Corupţia care arde, corupția care ucide…

Sunt momente în viață când rămâi fără cuvinte, fără glas, fără lacrimi, momente în care oamenii au nevoie de oameni, când evenimente tragice ne aduc în faţa unor nedorite situaţii. Aşa s-a evidenţiat, din păcate şi evenimentul din Bucureşti, care va rămâne pentru totdeauna unul dintre acestea. Ziua când zeci de persoane au murit şi alte sute au fost rănite, în urma unui incendiu (a cărui periculozitate se pare că a fost uşor neglijată la începutul acestuia), urmat de un haos total.

Un eveniment tragic care a avut loc, într-o vineri seară, într-un club din Bucureşti, în care la acel moment se aflau câteva sute de oameni ce veniseră să asiste la un concert de muzică, la un eveniment cultural. Intelectuali, studenţi, artişti, tineri frumoşi, veniseră să se distreze după o săptămână de muncă şi, în niciun caz, să moară arşi de un sistem corupt. Un sistem, pe care fără nicio intenţie rea, la fel ca victimele nefericitului eveniment, noi toţi îl hrănim plătindu-ne taxele şi impozitele. Un sistem corupt pe care îl alimentăm cu munca şi corectitudinea multora dintre noi, cei plătitori de taxe, pentru a ne face o viaţă mai bună şi, în niciun caz, unul care să ne ucidă.

Întâi a fost doar o ştire de „breaking news” care mi-a atras atenţia, o ştire care avea să facă înconjurul întregii lumi, într-o seară de „halloween”. O ştire care anunţa o tragedie şi care, acum, ne îndreaptă cu gândul către un necesar „restarting” al întregii noastre societăţi. Zeci de tineri morţi şi răniţi într-un club din Bucureşti. Pe urmă, la fel ca mulţi alţii, am aflat foarte repede despre derularea evenimentului în direct de la televizor. Oameni îngroziţi, oameni răniţi, morţi scoşi pe tărgi, medici care nu mai ştiau în ce parte să se îndrepte, pe cine să ajute mai întâi, jandarmi, poliţişti, pompieri, oameni de rând într-o alertă de neimaginat, televiziuni care transmiteau în direct o tragedie fără margini, cu oameni care încă mor după o zi, după două, după alte zile de la producerea nefericitului eveniment cu zeci de morţi şi răniţi. Am văzut cu toţii o imagine de coșmar, o naţiune înecată în lacrimi, fiind unul dintre aceia care de regulă nu se emoţionează uşor, chiar şi într-o noapte de groază, în care am asistat la ceva fără precedent pentru mine. Însă, ce m-a impresionat a fost solidaritatea de care poate da dovadă în astfel de momente naţiunea noastră.

Am văzut cu toţii, cozi interminabile la centrele de donare de sânge. Oameni care şi-au lăsat treburile lor de zi cu zi şi au fugit catre spitale să doneze sânge, să ajute şi ei cum pot, am văzut o mobilizare extraordinară a multora.

Am văzut şi am citit despre medici şi asistente, care şi-au lăsat treburile personale, s-au îmbrăcat si au plecat de urgenţă spre spitalele unde lucrează. Așa a fost pentru ei, o zi ce trebuia să fie una de odihnă şi în niciun caz o zi ca aceea care a fost pentru majoritatea celor care muncesc în sistemul sanitar din Bucureşti, oameni pe care nu i-a chemaț nimeni şi care s-au prezentat singuri la locul lor de muncă, la spital. Au venit de urgenţă din toate colţurile oraşului, cu mijloace personale de transport sau nu, fără remunerație, fără șpagă, unii plătindu-și taxiul din salariul lor atât de inuman.

Se întreabă cineva: de ce? Din omenie, din empatie, din ce motiv aceşti oameni vin să ajute? Ce le dă puterea să rămână medicii şi asistentele pe care, numai în astfel de momente, îi conştientizăm cât de importanţi sunt pentru noi toţi, cei care oricând putem avea mare nevoie de ei? Ce i-a determinat pe aceşti oameni să reacţioneze atât de prompt, fără să le ceară nimeni asta? Şi am găsit, în plus, încă un motiv, printre multe altele, cum ar fi respectul pentru jurământul pe care îl depun la începutul carierei lor, jurământ care pentru astfel de oameni contează, motivându-i într-o oarecare măsură? Poate şi respectul pentru întreaga noastră naţiune, pentru jurământul depus, poate şi asta îi ţine în spital la muncă intensă de atâtea şi atâtea zile… Poate doar un sentiment uman sau ce altceva? Oameni care au venit să muncească în zilele când fiecare secundă contează, fără ca aceştia să mai treacă pe la casele lor, timp de atâtea şi atâtea zeci şi zeci de ore, zile care rămân definitiv în memoria colectivă. Şi, uite aşa, gândul mi s-a îndreptat către un alt jurământ cel al funcţionarilor publici răspunzători la rândul lor, într-un oarecare procent, ce pare că nu mai contează, a celor care nu şi-au făcut treaba corect şi care se fac vinovaţi într-o masură mai mare sau mai mică de neglijenţa ce a adus la o astfel de tragedie, la acest nefericit eveniment care a marcat o ţară întreagă, acoperind-o cu doliul naţional.

Aşa trec pe lângă noi zi de zi, clipe în care asistăm pasivi, la păcatul funcţionarului public român care fuge de responsabilitate împreună cu dispreţul faţă de norme şi proceduri care, din nefericire, într-o seară neagră, şi-a spus cuvântul încă o dată.

Asistăm, tăcând, cum în ţara asta oamenii sunt omorâţi „pe încredere”, exact cum a primit avizul de funcţionare clubul în care au murit zeci de tineri, aviz semnat de către unul care, cel puţin de această dată, a semnat ca primarul şi care, acum, împreună cu toată „camarila” domniei sale s-au ascuns după interpretarea unor legi sau norme încă neclare.

Mi-aş dori să vorbesc despre eroi, pentru că ei sunt altfel şi nu sunt mulţi, despre cei care au murit ajutându-i pe semenii lor, despre toţi responsabilii care acum se ascund ca şobolanii de mass-media, de întrebările noastre trimiţându-şi slugile la înaintare după ce şi-au dat seama ce au făcut prin nesimţirea lor, ce oameni au promovat pe lângă ei, despre politicul coruptibil promovator de lichele şi incompetenţi, despre cei cărora li s-au topit „bacnotele de şpagă” în buzunar, despre mituitori, despre corupţii sistemului şi legislaţia care le crează posibilitatea asta, dar şi despre o societate încă bolnavă, o societate în care corupţia şi neglijenţa în serviciu ucide. O societate bolnavă în care am constatat, cu profundă dezamăgire, că sunt încă foarte mulţi cărora nu le pasă, sau nu le mai pasă, în care mulţi nu cunosc, nu știu și nu respectă nici măcar doliul național.

Mi-aş dori să vorbesc despre multe cauze, directe şi indirecte, care au dus la o astfel de tragedie, acum când, la fel ca mulţi alţii dintre noi, sunt cutremurat de tragicul eveniment care s-a produs în centrul Capitalei, dar nu vreau să trec cu vederea inclusiv valul de solidaritate dătător de speranţă multora dintre noi, un val de solidaritate fără culoare politică şi fără interese ascunse. Cu siguranţă, se va mai vorbi mult timp de acum încolo despre aceste zile care sunt şi vor rămâne un moment foarte trist pentru noi toți, pentru istoria oraşului nostru, a Bucureştului, pentru toată națiunea noastră, dar și pentru mulţi dintre noi, clipe care încă ard pe altarul colectiv al societăţii noastre.

Totodată sper ca instituțiile responsabile ale statului să depună eforturile necesare pentru ca efectele acestui eveniment să fie cât mai limitate, cauzele să fie analizate cu luciditate fără emoţii, fără ură, cu raţiune, găsindu-se soluţii şi astfel de evenimente să nu mai vedem niciodată, iar noi toţi să dăm dovadă de solidaritate și de compasiune prin faptele noastre. Cu toții, noi, societatea civilă, clasa politică sau autorităţile, angrenați în lupta împotriva corupţilor, să corectăm greşelile unui sistem coruptibil care a aruncat ţara asta într-un cutremurător doliu naţional, la propriu şi la figurat, iar împreună să nu mai tolerăm o societate în care corupţia arde și ucide!

One Response to Corupţia care arde, corupția care ucide…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *