De mult „Like!”-ul a intrat în politică; câtă vreme sistemul de vot avantajează cantitatea, politicienii îl exploatează prin mecanisme populiste bazate pe reacții controlate ale viscerelor. Prin minciună, carismă și mită. Ne aflam însă în momentul în care lăsăm „Like!”-ul (sau mai degrabă „Dislike”-ul!) să decidă și să (ne) schimbe. În ce? Istoria ne spune unde putem ajunge în lipsa rațiunii în democrație.
Fiinţă umană este o alcătuire trihotomică: mintea pe de-o parte, sufetul pe de alta şi – last but not least – trupul; în ele se află raţiunea, simţirea şi, respectiv, instinctele; deciziile pe care fiinţa umană le ia (şi care o definesc) sunt sumele vectoriale ale calculelor raţiunii, ale emoţiilor inimii şi ale pornirilor organicului. Frumuseţea fiinţei umane rezidă tocmai în igiena, menţinerea în tensiune şi în exploatarea părţilor sale constituente; libertatea sa nu este deplină decât în aceste condiţii. Totuşi, în anumite sfere ale vieţii – cum ar fi (exemplu ales dinadins!) politicul – fiinţa umană nu ar trebui să intre cu toate cele trei moduri de cunoaştere şi de expresie, sau, cel mult, ar trebui să le pondereze în mod diferit importanța.
Oricum ar arata configuraţia, capabilităţile (mentale, afective şi organice) şi înclinaţiile subiectului cunoscător (Omul) în general, în privinţa politicului însă nu se poate accepta altceva decât prevalenţa fără echivoc a raţiunii. Doar raţiunea este cea care ne poate scoate din impasul în care am ajuns din punct de vedere politic; mai mult chiar: ingerinţă emoţiilor şi a senzaţiilor în decizii politice (până la nivelul mic al votului) nu poate decât să dăuneze prin introducerea imprevizibilului, incomprehensibilului şi incontrolabilului. Ceea ce este minunat în particular, în interioritate (lumea reflectată în interiorul omului), la nivelul societăţii nu poate aduce coerență şi nici nu poate însemna utilitate (bine comun). Raţiunea – şi putem accepta acest fapt că fiind axiomatic – este singura care ne poate păzi de minciuna întortocheată şi de zgomotul asurzitor al demagogiei politicienilor, de drogul fundamentalismelor, de carisma (politico)psihopaţilor de la tribune şi de propria derivă etică. Şi tocmai raţiunea se retrage din politic…
Pare paradoxal, dar – deşi suntem născuţi în modernitatea şi raţionalitatea iluministe – nu ne îndreptăm înspre o era a raţiunii. Am ajuns într-o epocă nouă – postmodernă – în care individualismul este o religie în sine (Omul – sau Sinele Său – ca Zeu); acum se consideră că Omul are, prin însăşi definiţia lui, discernământ (Omul cunoaşte la orice moment ce este mai bine pentru el şi acţionează ca atare) şi că – înzestrat fiind cu discernământ „a priori” – îşi poate extrage singur din senzaţii şi din sentimente adevărurile esenţiale şi poate lua decizii bune. Un mesaj care ar putea sintetiza această atitudine este următorul: eşti om, eşti individualitate – şi (post)modern în acelaşi timp – valoarea supremă – doar dacă cedezi seducţiei şi nu argumentelor; sentimentele (iubirea: „Da, mama, sunt beată!”, furia, dezgustul) te diferențiază fiindcă sunt ale tale (chiar dacă se exprimă cu formulări preluate), ele dau valoare părerilor tale; raţiunea, dimpotrivă, te egalizează şi prin această te discreditează, căci a da dreptate este un act de supunere, de depersonalizare.
Cel mai bun exemplu în această privinţă este dat tocmai de Facebook (proiectul mondial de conştiinţă comună a modernităţii). Reţeaua de socializare Facebook funcţionează tocmai pe baza unui sistem de feedback: o persoană îşi publică ideile, trăirile etc… , iar alte persoane (cu care a legat o relaţie denumită – abuziv – „prietenie”) dau un răspuns – un feedback. Iar feedback-ul cumulativ (sigurul disponibil din punct de vedere tehnic) este unul emoţional – „Like” – adică: „Îmi place!”; nu „Sunt de acord!” sau „Ai dreptate!”, ci „Îmi place!”, iar „Îmi place!” generează reacţii în lanţ fără necesitatea sau implicarea raţiunii. În general (pentru că Facebook-ul îşi propune să acopere întreaga gamă de experienţe umane, virtualizându-le), „Îmi place!” poate fi adecvat într-o măsură mai mare sau mai mică. La poze cu pisoi, cu peisaje încântătoare din vacanţe, cu poezii etc… nu putem reacţiona decât cu „Like” pentru a bucură „prietenul” şi pentru a-l face mai popular. Însă, în ultima perioada tot mai multe acţiuni politice sunt născute pe Facebook: multe Like-uri la mesaje de agitaţie (provenite din neant) şi care par a fi expresia societăţii civile în totalitatea ei şi evenimente „de piaţă” la care este musai să dai „Check-in”, nu foarte diferite de adunările – tot emoţionale – de susţinători ai echipelor de fotbal.
Următoarele evenimente preluate din mediul online și comentate – din perspectivă personală – sunt relevante și îngrijorătoare:
Lucian Mîndruță îi cere președintelui Iohannis să nu asculte de sugestiile partidelor politice, ci să ia o decizie singur, ca un dictator luminat. În opinia sa, poporul are nevoie de „un președinte capabil să ia o decizie – la dracu! – atât, o singură decizie bună, dură și inflexibilă!”. Dislike! Citez în schimb un gânditor român recent (ce are experiența sec. XX cu experimentele lui criminale și mai ales o perspectivă cuprinzătoare asupra istoriei): „După gânditorii greci, existau numai trei doctrine politice în lumea cetăţilor: monarhia în sens larg (domnia celui ales de zei sau de oameni); aristocraţia, iarăşi în sens larg (domnia celor câţiva buni); şi democraţia (domnia tuturor). Aceste feluri de conducere sunt în continuă prefacere: monarhia tinde să se prefacă în tiranie, ceea ce îi determină pe cei buni din cetate să o combată şi s-o înlocuiască prin aristocraţie; la rândul ei, aceasta din urmă tinde să devină oligarhie, ceea ce face pe cei mulţi din cetate să îi substituie democraţia; numai că democraţia alunecă prea des în demagogie anarhică, determinând poporul însuşi să ceară conducerea unuia singur, care să pună ordine în cetate. Se revine astfel, prin dictatură, la primul tip de conducere, monarhia, aşadar se reia ciclul” (Constantin Noica). Nu este greu de intuit unde pe roata istoriei ne situăm.
Suntem anunțați ne înființarea unui nou partid: Noua Dreaptă. Nimic surprinzător sau odios până aici; în mod normal era de așteptat (și de chiar de dorit!) o transformare – în limita Constitutiei – a mișcării sociale într-una politică. Progresul promis prin platforma lui politică pare însă mai mult de ordin vindicativ, decât revendicativ: „Combaterea şi eradicarea corupţiei din administraţia de stat. Confiscarea averilor ilicite. Anularea privatizărilor frauduloase şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de sărăcirea României şi a românilor”. Nu neg necesitatea sau dreptatea acestor lucruri; dar nu trebuie trecut ceva ce ține de domeniul justiției în domeniul politic. Este cel puțin periculos. Politicul și socialul nu se pot substitui justiției (în sens descriptiv). Dislike!
Băsescu cu al său Parlament de Termopile recidivează! Consider îngrijorătoare deviaţiile propagandistice apărute odată cu iniţiativa de modificare a numărului de parlamentari – prevăzută în Constituţie şi/sau a modului de organizare bicameral al instituţiei legislative a României. S-au infiltrat atunci (şi sunt reactivate acum) în masă socială idei fascistoide menite să-i activeze în direcţii greşite sistemul imunitar: lenea şi corupţia parlamentarilor (şi în general a clasei politice), bugetul enorm şi nejustificat alocat unui parlamentar – şi susţinut din impozite, adică direct din buzunarul contribuabilului , actul legislativ îngreunat – dacă nu chiar sabotat – de noţiuni neclare precum: vot, majorităţi, promulgare. Dislike!
Lasă un răspuns