Un etnolog și cauza românilor transnistreni ‒ de la Lenin la Ceaușescu

Numele românului transnistrean Nichita Smochină a fost readus de curând în actualitatea editorială grație cunoscutului etnolog și editor Iordan Datcu (Nichita P. Smochină; Din literatura populară a românilor de peste Nistru, Ed. RCR Editorial, București, 2015). Cu această carte, Iordan Datcu vine să împlinească și să ilustreze cu accente speciale ceea ce aducea în volumul său de Memorii (2009) Academia Română al cărei membru de onoare Nichita Smochină a fost din 1942, trecut apoi la index de regimul comunist alături de alte nume ale cuturii noastre, titlu reacordat însă abia la zece ani (1990) după decesul acestui etnolog român a cărui personalitate rămâne să simbolizeze peste timp lupta pentru cauza românilor de dincolo de Nistru, pledată cu demnitate și în fața lui Lenin (1918), și a lui Ion Antonescu, dar și a lui Nicolae Ceaușescu. Născut la 14/27 martie 1894 (satul Mahala, plasa Lunca) în județul Tiraspol, Nichita Smochină se remarcă prin calitățile sale intelectuale, prin studii și prin consecvența cu care a urmat idealurile proromânești pentru conaționalii noștri de dincolo de Nistru, circa 1.200.000 de suflete (socotindu-i și pe cei deportați prin Siberia) inaintea Celui de al Doilea Război.

De o astfel de soartă scapă doar prin voia norocului și Nichita Smochină, nevoit să se refugieze mai întâi la Iași unde face studii în Drept și Filosofie, ca mai apoi, cu sprijinul lui N. Iorga, să studieze la l’École Roumaine en France, își ia doctoratul la Sorbona, editează efemerul cotidian Moldovanul (la Dubăsari), Moldova nouă (Iași, mai apoi București) și ia atitudine curajoasă față de atrocitățile comise de bolșevici împotriva românilor transnistreni (Les massacres de Moldaves dans la Russie Soviétique; Les atrocités soviétique etc.). Ceea ce însă se situează mai presus de toate, așa cum menționam, este curajul și consecvența cu care etnologul avea să pledeze pentru cauza românilor de dincolo de Nistru ‒ adevărată profesie de credință. Mobilizat pe frontul german al Primului Război Mondial, mai apoi pe cel caucazian, va fi rănit în mai multe rânduri și este decorat cu medalia „Sfântul Gheorghe”. Participă, după demobilizare, la evenimentul declarării independenței Georgiei (17 mai 1917), iar la Petersburg este primit de V.I. Lenin, în calitatea lui de ofițer, căruia nu ezită să-i ceară sfatul, după mitingul în care mentorul bolșevismului promovase principii ale autodeterminării popoarelor din fostul imperiu rus, în ce privește șansa românilor transnistreni: „Dumneavoastră, moldovenii, ‒ îl sfătuia Lenin ‒ nu aveți niciun fel de interese să luptați de partea Rusiei, care de veacuri a înrobit poporul vostru. Moldovenii, din punct de vedere cultural, se găsesc mult înaintea rușilor. De aceea, continuați-vă [lupta] în regimentele naționale moldovenești și, cu baioneta în mână, cuceriți și consfințiți libertatea pe care nimeni nu o va face cadou poporului vostru moldovenesc …” Nichita Smochină a fost după Primul Război prefect la Tiraspol, apoi deputat în Rada ucraineană, poziții de pe care cu aceeași consecvență și fervoare s-a luptat pentru românii de peste Nistru, a scris despre soarta alor săi în pogromul sovietic și în gulagul siberian, despre faptele abominabile la care au fost supuși și despre care chiar și presa prosovietică fanceză scria (La verité sur la situation de la Moldavie Sovietique) citând moscovitul Izvestia.

Editorul lui Nichita Smochină, etnologul Iordan Datcu, apreciază astfel devotamentul acestuia pentru cauza românilor de peste Nistru: Intreaga viață a lui N.P. Smochină a fost una de luptă și de jertfă, trimițând în felul acesta și la un articol al lui Gherasim Pintea din Transnistria (Buc., 27 oct. 1941, p.3). Etnologul transnistrean, pentru meritele sale și pentru consecvența sa a intrat în grațiile unor personalități ale vremii: Pan Halipa, Gheorghe Brătianu, Ion Antonescu, Mihail Sadoveanu și mulți alții. Cu Gheorghe Brătianu călătorește în Crimeea în vremea Primului Război Mondial în speranța că ar putea da de urmele corespondenței lui Ion C. Brătianu cu țarul Nicolae I. În calitate de consilier al mareșalului Antonescu primise asigurarea acestuia că va face dreptate „chiar cu securea” pentru românii din Transnistria. Și tot în aceeași calitate, N.P. Smochină a luat parte la întâlnirile mareșalului cu Führerul german în fața căruia avea un cuvânt de spus și știa, cu ascendentele sale, să se facă ascultat (Stai, te rog, să vorbesc eu mai întâi ca militar și ca om mai în vârstă ‒ îl domolea Antonescu pe Hitler). Lui Sadoveanu îi ceruse să scrie despre Transnistria o carte, asemenea Drumurilor basarabene, pentru care prozatorul pretinsese deja suma de zece milioane de lei, însă proiectul se spulberă odată cu ofensiva rusească, menționează Iordan Datcu (p.31). Și când îi ceruse o carte ca s-o trimită românilor de peste Nistru, Smochină primește de la Sadoveanu propunerea să-i cumpere pentru ei opt sute de exemplare dintr-o altă carte a sa, ceea ce etnologul transnistrean a refuzat din lipsa banilor, în schimb avea să-l aprecieze astfel pe prozator: …a devenit la bătrânețe un mare comunist și a trădat pe toți frații francmasoni care au umplut pușcăriile (p31). Despărțirea ideologică de Sadoveanu avea să aducă și alte acuzații la adresa prozatorului în speranța că „viitorul va judeca” (p.32).

Nichita P. Smochină, după instaurarea comunismului, a fost prigonit și de ruși, dar și de comuniștii români prin organele lor de represiune pentru convingerile sale naționaliste, dar și pentru ostilitatea sa la ideile bolșevismului transsovietic. Prins și dus în închisoare (fabrica de bătăi– cum îi spunea el însuși), patriotul transnistrean este deposedat până și de pensia pe care o primea, dar și de titlul de membru de onoare al Academiei interzicându-i-se până și să mai citească în Biblioteca acestei instituții. Opera sa nu se mai tipărește de acum nici la Chișinău și nici la București, ba i se confiscă și volumul de articole apărute în revista Moldova nouă (1932-1933). În schimb, Ceaușescu, rezervat și el față personalitatea lui N.P. Smochină, se arată totuși interesat de documentele pe care acesta le deținea din arhiva lui Ion Antonescu, cu care mareșalul intenționa să se prezinte la Conferința pentru ieșirea României din război.

Din nefericire, cele trei lăzi cu documente îngropate de Smochină undeva lângă Caransebeș erau compromise de umezeală: Dar totul era putred – scrie Smochină ‒și am plâns ca un copil, căci în lăzi se cuprindeau documente inedite românești și statistici nepublicate ‒ secrete sovietice asupra românilor din Trasnistria și de peste Bug (p.33). Primește tardiv totuși o pensie mai mult simbolică, dar el ar fi dorit să fie repus în drepturi la Academie, lucru imposibil la vremea aceea fiindcă i-ar fi supărat pe ruși. Volumul Din literatura populară a românilor de peste Nistru, publicat recent de Iordan Datcu, are menirea de a da tonul în pregătirea unei potențiale ediții complete a studiilor etnologului transnistrean în sensul aceleiași cauze a românilor transnistreni, la fel de actuală și acum și totdeauna. Materialul editat în volumul de care vorbim valorifică studiile și articolele etnologului publicate între 1924 și 1939 în mai multe periodice, cel mai elaborat dintre ele fiind, în opinia lui Iordan Datcu, cel ce apărea în Anuarul Arhivei de folclor (V, 1939) intitulat Din literatura populară a roimânilor de peste Nistru. Nu mai puțin interesante și bogate în informații și interpretări sunt și celelalte studii ori articole, cum ar fi de pildă Prohoadele la românii de peste Nistru, Moscălia, Anul Nou la românii de peste Nistru etc.

Remarcabilă grija autorului lor inclusiv pentru fidelitatea reproducerii fonetice a limbii române transnistrene, grija pentru vocabularul acesteia, pentru formele flexionare și sintactice relevante pentru unitatea în sincronie și diacronie a limbii române ca idiom în ființa ei indiferent de influențele cu care s-a confruntat. Contribuția remarcabilului român transnistrean în etnologia românească este una așadar una specială: Formația de etnograf, folclorist, sociolog și istoric și-a pus amprenta pe studiile lui N.P. Smochină, în sensul că acesta nu tratează obiceiurile și creațiile populare rupte de contextul care le-a generat și perpetuat ‒ menționează Iordan Datcu pe coperta a IV-a a cărții. Iar că se impune ‒ cum ar fi de așteptat ‒ o ediție a studiilor sale, pentru că ele sunt esențiale pentru cunoașterea istoriei și spiritualității românilor de dincolo de Nistru (p.33) e cu atât mai neîndoielnic acum, când în zona românilor de peste Nistru, încă destul de confuză și puternic polarizată de influența și amenințarea rusă, istoria ar trebui lăsată să-și lecuiască singură rănile și să-și definitiveze opera.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*