oficialități din țară conduse de indivizi ca Ion Iliescu și alți epigoni de aceiași teapă. I-am întrebat pe unii confrați basarabeni ce îi doare? Mai mulți oameni de rând mi-au spus că îi doare felul în care au fost primiți de unii conaționali. „Noi am visat să ne unim cu frații nostri mai mari și ei ne-au primit cu indiferență.” Acea indiferență a fost concepută și dirijată în mod cinic și sinucigaș de indivizii care au ajuns la conducerea României post-decembriste. Și ce s-a întâmplat cu acea generație de basarabeni care purtau în suflet unirea cu țara? Iată pe scurt analiza confratelui ziarist Alecu Reniță din Chișinau, care într-o scrisoare din 8 Martie 2025 reda întreaga tragedie a Basarabiei actuale.

„Ceea ce știu, ca deputat în primul Parlament românesc de la Chișinău (1990-1994), e că Iliescu, în urma unor înțelegeri cu Gorbaciov, probabil în data de 7 iunie 1990 la Moscova, i-a jurat acestuia că România nu va pune problema Basarabiei și reîntoarcerea ei în spațiul românesc. Viclean și perfid, Iliescu a manipulat sentimentele sincere ale elitei românilor basarabeni care, la acea vreme de relativă libertate, rupea destul de rapid Basarabia (RSSM) de Moscova și o apropia de București (1989-1991). Însă, pe durata celor 35 de ani, conducătorii de la Cotroceni, i-au purtat cu vorbe înșelătoare de unire pe fruntașii Mișcării de Eliberare Națională, până când mai mult de trei sferturi au decedat, iar alt sfert, din nucleul nostru, ceva mai tânăr, a fost „corupt” cu titluri academice, distincții ale statului român și elogii peste elogii pentru a nu pune problema reîntregirii… Încă din 1990, Moscova a făcut o mișcare de un impact ucigător pentru Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia – să influențeze și să dicteze procesele de unificare de la Chișinău – prin rețeaua sa de la București, prin Iliescu și oamenii săi. Faptul că românii basarabeni au crezut orbește în conducerea/conducerile/ de la Cotroceni a dus la fragmentarea multiplă a Mișcării noastre de Unire cu România. Sunt multe, chiar prea multe fapte, care pot confirma că la comanda Moscovei, îndeosebi în perioada 1990-2004, conducătorii de la Cotroceni au contribuit în mare măsură la spargerea unității românești de la Chișinău și anihilarea treptată a Mișcării de Renaștere și Reunificare pe cale pașnică a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Concomitent, „cominterniștii” de la București au organizat campanii de presă pentru a prezenta Basarabia în spațiul românesc în cele mai urâte culori și a o lipsi, astfel, de mesajul ei, și în primul rând, de cel de reunire cu România. Iar Departamentul pentru R. Moldova din Guvernul României, condus de o paiață narcisistă, lacomă, cosmopolită, lipsită de orice sentiment românesc, pe nume D.A., a izbutit să dezvolte o rețea clientelară pe ambele maluri ale Prutului pe care a întreținut-o cu milioane, în diverse scopuri, inclusiv de corupție electorală, dar care, în afară de a experimenta transformarea Basarabiei într-o spălătorie de bani pentru capitalul tăinuit al mogulilor din diferite domenii de interese, s-a ocupat cel mai mult de diminuarea și lichidarea mesajului românilor basarabeni de unire cu România-Mamă…”(Jurnalul unui Idealist, Editura Destine Literare, 2026, p. 139)

NB: Referitor la România și RM sau Basarabia, președintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, a atras recent atenția că nu România se unește cu RM, ci Basarabia se reunește cu patria-mamă.

Alep și contabilitatea falsă a lumii…

Data: 22 iunie 2026 by Christian W. Schenk

Există adevăruri care nu vin din cărți. Vin din praf. Din oboseală. Din burta unui avion cargo, unde medicamentele și aparatele medicale stăteau în lăzi ca niște dovezi întârziate că omenirea nu s-a stricat chiar de tot. Mie mi s-a limpezit atunci, în Turcia. Brutal. Am aterizat cu avionul. Lăzi. Liste. Aparate. Medicamente. Răspundere. Apoi convoi de camioane. Graniță. Siria. Alep. În germană se scrie Aleppo, cu doi p. În română, Alep. Ca și cum ortografia ar mai putea pune ordine acolo unde lumea însăși era scrisă strâmb. Eram conducătorul acestui convoi de medicamente și aparatură medicală. Nu erou. Cuvântul acesta îl las celor care devin curajoși mai ales după ce pericolul a trecut și microfonul a fost instalat. Eu eram medic. Știam ce se afla în lăzi. Știam și ce lipsea. Iar ceea ce lipsea vorbea mai tare decât tot ce aduseserăm. Un antibiotic este la noi o rețetă. Acolo era speranță. Un set de perfuzie este la noi material consumabil. Acolo era timp câștigat. O compresă sterilă este la noi stoc. Acolo era civilizație. În asemenea clipe înveți cât de subțire este pătura umanității. Tragi puțin de ea și dedesubt apare omul vechi: rănit, flămând, dependent de o mână care nu ține discursuri, ci ajută. Atunci am înțeles asistența medicală nu ca sistem. Nu ca formular. Nu ca limbaj ministerial, pieptănat frumos pentru conferințe. Am înțeles-o ca trup. Ca febră. Ca rană deschisă. Ca buze uscate. Ca privire de mamă. Ca mână bătrână care nu mai cere, fiindcă a cerut prea mult și degeaba. Tratezi sau privești. Ajuți sau administrezi. Lungești viața sau procesezi moartea. Atât de simplă devine lumea când îi iei vorbele mari din gură. Mai târziu au venit rapoartele. Organizația Mondială a Sănătății. Banca Mondială. UNICEF. FAO. Institute internaționale cu tabele curate și catastrofe politicos aranjate în coloane. Cifrele erau mari. Prea mari pentru mintea omului. Dar eu le văzusem deja fețele. În Alep, statistica sângera. Mirosea a praf. Avea febră. Nu aștepta conferință. Aștepta apă, pansament, medicament, pâine, curent, o mână. Statistica este politicoasă. Nu țipă. Nu îți pune în brațe un copil bolnav. De aceea se uită atât de ușor. Și apoi vezi cealaltă socoteală. Socoteala nerușinată. Pentru arme, lumea găsește mereu bani. Pentru rachete. Tancuri. Drone. Muniție. Oțel cu binecuvântare politică. Moarte cu rubrică bugetară. Distrugere cu contract de livrare. Moartea are o administrație excelentă. Are ministere, fabrici, cercetare, contracte și justificări solemne. Viața primește o cerere de aprobare.

Se spune: securitatea costă. Da. Dar unde începe securitatea? La tanc? La rachetă? La următorul program strategic care miroase a amenințare încă din titlu? Sau începe acolo unde un copil nu moare de foame, unde un sat are apă, unde un spital are lumină, unde un medic nu stă cu mâinile goale în fața unei răni deschise? Războaiele nu încep cu primul glonț. Primul glonț este doar anunțul oficial al unei lungi insolvențe morale. Războaiele cresc înainte. În sărăcie. În umilință. În corupție. În foame. În fanatism. În propagandă. În capetele tinerilor cărora nu li se dă viitor, dar li se pune ură în mână.

Cine vrea să prevină războaie nu trebuie să apară abia când orașul arde. Atunci nu mai este făcător de pace. Este pompier cu conștiință întârziată. Trebuie să fii acolo mai devreme. La apă. La pâine. La școală. La dispensar. La profesor. La moașă. La medic. La țăranul care nu-și mai poate lucra pământul. La mama care nu primește medicamentul. La copilul care învață, prea devreme, că viața lui valorează mai puțin decât un cartuș. Dar lumea iubește întârzierea. Acolo se pot ține discursuri. Acolo apar camerele. Acolo se fac conferințe. Acolo se folosesc cuvinte mari: reconstrucție, stabilizare, situație umanitară. Omul are un talent rar: își împodobește eșecul cu vocabular frumos. O mică cosmetică lingvistică pe burta deschisă. Banii singuri nu salvează lumea. Știu asta. Sunt destul de medic ca să nu cred în minuni și destul de scriitor ca să disprețuiesc speranțele false. Banii pot fi furați. Ajutorul poate dispărea pe drum. Medicamentele pot ajunge pe piața neagră. Fântânile pot fi controlate de miliții. Și asta este adevăr. Omul nu devine înger doar pentru că suferă. Iar politica nu devine curată doar pentru că rostește cuvântul „umanitate”. Dar fără bani moare și cea mai bună intenție. Fără organizare, mila rămâne gest. Fără control, ajutorul devine pradă. Fără curaj, umanitatea rămâne propoziție pe hârtie. Lumea ar putea face mai mult. Nu tot. Dar mult mai mult. Ar putea aduce apă înainte ca setea să devină armă. Medicamente înainte ca febra să devină condamnare. Hrană înainte ca foamea să devină recrutare. Școli înainte ca fanaticii să ocupe capetele goale. Muncă înainte ca disperarea să facă dintr-un tânăr un om mai ieftin decât o pușcă. Ar putea. Numai că nu vrea destul. Fiindcă foamea nu este întotdeauna natură. Setea este adesea politică. Lipsa medicamentelor nu este simplu destin. Foarte des este distribuție. Decizie. Interes. Indiferență. Pământul nu este prea sărac pentru oamenii lui. Este prea prost administrat pentru demnitatea lor. În Alep nu am văzut teorie. Am văzut minimul. Și minimul arăta, acolo, ca o minune. Asta este adevărata rușine. O ladă cu medicamente nu ar trebui să devină eveniment moral. Un pansament nu ar trebui să aibă nevoie de legendă salvatoare. Un set de perfuzie nu ar trebui să pară un semn al civilizației. Dar acolo așa era.

O lume în care un convoi medical pare deja un triumf al umanității a ratat, înainte de toate, lucrurile esențiale. Nu sunt împotriva științei. Nu sunt împotriva cercetării. Nu sunt împotriva privirii spre cer. Omul are voie să se uite la stele. Dar nu are voie să calce peste bolnavul întins la picioarele lui. O civilizație care vede galaxii îndepărtate și lasă omul fără apă nu are măreție. Are doar distanță. Nu trebuie să închidem cerul ca să luăm pământul în serios. Dar trebuie, în sfârșit, să înțelegem că fiecare proiect de prestigiu, fiecare fantezie monstruoasă de înarmare, fiecare grandomanie politică aruncă o umbră. Iar în umbra aceea stă mereu cineva. Un copil. O mamă. Un rănit. Un bătrân. Un medic fără material. Un sat fără fântână. Un spital fără curent. Progresul este sărbătorit cu lumină, discursuri de gală și broșuri lucioase. Dar progresul nu începe acolo unde omul vede mai departe. Începe acolo unde ajută mai aproape. Ca medic spun: o rană nu se vindecă prin declarații. Ca scriitor spun: o minciună nu devine adevăr fiindcă este formulată internațional. Lumea vorbește mult despre responsabilitate. Cuvântul acesta a obosit. A fost folosit prea des de oameni care nu l-au purtat niciodată. Responsabilitatea nu se ține în gură. Se cară în lăzi. Peste granițe. Prin praf. Către oameni care nu mai au timp să aștepte maturizarea morală a omenirii. Nu am salvat lumea la Alep. Niciun convoi nu salvează lumea. Asta ar fi o minciună bună pentru discursuri festive. Dar am văzut ce poate însemna puținul. Pentru un medic. Pentru o secție. Pentru o mamă. Pentru un copil. Pentru o rană. Puținul nu este nimic. Numai oamenii care nu au fost nevoiți să ajute disprețuiesc puținul Cine a văzut o dată cât de banală poate fi moartea nu mai crede în marile scuze. Un om nu moare întotdeauna de cancer, de război sau de destin. Uneori moare de lipsă de apă. De o infecție. De lipsa frigiderului pentru medicamente. De lipsa transportului. De lipsa banilor. De lipsa rușinii celorlalți. Asta este insuportabil. Nu faptul că lumea nu poate totul. Ci faptul că ar putea multe și nu le face. Lumea nu este săracă. Este prost crescută. Dă credit morții și pomană vieții. Pentru arme are contracte. Pentru foame are programe. Pentru rachete are termene. Pentru bolnavi are liste de așteptare. Pentru distrugere are lanțuri de livrare. Pentru vindecare are rugăminți. Aceasta este contabilitatea ei falsă. De la Alep încoace mă gândesc altfel la bani. Nu mărunt. Moral. Fiecare sumă are un chip. Fiecare decizie are un trup care, undeva, îi poartă urmările. Fiecare rachetă are un echivalent. Fiecare tanc are o umbră. Fiecare vanitate inutilă a statelor poartă în ea vechea întrebare: cine ar fi putut trăi cu banii aceia?

O civilizație nu începe în cosmos. Începe la patul bolnavului. La fântână. La pâine. La pansament. La lumina din sala de operație. La vaccin. La apa curată. La omul care nu ar trebui să moară. Restul vine mai târziu. Alep nu mi-a explicat asta. Mi-a arătat-o. Iar ceea ce ai văzut nu mai uiți cum trebuie. Poți trăi mai departe. Scrie. Lucra. Râde chiar. Dar undeva rămâne granița aceea. Praful acela. Lada aceea. Mâna aceea. Privirea aceea. Și de fiecare dată când lumea își numără iar sumele mari pentru următorul război, aud în mine același zgomot: o ușă de camion. O ladă. Un trup. O rană. Uneori nu trebuie mai mult adevăr. Ci doar mai puțină minciună.

„Știință stabilită” și guvernare corporatistă deturnată…

Data: 22 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

Scenariul de încălzire globală până în anul 2100, cu cca 4,5 grade, a fost declarat implauzibil și nerealist de un comitet tehnic din cadrul ONU. Cu toate acestea, estimarea încălzirii globale cu cca 4,5 grade a stat la baza tuturor politicilor economice și fiscale falimentare din ultimii 15 ani, a determinat legislație, conceptul ilogic și anti-științific de „știință stabilită”, guvernare corporatistă deturnată, segregare socială și ideologică. De fapt, ceea ce s-a întâmplat a fost nimic altceva decât o conspirație (uneltire) globală menită a muta ilegitim și injust bogăție, resurse și control de la societate la oligarhii neo-feudali care se deplasau la conferințele climatice cu private – jet – ul și cu yachtul. A dezvălui conspirația și a critica uneltirea a fost una dintre „teoriile conspirației” care se dovedește azi a fi realitatea adevărată a faptele. Pe scurt, în cadrul Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC), un grup tehnic numit ScenarioMIP a publicat recent, în mai 2026, un nou cadru de scenarii, care rectifică scenariul originar. Pur și simplu, acest scenariu, care a stat la baza conspirației globale, a fost considerat implauzibil pentru sec. XXI. Experții au atras atenția că scenariul inițial era, oricum, un worst case scenario, iar nu ceva menit a deveni business as usual. Știm cu toții că acest „cel mai răi scenariu” a fost folosit frecvent în cercetare, presă și politici ca referință principală. Legacy media și social media au împărțit lumea în conformiști și conspiraționiști/deviaționiști, pe cei din urmă punându-i în tot felul de cordoane sanitare, shadowbanning sau alte forme de cenzură și pedepsire a delictului de opinie. Chiar și acum, chiar și această postare va fi cenzurată de marile platforme online, căci algoritmii și politicile lor sunt încă setate pe ideea antiștiințifică potrivit căreia Pământul, până va fierbe cu cca 4,5 grade până în 2100 AD. Iar Uniunea Europeană a impus taxe pe amprenta de carbon și politici economice falimentare pe baza acestui scenariu nerealist. În zeci de mii de studii plătite din bani publici sau de oligarhi, în rapoarte media, în evaluări (inter)naționale și în politici publice, scenariul extremist a fost tratat ca referință principală sau chiar „cel mai probabil fără politici”.

Schimbarea scenariului nu e doar o corecție de parcurs sau o încercare de a îndrepta o greșeală de comunicare. Este, de fapt, proba unui comportament grav, cinic, ideologic orientat, care face praf bruma de încredere care mai exista în știință și politici publice, oricum afectată grav de politicile din pandemie. Scenariile extremiste climatice au intrat profund în evaluări naționale de impact climatic în întreg „Occidentul Colectiv”, teste de stres bancare, în politici de creditare „verde” sau în rapoarte ale Băncii Mondiale, FMI și în politici ale UE. Taxele pe amprenta de carbon, schemele ETS și CBAM și reglementările verzi au fost „justificate”de riscurile proiectate de acest scenariu extremist, care acum este considerat improbabil. O mare parte din costurile economice (prețuri energie, taxe, pierderi de competitivitate), precum și falimentele cauzate și supra-îndatorarea statelor a fost cauzată de acest scenariu extremist, ticluit pe baza unei probabilități supraestimate. A fost o „minciună nobilă” și o exagerare instituționalizată care ne-a costat zeci de trilioane de euro și viitorul. Criticii au fost etichetați și sancționați dur – iar asta e partea cea mai toxică, deoarece afectează ireversibil încrederea. Studii științifice serioase arătau încă din 2020 că scenariul extremist al IPCC este supra-utilizat și ne-plauzibil, dar aceste studii au fost catalogate ca „negare a schimbării climatului”, ca dezinformare sau chiar ca „anti-știință”. Din cauza neo-feudalilor care le dețin și, mai ales, sub impactul Digital Services Act, marile platforme online (VLOP), adică, meta, google, apple, microsoft, amazon, tik tok au recurs la cenzură, sub masca „moderării” conținutului care „aruncă dubii asupra consensului” sau „obstrucționează acțiunea climatică”. Au existat cazuri concrete de conținut eliminat (ex. videoclipuri TikTok etichetate ca „hoax climatic”). Campanii oficiale UE (#ClimateFactsMatter) și fact-checking-uri au tratat adesea orice scepticism față de scenarii extreme ca risc sistemic.

Aceasta nu e dezbatere științifică – e act de putere instituțională discreționară impus pentru a proteja un narativ. Știința avansează prin contestare, nu prin suprimare. Când autoritățile și platformele mari colaborează să eticheteze critici legitimi (chiar dacă minoritari), semnalul e clar: „consensul” asupra unei narațiuni extremiste e mai important decât adevărul actualizat. Evident, asta nu doar erodează, ci pulverizează încrederea în știință și politici publice. Știința e un proces, iar nu o dogmă. Ceea ce s-a întâmplat în domeniul climatic și al pandemiei a demonstrat, în special pedepsirea criticilor, arată că și procesul științific poate fi capturat de presiuni politice/finanțare/instituționale. Când „știința stabilită” se dovedește parțial greșită, iar cei care au avertizat devreme sunt sancționați, publicul învață să fie sceptic față de viitoarele „urgențe” prezentate ca incontestabile. Autoritățile (guverne, UE, bănci centrale) au folosit scenarii extreme ca instrument de legitimare a politicilor costisitoare. Când politicile rămân în vigoare chiar și după ce baza lor de scenariu se prăbușește, par a fi mai mult ideologie decât management prudent al riscului. Propaganda și VLOP-urile agravează totul. Oamenii văd un narativ unilateral și cenzură, iar nu dezbatere. Rezultatul? Polarizare socială și aneantizarea încrederii generale în instituții. Știința climatică a fost folosită politic și protejată de critici, ceea ce a cauzat daune ireversibile de credibilitate. Oricum, e bine de reținut că scepticismul rațional față de narativele oficiale nu „conspiraționism”, ci un vaccin necesar pentru o democrație sănătoasă și o știință mai bună…

Adevăr sau vrăjeala de Bruxelles…

Data: 22 iunie 2026 by Cristian Ardeleanu

Am acasă un mic animal de companie, un păianjen. Și pentru că voia lui Dumnezeu sau cărarea vieții m-a dus în Marele Ducat al Luxembourgului, reprezentat de Marele Duce de Luxembourg, atunci „spider man-ul” meu este un mare păianjen de Luxembourg! Nu-l omor pentru că este extrem de util – prinde și omoară muștele și țânțarii. Un adevărat killer. Mă gândeam să fac un bine României și să-l trimit acasă – în Parlament, la Guvern și Cotroceni! Să facă puțină curățenie… După ultimele mele „cugetări” politice, am fost dojenit, cum că nu sunt prea bine văzut în anumite „cercuri”. Vor fi poate ceva rămășițe din „cercurile concentrice” ale lui Bivolaru de la Costinești?! Aia cu integrarea în absolut… în absolutul Occidentului colectiv decadent și falimentar de azi. Cică refuz să iau lumina de la Bruxelles, via Londra, Paris, Berlin sau Washington. Adică taman de la cei care ne-au lăsat în întuneric… în bezna istoriei, după al doilea Război Mondial. Iar eu am învățat la geografie că soarele și lumina vin de la răsărit! Și dacă-i așa, ce ne facem, neică Colae – acuzăm soarele și lumina de Putinism?! Popor român – de ruși într-adevăr trebuie să te temi… ca și de urși, dar de americani și de occidentali și mai tare! De ce? Pentru că cine a trădat odată… te trădează și a doua oară! Vă recomand un film, coproducție ruso-americană, se cheamă Anchorage – Groenlanda 2025. Se mai găsește… „pour les connaisseurs” și sub numele de Reconstituirea – vindem, cumpărăm, furăm! Europa, bineînțeles, și atunci ca și acum este… out of order! Deci, de aprofundat… de văzut. Spre deosebire de mine, care nu sunt prea bine văzut. Poți, așa, atunci cei cu probleme de vedere sau… de conștiință, să consulte un medic oftalmolog sau… un Duhovnic! Se notează și se memorează ce spun acum – un singur om curajos reprezintă o majoritate! Reprezintă, de cele mai multe ori, – Adevărul!

Dar ce este Adevărul?! Mărturisitorul, „Sfânt al Închisorilor” și dascăl în formarea mea și a generației naționalist-creștine din anii ’90, profesorul și filosoful Marcel Petrișor, ne oferă o definiție excepțională a Adevărului – „trebuie să pornești de la ideea că Adevărul este Iisus Hristos… este Creștinismul, adică tot ce veste bun, în sensul moralei și trăirii creștine. Dacă nu pornești de aici, atunci vei avea o discuție infinită despre ce este Adevărul. Și tot timpul cei din cadrul Sistemului comunist, capitalist, fascist, democrat, liberal, socialist, american, rus, occidental vor spune că Adevărul este ceea ce crede fiecare dintre ei că este. Și lupta nu se mai termină niciodată!” Adică ceea ce avem azi – ură și dezbinare peste tot. De exemplu, această „politică corectă” de la Bruxelles este „corectă”, pentru că dracul poate să fie corect politic! Pe lângă teologie, dracul știe foarte bine și politică. Priviti la clasa politică de azi și o să-mi dați dreptate. Sfinții Închisorilor ne-au lăsat un „testament” mântuitor! Ei au luptat și s-au jertfit pentru a-L mărturisi pe Hristos! Noi, azi, avem onoarea și datoria să-i mărturisim pe acești Sfinți… Martiri și Mucenici întru Hristos. Să mărturisim Adevărul! Pentru că a nu mărturisi nu este doar o lașitate, este un păcat! Azi, la televizor și în mass-media în general, nimeni nu mărturisește… nimeni nu spune Adevărul! Noi trebuie să ieșim din minciună! Să ieșim din păcat!

Astăzi, România este mâncată de cancerul de la Bruxelles și din alte capitale. La care se adaugă cancerul din interior, respectiv trădarea Securității din decembrie 1989 și până azi! Originile crizei, ale dezastrului și ale antiromânismului actual sunt, în mare parte, opera lui Brucan et comp – prin manipulare politică și distrugere economică a țării! Falimentul economic de azi trebuie căutat de asemenea în primii ani de după 1989, cauze care, precum la o boală cronică, au declanșat suferința cu care ne luptăm în prezent. Adevărul este că noi suntem tributari acelei bande de comuniști pro-sovietici, care au dat, în decembrie 1989, o lovitură de Stat, cu largul concurs al Securității, și au pus mâna pe putere. O putere pe care ei – Statul Paralel – o dețin până astăzi! Acolo unde așa-zisa privatizare și reforme au fost, de fapt, un jaf național la drumul mare! „Nu ne vindem țara” – a fost sloganul de serviciu… al Serviciilor! Și s-au ținut de cuvânt – nu au vândut-o… au dat-o gratis! Lăcomia unora… sărăcia altora! Sistemul securist din România a reușit un fapt unic în lume – să compromită atât comunismul, cât și capitalismul!

Aceștia de azi sunt și mai periculoși… sunt vicleni și pârșivi. Niște vampiri care acționează atât în întuneric, cât și la lumină. După ce au furat bogățiile și resursele naturale, acum vor să fure și bogățiile sufletești… spirituale ale poporului român. Pe principiul satanic, cum să distrugi un popor – ei taie rădăcinile și legătura cu istoria… cu eroii… cu Cerul. Noi, ca popor, trebuie să intrăm urgent în „carantină”, pentru a ne proteja… a ne apăra de vectorul de infecție ideologică de la Bruxelles! Un Bruxelles care ne obligă să dăm legi prin care nu mai putem vorbi de istoria adevărată a românilor… de martiri… de credință. Pentru că Adevărul supără comunitatea evreiască… pe acest Vexler și alții ca el, îmbătrâniți și deformați de atâta răutate și minciună! Un Bruxelles care ne ceartă pentru că ne apărăm și promovăm valorile creștin-ortodoxe… familia tradițională… moralitatea și normalitatea! Pentru că Adevărul supără comunitatea… minoritatea LGBT-ista. Aia cu „cur-cubeul” spart de atâtea mizerii sodomice? O comunitate care uită sau ignoră că trăiește într-o țară majoritar creștin-ortodoxă, care nu se mândrește… apropo de titulatura de „Pride Parade”, cu un astfel de comportament sexual deviant și sodomic! Dar fie roata și pătrată, se întoarce ea odată! Și atunci, încotro, neică Colae?! Socot că numai către Dumnezeu! Ca să socotească dacă am înmulțit talantul sau l-am risipit! Cu răbdare… cu nădejde și cu credință. Și când potirul patimirii noastre va fi plin, pe cerul României noastre, se va arăta curcubeul cel Adevărat și bineplăcut lui Dumnezeu! Și Hristos își va pune scaunul de judecată pe Carpați. Ca să facă dreptate românului! Să facă dreptate creștinului! În Adevăr și Pace Sfântă!

„Casa cu grifoni” (Vila Ștefănescu) din Câmpina – reper cultural și arhitectural al orașului

Data: 21 iunie 2026 by George V. Grigore

Clădirea actualului sediu al Primăriei Câmpina, cunoscută sub denumirea de „Casa cu Grifoni”, a fost construită în anii 1901-1902 de Gheorghe „Gogu” Ștefănescu (1867-1959), primul mare petrolist originar din Câmpina (jud. Prahova). Vila, construită pentru familia sa, în stilul Beaux-Arts la modă în epocă, era foarte impunătoare pentru acele vremuri, și rămâne și azi o mândrie a Câmpinei, fiind probabil cea mai frumoasă primărie din județ. Această vilă, cu un design arhitectural remarcabil și detalii decorative unice, este un exemplu al arhitecturii de sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Gogu Ștefănescu era un prosper om de afaceri în domeniul petrolului, unul dintre marii exploatatori de țiței ai zonei, ajuns pentru o scurtă vreme și primar al orașului. Vila sa a fost și prima clădire iluminată electric din oraș, înaintea electrificării acestuia. După 1910, ea a rămas soției sale Eliza Ștefănescu-Văleanu, de care petrolistul divorțase, plecând în capitală unde a fondat una dintre societățile petroliere cu capital autohton – „Subsolul Român”. Eliza era dedicată mișcării filantropice și educative, fiind președinta filialei locale a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR). În timpul Marelui Război vila a fost rechiziționată pentru sediul comandaturii locale a trupelor germane de ocupație și al poliției. La 1920, proprietara a vândut vila pentru o sumă modestă Ministerului de Industrie, care a mutat în ea Școala de Maiștri Sondori (și Rafinori) – prima de acest gen din lume, ce fusese înființată la 1904 în Câmpina. Cumpărat și cu contribuția financiară a inginerului de mine Constantin Alimănișteanu (1865-1911), inițiatorul școlii, imobilul a găzduit cursurile prestigioasei școli până în 1948, după care a trecut în gestiunea liceului de petrol din oraș, care l-a folosit în perioada comunistă inclusiv ca internat.

Ajunsă în paragină în anii ’90, vila a fost restaurată exemplar, iar din anul 2002 a intrat în patrimoniul Primăriei Câmpina, care și-a mutat aici sediul doi ani mai târziu. Pentru cine dorește, programul de vizitare este următorul: de Luni până Joi: 08:00 – 16:00; Vineri: 08:00 – 13:00. Adresa de contact: Bulevardul Culturii, nr. 18, Câmpina. A devenit unul dintre obiectivele turistice importante din județul Prahova datorită istoriei sale și transformării de la reședință privată la centru administrativ. Aici au fost organizate în ultimii ani evenimente culturale ce au marcat această locație, aducând alături iubitori ai arhitecturii, muzicii, teatrului și ai celorlalte arte. Au concertat artiști consacrați precum pianista Diana Ionescu (câmpineancă la origini), câștigătoare a Marelui Premiu a Concursului Internațional de Pian „George Enescu” 2001.

A urmat superbul recital al Irinei Sârbu, una dintre cele mai talentate și expresive cântărețe de jazz din România. Irina Sârbu a venit la Câmpina alături de formația sa: Puiu Pascu, Ciprian Parghel și Tudor Parghel. Concertul susținut de Irina Sârbu Band a constat în piese de jazz standard, etnojazz, samba, bossa nova, tango, muzică românească interbelică, muzică franceză și chiar folclor, un program absolut încântător, o bucurie pentru publicul prezent. În curtea Casei cu Grifoni au fost expuse și câteva dintre lucrările Agathei Blanck, artist plastic și designer floral, plecată și ea din Câmpina în lumea mare, pentru a reveni cu drag acasă, ori de câte ori este invitată. Astfel s-au creat zile și seri superbe, cu concerte de calitate. „Grifonii” – animalele fantastice – mitologice ce împodobesc această clădire minunată sunt cele ce fac trecerea către celălalt tărâm. Ei au corp leonin, combinat cu cap și aripi de vulture. Grifoni întâlnim pe piatra de mormânt a soției lui Matei Basarab de la Târgoviște, dar și pe scuturile dacice de fier descoperite în Cetatea Piatra Roșie. Prezența lor aici, la Vila Ștefănescu aduce mai multe semne de întrebare și curiozitate, iar punerea lor în valoare adaugă note de sublim mister.

Profunda simplitate a poeziei lui Mihai Horga

Data: 21 iunie 2026 by George Petrovai

În decursul timpului am scris mai multe recenzii despre cărțile octogenarului romașcan Mihai Horga. Astfel, în iunie 2016 am scris despre cartea sa Crepuscul, în aprilie 2021 despre savurosul Amalgam de cugetări, iar în 2024 despre tâlcurile (mini)maximelor din volumul Seva cuvintelor. De fiecare dată am apreciat neobositul efort al autorului de-a găsi, vorba lui M. Eminescu, „cuvântul ce exprimă adevărul” prin polifonia lexicală (aparent, simple jocuri de cuvinte) și prin riguroasa simplificare înspre esențializare. Iată motivul pentru care închei comentariul la Amalgamul de cugetări cu următoarele concluzii: „Hazul, buna dispoziție și ironia elegantă sunt alte inepuizabile resurse spirituale cu care Mihai Horga izbutește să-și delecteze cititorii nepripiți și de care, desigur, Amalgamul nu duce lipsă. Îndeosebi a treia însușire din cele mai sus menționate, vrând-nevrând m-a dus cu gândul la sobrul și blajinul I.A. Bassarabescu (1870-1952), nu atât în calitate de maestru al genului scurt (Sâmburele, Pe drezină, Leandrii, Vulturii etc.), cât în cea de umorist delicat, «care nu-și permite să râdă de eroii lui, decât pentru că în taină le dăruiește iubirea și compătimirea sa» (Tudor Vianu)”. Această tenace căutare a cuvintelor potrivite pentru o cât mai captivantă înveșmântare a ideii, il aseamănă întrucâtva pe Mihai Horga cu gânditorul german Martin Heidegger, astfel văzut de mine (cu ajutorul lui Jeanne Hersch, fosta lui studentă) în amplul articol Martin Heidegger și Karl Jaspers – ultimii mohicani ai marii cugetări într-o lume cu spiritul tot mai mic din 5 februarie 2015: „Iată de ce Heidegger, «dincolo de fiinţarea utilă care ascunde fiinţa» (J. Hersch), descoperă limba şi noile sensuri atribuite cuvintelor cu ajutorul unor prefixe sau sufixe, cuvinte despre care cu îndreptăţire se afirmă că până la el «păreau adormite în vocabularul grec sau german». Care este principala explicaţie a raportului atât de special al lui Heidegger cu limbajul, încât cugetările lui fundamentale nu pot fi reproduse fidel decât în termenii săi, acele cuvinte elaborate de el, respectiv acele cuvinte vechi altfel întrebuinţate decât în vorbirea curentă sau potrivit tradiţiei şi care nu numai că «nu pot fi separate nicicum de mişcarea filosofică ce se efectuează în şi prin ele» (J.Hersch), dar nici nu se lasă traduse prin altele? Ea (explicaţia) constă din influenţele venite pe de o parte dinspre presocratici, pe de altă parte dinspre doi compatrioţi: poetul romantic Friedrich Hölderlin şi gânditorul în manieră artistică Friedrich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de presocratici”…

De data asta, Mihai Horga le oferă cititorilor Fluturele tomnatic, un surprinzător volum de versuri mai mult schematice și aluzive (unele aproape moderniste, altele într-o aproximativă formă clasică), versuri incitant-derutante și voit nefinalizate în cunoscuta-i manieră lirică, ce – zic eu – te obligă să le incluzi în neîncorsetata familie a haiku-urilor horgiene: „În parcul plin de flori,/Vise, fiori…/Fete, băieți…alei, boscheți/Primăvară năvalnică/Inimă zburdalnică/Cine-i de vină?/Tu – ești divină!” (Parcul I.O.R.); „Pe-al ulițelor labirint/Revăd imagini ce nu mint/Dezleg al vieții mele scop/privind ca în caleidoscop/Las urma pașilor pierduți…” (Străzile au amintiri); „Ieși mândro la poartă/ Pe la ora 9/ Să ai ie nouă/ Că așa se poartă…” (La cules de vii…). Numele volumului este același cu al delicatului rondel Fluturele tomnatic, în care autorul dialoghează cu fluturele mult întârziat, întrebându-l în izbutitele versuri finale: „Nu ți-e teamă c-ai să mori/În zboru-ți întârziat/Îndrăzneț dar înghețat/De ploi reci, chiar de ninsori/ În noiembrie brumat?”… Cu nimic mai prejos în plan artistic este Rondelul florilor de soc („Înmiresmate flori de soc/De-un alb imaculat/Cu voi s-a încheiat/Al primăverilor soroc”), sonetul Eminesciana „Fiind băiet, cutreieram /O floare-albastră căutam/În codrul des și privegheam/Visând în somn, păsări pe ram”), rondelul Muzei Euterpe („De timp nimenea nu scapă/Timpul trece ca o apă/Vremea toarce-al lumii caier/Timpul, ca un fir de aer…”) și poezia Cincizeci de ani („Când nonvaloarea văd adăugată/De unii semidocți sau grafomani/Pe o balanță deja dereglată/Aș zice s-așteptăm cincizeci de ani…”).

Volumul debutează cu nostima Poezia („Poezie-fantezie/Elegie-nostalgie/Ficțiune-perfecțiune/Inspirație-creație”), incluzând – printre alte „fantezii” horgiene – pamfletul Distanțare („Să ne iubim «de la distanță»/Ne-ndeamnă astăzi media/ Și în această circ-umstanță/A început comedia”) și o serie de acrostihuri, închinate femeii, lui…Mihai Horga și unor renumiți poeți români: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, George Bacovia, George Topîrceanu.

Iașiul „Mărului de aur”…

Data: 21 iunie 2026 by Mihai Ogrinji

După exact o jumătate de veac, prestigiosul trofeu „Mărul de aur” al FIJET va fi decernat sâmbătă, 20 iunie, unei admirabile destinații turistice din Moldova dintre Carpați și Prut. Este vorba de municipiul Iași, istorica urbe a marilor împliniri și, nu de puține ori, sacrificii. „Mecca românilor”, o denumea cândva Nicolae Iorga, tot marelui istoric aparținând și aceste rânduri pe care s-ar cuveni să le purtăm mereu în gând: „Sunt români care n-au fost niciodată în Iaşi, deşi n-ar trebui să fie niciunul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înţelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviinţă de spiritul trecutului nostru care trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat decât oriunde altundeva”. Fiindcă veni vorba de istorie. La Paris, la 4 decembrie 1956 – în plină adversitate politică între cele două sisteme ideologice ale vremii – un grup de ziariști de stânga din Belgia, Franța și Italia au înființat Federația Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism (Fédération Internationale des Journalistes et Ecrivains du Tourisme). În scurt timp, grabnic constituitele asociații naționale ale ziariștilor – preponderent din țările din estul Europei – se înscriau în proapăta Federație jurnalistică. Așa s-a întâmplat și cu Asociația Română a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism – ARJET. „Numele de botez” aveau o rădăcină comună: „JET”. Așadar, Asociația Ungară a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism (AUJET), Asociația Bulgară a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism (ABJET) etc. ARJET a aderat la FIJET începând cu primăvara anului 1958.

Așadar, aderând la FIJET, ARJET (România) găzduia, pentru prima dată, un Congres al breslei jurnaliștilor de turism. Se întâmpla asta în anul 1973, prilej cu care un consistent grup de membri ai unor asociații FIJET au avut generoasa posibilitate de a cunoaște România la ea acasă. Doi ani mai târziu, în 1975, FIJET înnobilează turismul românesc cu „Mărul de aur” pentru bisericile pictate din Bucovina. Decernarea propriu-zisă s-a petrecut în ziua de Paști a anului 1976. A fost singurul „Măr de aur” primit de România până în decembrie 1989. O ultimă mare acțiune în România „comunistă” s-a petrecut în anul 1988, când revista de turism „Vacanțe în România”, destinată, lunar, oaspeților occidentali, mai cu seamă, apărând în limbile engleză, franceză și germană, a aniversat 35 de ani de la înființare. Era editată de Ministerul Turismului și realizată, până în 2008, când și-a dat democraticul sfârșit, de redacția România pitorească. Participanții la această spectaculoasă celebrare – membri, mai cu seamă, ai asociațiile din țările comuniste „prietene” – s-au bucurat de un program pe cinste: vizite în stațiunile de pe Litoralul românesc al Mării Negre, pe potecile lacustre al Deltei Dunării, în stațiuni montane, în București… Un moment aparte în existența ARJET s-a petrecut în anul 1999. Am fost la rădăcina lui: eram trezorierul Asociației românești și, cu acordul membrilor Consiliului Director, am refuzat să mai plătesc anuala cotizație, deloc modică, ce se vira la „centru”, adică la Bruxelles. Un paragraf al Statutului FIJET prevede că neplata cotizației echivala cu autoexluderea. Ceea ce s-a și întâmplat. (Atașez, între imagini, ca fapt divers, și legitimația – față/verso – de membru al FIJET; de atunci.) Este de reținut și amănuntul că din board-ul FIJET au făcut parte, prin ani, și jurnaliști români. Inclusiv de la publicațiile România pitorească. Cumva, așa se și explică, de pildă, că documentele de la înfiițarea ARJET și până la transformarea în AJTR se găsesc în posesia redacției România pitorească.

Dincolo de toate aceste avataruri, asupra cărora voi reveni, mă bucur sincer că trofeul FIJET ajunge, chiar și după jumătate de veac, la Iași. Salut cu toată căldura inițiativa și demersurile întreprinse de FIJET România, de board-ul său. Este, pe lângă activa simbolistică a Trofeului, și un act de profund patriotism. Iașiul – cel mai încântător oraș românesc, cel puțin la vremea toamnelor lungi, orașul iubirilor romantice și al primei Uniri a tuturor românilor, orașul lui Eminescu și Creangă și al atâtor ziditori de neam și spirit înălțător – merită și o asemenea recunoaștere, ca să nu spun răsplată. Felicitări tuturor celor care au adus un „Măr de Aur” într-o grădină cu adevărat edenică!

La Cernăuți – oraș zis și „Mica Vienă” – străzile erau măturate cu tufe de trandafiri…

Data: 20 iunie 2026 by George V. Grigore

Cernăuți sau „Orașul de pe Prut”, a avut de-a lungul istoriei sale mai multe apartenențe statale. În perioada medievală a anilor 1346 – 1774, a fost al Moldovei, în perioada 1775 – 1804 a trecut la Monarhia Habsurgică, apoi la Imperiul Austriac (1804-1867), la Austro-Ungaria (1867 – 1918), la România (1918 – 1940), apoi la URSS (1940 – 1941) din nou la România (1941 – 1944), iar la URSS (1944 – 1991), iar acum la Ucraina (1991 – la ziua de astăzi). Orașului i se mai spunea „Capitala de taină a Europei”, „Ierusalimul de pe Prut”, sau „Ultima Alexandrie a Europei” (denumire dată de Zbigniew Herbert). Pe partea opusă a Prutului față de actualul oraș a existat o mică cetate moldovenească numită Țețina, distrusă de tătari. Se pare că locuitorii rămași în viață au decis reconstruirea localității pe partea sudică a râului, considerată mai ușor de apărat și astfel a apărut orașul de astăzi.

Orașul Cernăuți este atestat documentar la 8 octombrie 1408 într-un privilegiu acordat de Alexandru cel Bun, domnitor al Moldovei (1400–1432), negustorilor din Lwow . Începând cu 1775, orașul a făcut parte din Imperiul Habsburgic primind numele de Czernowitz. Autoritățile imperiale au colonizat la Cernăuți populație de limbă germană, atât germani, cât și evrei. În anul 1849 Cernăuți a devenit capitala Ducatului Bucovinei, instituit prin Constituția Austriei din 4 martie 1849. Cei șase primari pe care i-a avut orașul între 1864 și 1914 au fost: un polonez, un armean, doi germani și doi evrei. În anul 1875 a fost înființată Universitatea Cernăuți, o instituție de învățământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar.

În timpul primului război mondial, Cernăuțiul a fost ocupat de armate rusești în trei rânduri. Prima ocupare a Cernăuțiului a avut loc în ziua de 2 septembrie 1914, când în oraș au intrat mai multe regimente de cazaci, comandate de generalul Pavlov și colonelul Ariutinov. În octombrie 1914, batalionul maiorului austriac Iaskiewicz a reocupat orașul Cernăuți. A doua invazie rusească a avut loc în 27 septembrie 1916, când armata rusă comandată de colonelul Sechin a sosit în oraș, după părăsirea orașului de către autoritățile austriece. La 18 iunie 1917, rușii au invadat a treia oară Bucovina. Când Austro-Ungaria s-a dezmembrat în 1918, Cernăuții au devenit parte din România. În iunie 1940 a fost ocupat de Armata Roșie a URSS, împreună cu Bucovina de Nord, în urma pactului Ribbentrop-Molotov și alocat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Populația locală românească a fost supusă represiunii sovietice. La o ședință a Comitetului Central a PCUS din 9 septembrie 1940, Iosif Stalin, care a cerut personal anexarea Cernăuților la Uniunea Sovietică, a declarat: „Îmi place orașul Cernăuți. Am fost acolo, l-am văzut”.

Cel mai probabil Stalin a vizitat orașul în perioada tinereții sale revoluționare, când orașul era sub stăpânire austro-ungară. În iulie 1941 a fost recucerit de România, pe atunci în alianță cu Germania Nazistă. La 30 martie 1944 Armata Sovietică l-a reocupat, fiind reanexat la Uniunea Sovietică, în cadrul aceleiași Republici Sovietice Socialiste Ucrainene. În luptele ce s-au dat pentru oraș (25-30 martie 1944) au murit 1.500 de soldați și ofițeri români și germani. După Dezmembrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în 1991, Cernăuți a devenit parte a Ucrainei independente. România a deschis în mai 1999 un Consulat General la Cernăuți. Pe 24 februarie 2022, legea marțială a fost declarată la Cernăuți, ca și în restul Ucrainei.

De la începutul Invaziei Rusiei în Ucraina, orașul a fost o gazdă pentru persoanele strămutate intern din zona de front din estul și centrul Ucrainei și un punct de odihnă pentru refugiații în drum spre România din apropiere. Unii cernăuțeni au plecat și ei din țară. De la începutul ostilităților active din oraș au sunat de mai multe ori sirenele alarmei aeriene, dar nu au existat explozii sau distrugeri. Populația Cernăuților a suferit unele modificări încă din perioada habsburgică. Aici s-au așezat numeroși evrei, germani, polonezi, dar și ucraineni. Aceștia din urmă au reușit în timp să-i devanseze numeric pe români. Conform datelor recensământului din 1930, din cei 112.427 de locuitori ai municipiului Cernăuți, 35.387 erau ortodocși, 7.168 greco-catolici, 21.232 romano-catolici, 4.854 evanghelici-lutherani, 42.932 mozaici ș.a. Din punct de vedere etnic, 30.367 s-au declarat români, 568 unguri, 16.359 germani, 1.521 ruși, 11.130 ucraineni, 8.986 poloni, 42.592 evrei ș.a.

Cea mai mare parte a populației rămase a Cernăuților a fost transferată în restul Uniunii Sovietice, imediat după instaurarea regimului comunist, în anii 1940-1941 precum și după 1944. În locul celor deportați din motive rasiale sau din alte considerente politice mai mult sau mai puțin similare, ca și al celor emigrați sau „repatriați”, din rândurile evreilor, germanilor, românilor, polonezilor și ucrainenilor, au fost aduși cetățeni de pe cuprinsul Uniunii Sovietice, majoritatea atașați culturii ruse și ucrainene.

Populația actuală este, potrivit datelor recensământului populației Ucrainei din 2001, de 236.691 de locuitori. Între aceștia se află 189.021 de ucraineni, 26.733 ruși, 10.553 români și încă 3.829 români care au optat pentru categoria de moldoveni; 1.408 polonezi 1.308 evrei și 971 – alții. Orașul ocupă o arie de 153 km pătrați și este împărțit administrativ în 3 sectoare (raioane): Sadagura (Sadagura, Jucica Nouă, Jucica Veche, Rohozna, Lencăuți, Șerăuții de Jos – suburbiile de la nord de Prut), Șevcenko (Taras Șevcenko – poet ucrainean) și 1 mai. Românii sunt în Cernăuți de secole întregi. În istoria recentă, teritoriul ce cuprinde Regiunea Cernăuți a făcut parte din Regatul României din 1918 până în 1940, când a fost ocupat de către sovietici, fiind parte a RSS Ucrainene. În perioada sovietică, românii din Cernăuți (ca restul românilor din URSS) au fost persecutați, fiind supuși unui proces de rusificare (cel mai notabil exemplu fiind „Masacrul de la Fântâna Albă”). De asemenea, o bună parte a populației a fost deportată în Siberia, iar alta s-a refugiat în România. Odată cu căderea regimului comunist, situația românilor din Regiunea Cernăuți s-a îmbunătățit. Multor români le-a fost permis să emigreze în România. În contradicție cu acest fapt, numărul celor care s-au declarat români a crescut, deoarece oamenilor nu le mai era frică de persecuții. În prezent există școli, biserici și centre culturale românești în Regiunea Cernăuți. Există de asemenea activiști (atât în România, cât și în Ucraina) ce militează pentru unirea Regiunii Cernăuți cu România însă, momentan, nu s-a făcut niciun demers în acest sens. Reforma administrativă ucraineană finalizată în 2020 a redus numărul de raioane din regiunea Cernăuți de la 11 la doar trei, dintre care niciunul nu are o majoritate românofonă.

În rândul minorității române, există nemulțumiri cu privire la politicile lingvistice și culturale ale guvernului și la ucrainizarea treptată a unor clase vorbitoare de română. Potrivit Serviciului de Stat de Statistică al Ucrainei, în anul școlar 2023/24, în regiunea Cernăuți au urmat învățământul secundar general 105.874 de elevi, dintre care 93.134 (87,97%) au studiat în clase de limba ucraineană și 12.740 (12,03%) în clase de limba română. Dintre cei 48.486 de elevi din învățământul secundar din instituțiile de învățământ din mediul urban, 47.165 (97,28%) au studiat în limba ucraineană și 1.321 (2,72%) în limba română. Dintre cei 57.388 de elevi din învățământul secundar din instituțiile de învățământ din mediul rural, 45.969 (80,10%) au fost școlarizați în limba ucraineană, iar 11.419 (19,90%) în limba română. În reforma educației efectuată în 2025, dintre cele 32 de licee cu predare în limba română din regiunea Cernăuți (12 mixte, 20 complet românești), se dorește a mai rămâne patru cu predare exclusiv în română și nouă mixte. Aurica Bojescu, secretarul responsabil al Uniunii Inter-regionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, a solicitat ajutorul autorităților române în acest sens. Ca procentaj, 88 la sută din românii din Cernăuți se află în patru  din cele 11 raioane. În Raionul Herța, românii reprezintă 95 la sută din populația totală. În Raionul Adâncata, ei reprezintă 45 la sută. În Raionul Storojineț, ei reprezintă 37 la sută.

Aici, la Cernăuți a învățat la școala elementară, precum și la liceul german din Cernăuți marele nostru poet național Mihai Eminescu (1850–1889), iar Liceul nr. 1 din Cernăuți îi poartă acum numele. . Cernăuțiul a fost urbea scumpă a celebrului compozitor Ciprian Porumbescu. Aici el și-a început activitatea de propășire a neamului românesc, pentru care a și suferit. După 140 de ani de la trecerea în nemurire a autorului capodoperei muzicale „Balada”, Cernăuțiul nu l-a uitat, Cernăuțiul i-a înveșnicit numele prin plăci comemorative. O noua stradă din suburbia Horecea, precum și o școală din centrul orașului au fost numite în cinstea lui. Este vorba de Școala Populară de Artă și Civilizație Românească „Ciprian Porumbescu” de pe lângă Centrul Bucovinean de Artă. Grigore Vasiliu Birlic (1905–1970), marele actor român, a studiat dreptul și artele dramatice la Cernăuți, unde a și debutat la Teatrul Național din localitate. Și actorul Florin Piersic (n. 1936) și-a petrecut o parte din copilărie la Cernăuți. Avem mari români din diferite domenii ce s-au format în instituțiile acestui mare și frumos oraș și care au contribuit la dezvoltarea lui. Cernăuțiul este o adevărată pepinieră de intelectualitate românească și nu numai, cu care trebuie să stabilim legături frățești, de inimă și suflet.

Formarea limbii române: contribuția substratului dacic și a latinei populare vorbite de soldații și coloniștii Imperiului Roman

Data: 20 iunie 2026 by Alexandru Florin Țene

Problema formării limbii române reprezintă una dintre cele mai complexe și dezbătute teme ale lingvisticii istorice din sud-estul Europei. Limba română este singura limbă romanică dezvoltată în partea orientală a fostului Imperiu Roman și constituie rezultatul unui îndelungat proces de sinteză etno-lingvistică dintre populația autohtonă geto-dacă și elementele romane aduse în Dacia după cucerirea realizată de împăratul Traian în anii 101-102 și 105-106 d.Hr. În prezent, consensul majorității lingviștilor consideră că limba română s-a format prin romanizarea populației dacice, în urma contactului dintre limba dacilor și latina populară (sermo vulgaris) vorbită de soldați, coloniști, funcționari și negustori proveniți din diverse regiuni ale Imperiului Roman. Limba rezultată a păstrat baza latină fundamentală, dar a conservat și un important fond lexical și structural provenit din substratul dacic. După înfrângerea regelui Decebal, Dacia devine provincie romană. Administrația imperială a inițiat un amplu proces de colonizare, aducând populații din aproape toate regiunile imperiului. Istoricul latin Eutropius menționa „Traian a adus mulțimi nesfârșite de oameni din întregul Imperiu Roman pentru cultivarea ogoarelor și popularea orașelor.” Colonizarea nu a fost realizată exclusiv cu italici. În Dacia au sosit veterani și soldați originari din Hispania, Gallia, Pannonia, Dalmația, Tracia, Moesia, Siria și Asia Mică. Toți aceștia foloseau latina vulgară ca limbă de comunicare administrativă și militară.

Prin urmare, româna nu derivă din latina clasică a lui Cicero, ci din latina populară vorbită de oamenii obișnuiți ai Imperiului Roman. Limba dacilor aparținea familiei indo-europene și era înrudită cu limba tracilor. Din păcate, ea este cunoscută fragmentar, prin: nume de persoane; nume de localități; hidronime; câteva cuvinte consemnate de autorii antici.  Dispariția limbii dacice ca limbă de comunicare generală nu a însemnat dispariția completă a elementelor sale. Lingviștii estimează existența a aproximativ 150–200 de cuvinte românești de origine dacică sigură sau probabilă. Prezența lor demonstrează continuitatea populației autohtone în procesul de romanizare. Majoritatea vocabularului fundamental românesc este de origine latină. Peste 60 la sută din vocabularul de bază al limbii române este de origine latină, iar în nucleul lexical fundamental proporția depășește 80 la sută.

Acest fapt demonstrează că latina a constituit scheletul limbii române. Armata romană a reprezentat principalul agent al romanizării. Legiunile staționate în Dacia erau: Legio XIII Gemina (Apulum); Legio V Macedonica (Potaissa); numeroase unități auxiliare. Soldații proveneau din provincii diferite și vorbeau varietăți regionale ale latinei populare. Această latină militară prezenta: simplificări gramaticale; pronunție populară;  reducerea declinărilor; folosirea frecventă a prepozițiilor. Tocmai aceste caracteristici se regăsesc ulterior în limbile romanice. De exemplu: Latină clasică, lupus silvam intra.Româna:lupul intră în pădure

Relațiile gramaticale sunt exprimate prin articole și prepoziții, nu prin sistemul complex de cazuri al latinei clasice. Procesul lingvistic nu a fost unul de substituire instantanee.

Timp de generații, populația dacică bilingvă a utilizat simultan: limba autohtonă; latina populară. Treptat, latina devine dominantă, însă preia: cuvinte dacice; unele particularități fonetice; anumite structuri sintactice. Rezultatul este ceea ce lingviștii numesc latina dunăreană sau protoromâna. Deși este romanică, româna prezintă trăsături proprii. Articolul hotărât enclitic. Această caracteristică este explicată prin influențe balcanice și prin evoluția proprie a latinei orientale. Româna păstrează numeroase cuvinte latine dispărute în alte limbi romanice: directus / drept, anima / inimă, basilica / biserică, dominus / domn. Acest conservatorism demonstrează izolarea relativă a comunităților romanice nord-dunărene după retragerea administrației romane.

Formarea limbii române este strâns legată de teoria continuității daco-romane. Argumentele lingvistice includ: păstrarea hidronimelor dacice; conservarea fondului lexical autohton; unitatea limbii române pe întreg teritoriul său istoric; caracterul profund latin al vocabularului fundamental.

Lingvistul Alexandru Rosetti considera că: „româna reprezintă continuarea latinei vorbite în provinciile dunărene ale Imperiului Roman”. Limba română s-a format printr-un proces complex de romanizare a populației geto-dace, desfășurat între secolele II–VII d.Hr. Fundamentul său este latina populară introdusă de armata romană, de coloniști și de administrația imperială. Totodată, substratul dacic a contribuit semnificativ la individualizarea limbii prin păstrarea unui fond lexical autohton și prin influențe fonetice și culturale. Astfel, limba română reprezintă expresia lingvistică a sintezei daco-romane, fiind moștenitoarea directă a latinei orientale dezvoltate pe fondul etnic și cultural al vechii Dacii.