Spasme revolutionare în orizontul democrației!

Înainte de a se deștepta, așa cum îndemna zilele trecute la București un slogan în Piața Universității, România doar s-a zvârcolit puțin cât să rememoreze idealuri confiscate acum un sfert de veac și să înfioare oligarhiile cu un pospai de revoluție. Neîndoielnic, efuziunile străzii au relevat destul romantism revoluționar, dar problema își subzistă totuși. Cu sau fără pretextul accidentului nefericit de la Clubul Colectiv din București, acumulările de tensiuni, așa eterogene cum sunt, au scos din pasivitate partea cea mai vulnerabilă a societății, tineretul.

Spontaneitatea, indicator sociologic extrem de argumentativ pentru diagrama acutizărilor, a scos la lumină o simptomatologie care pretinde nu atât un diagnostic, cât o terapie urgentă. Atipicul și îndelung controversatul premier Victor Ponta și-a epuizat demult rolul și trebuia să demisioneze, dar a plecat abia acum punându-și într-un an preelectoral în dificultate în primul rând partidul care l-a propulsat și pe care l-a abandonat în chip straniu. Demisia lui cu acest prilej i-a dat ocazia să invoce nu un abandon sub presiuni politicianiste, ci o plecare salvată în noblețea glasului străzii, deși personal văd în asta mai mult un pretext susceptibil de oarecare demagogie. De ce suspectez totuși o risipă de romantism revoluționar și remanențe ale cauzării? Pentru că plecare lui Ponta era previzibilă și că se aștepta doar un prilej cât de cât onorabil, că plecarea lui Gabriel Oprea era iminentă, că primarul sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, trebuia necondiționat să demisioneze, că patriarhul Daniel s-a temut și el de glasul străzii, că subsecretarul de stat Raed Arafat s-a temut de efectul bumerang al evenimentelor din ianuarie 2012, or toate acestea trimit la esența problemei: clasa politică.

Ei bine, din păcate, tocmai aici lucrurile se pot opri. Democrația are totuși ipocrioziile ei și asta o știe foarte bine și președintele Klaus Iohannis cu toate că a recepționat cum se cuvine mesajul manifestanților din toată țara. El conștientizează cercul vicios al polticianismului românesc pe relația cauză ‒ protest ‒ soluție democratică. Ceea ce vrea strada, reforma clasei politice, momentan este imposibil de rezolvat nu doar din motive de timp, ci din vicii ale jocului democratic speculate în Parlament: miza pe mediocritatea culturii politice în rândurile unei însemnate părți din electorat și conținutul emoțional al votului egal, universal și direct ‒ drept cetățenesc constituțional inalienabil. Este esențialul tacit al problemei. O clasă politică nouă nu se poate legitima până la viitoarele alegeri, iar mecanismul votului nu poate fi abolit, suspendat sau condiționat. Că suntem într-o veritabilă criză politică, nu ne îndoim. Că ea este preferabilă compromisurilor pe care le propunea mersul înainte cu aceeași oameni la putere e la fel de neîndoielnic. Or simultan cu aceste adevăruri pe care le admit și manifestanții precum și cei mai mulți politicieni, se tatonează soluția între glasul Constituției și glasul străzii.

Adjudecarea votului uninominal de către partide era de așteptat. Ce a produs se vede și tocmai asta reclamă strada. Refuzul manifestanților de a desemna lideri, în ciuda psihologiei mulțimilor, trimite la ideea de lider compromis prin concept. Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care alianțele salvatoare pentru unele partide lipsite de șanse electorale refuză alegerile anticipate, iar cele care le-ar admite o fac cu gândul duplicitar la supraviețuire într-o nouă configurare a puterii precum și cu gândul că o schimbare radicală, așa cum spuneam, este imposibilă deocamdată. Conjunctural, criza politică, printr-un guvern de tehnocrați, ar putea să bulverseze coerențele de perspectivă ale proiectului bugetar pentru anul viitor și ar putea stânjeni creșterea economică și așa destul de fragilă. Ce așteaptă strada nu e de neglijat. Tinerii știu care sunt lucrurile dureroase ale României pentru că ei le gustă din plin: lipsa de perspectivă a carierei, corupția care asfixiază speranțele, politicile nerealiste ale guvernelor de după 1989, birocratismul etc. Și totuși, suntem siguri că am înțeles bine mesajul străzii? Alegerile anticipate nu sunt imposibile. Stabilirea unor criterii selectiv-restrictive pentru candați ar fi un prim pas. Punctul opt al Proclamației de la Timișara nu este încă anacronic. Constituția poate fi amendată.

Democrația românească trebuie și poate să-și îmbogățească conținutul. Priotitățile naționale pot fi reașezate. Stabilitatea politică poate fi asigurată și în condiții exclusive de exigență și eficiență. Competențele autentice pot fi puse în valoare exclusiv prin ele însele și prin probitate morală. Altfel am avut un pospai de efuziune a străzii, doar o zvărcolire în somnul românesc al rațiunii și un spasm de romantism revoluționar lipsit de șansă istorică.

2 Responses to Spasme revolutionare în orizontul democrației!

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *