Arhiva zilnică: 24 iulie 2015

Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române (2)

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n-au putut fi capturați de autoritățile austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit câțiva țărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oară – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s-au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într-o colibă de crengi, în codrul Scorăgetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat și apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr-o pedeapsa extrem de cruda – tragerea pe roata. Crișan se spânzurase cu nojițele de la opinci în închisoare. Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s-au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizație europeană dedicată eliberării creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomană – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s-a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821. Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul ăl numea deja „domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

La Câmpia Turzii, în dimineața zilei de 9/19 august 1601, o trupă de soldați germani și valoni au venit cu ordin de la Basta să-l aresteze pe Mihai sau, în caz de nesupunere, să-l ucidă. Aflat în cortul său, luat prin surprindere, Mihai s-a opus, iar în clipa în care a pus mâna pe spadă, a fost lovit mortal cu o halebardă de căpitanul valon Raucigny (după alții, de comandantul valon Beauri), după care i s-a tăiat capul cu propria spadă. Se spune că Basta ar fi ordonat ca trupul său să fie dat la câini. Cronicile povestesc că „trei zile corpul decapitat și fără mâna stângă a rămas în țărână, până ce un român milos l-a îngropat creștinește”. Capul lui Mihai Viteazul, „retezat de securile mișeliei și trădării”, a fost luat de către frații Buzești și dus in Țara Românească, la Mănăstirea Dealu, unde se află și acum sub o lespede pe care este săpată o coroană din bronz cu inscripția „Primului întregitor de neam glorie nemuritoare”. Radu Buzescu, unul dintre vestiții căpitani ai lui Mihai, a așezat o piatră frumoasă pe acest mormânt, cu epitaful: „Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voievod ce au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Cronicarul George Brancovici spune că trupul lui Mihai, cu îngaduința lui Basta, a fost adus și înmormantat la Alba-Iulia în Mitropolia Bălgradului.„Muri astfel cel mai mare dintre luptătorii noștri, în faptul unei zile de Duminică, la răsăritul soarelui, de mâna acelor pe cari-i dusese abia la biruință, din porunca unui oaspete pe care-l iertase de răul făcut.” (N. Iorga)

Unii istorici spun însă că marele voievod a fost ucis de Basta: „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie și pe neașteptate, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest domn renumit, celebru, de care se temea însuși sultanul”. Se pare că și Constantin Brâncoveanu a fost trădat de rude și serviciile sale secrete. Alteori, succesele repetate ori victoriile nesperate sau siguranţa excesivă pot conduce la comiterea unor erori grosolane, la atitudini paradoxale, de încălcare a unor principii elementare sau la acte de ignorare şi bagatelizare. A informaţiilor. În legătură cu încălcarea acestor principii stau mărturie dovezi din care rezultă că la Curtea lui Constantin Brâncoveanu: „…nu se ştie ce este secret de stat. De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol şi se şi răspândeau prin dughenele oraşului noile ştiri venite de la Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare”.

Spre sfârşitul domniei, acelaşi domnitor, ce datora mult serviciilor sale secrete, avea să ignore o informaţiei sosită din Constantinopol de la fostul său medic, Anton Carai. Din informaţie rezulta că împotriva domnitorului se pusese la cale un complot şi că Poarta ar fi decis surprinderea sa şi a familiei. În pofida acelui serios avertisment, din care rezulta experienţa unei conjuraţii sprijinite din afară, Constantin Brâncoveanu avea să-l consulte din nou pe vechiul său sfetnic, Constantin Cantacuzino, cel care acţiona împotriva sa încă din 1706. Aparent, nimic anormal, dar acestuia, în 1707, „îi luase puterea” pentru uneltire; în noiembrie 1709 îi fixau domiciliul obligatoriu la Afumaţi, pentru că solicitase anterior ajutorul lui Francis Rohacsi II pentru înlăturarea sa. Aceluiaşi om, în 1712, îi fixau domiciliul obligatoriu la Filipeştii de Târg, pentru vina de a nu-l fi informat în legătură cu intenţia nepotului său, Toma Cantacuzino, de a fugi la ruşi. Gestul domnitorului, de uşurinţă sau gravă superficialitate, nu poate fi interpretat decât ca un act de supraevaluare a potentelor serviciilor sale secrete şi a puterii aurului, un act bazat pe metode încercate anterior, de ieşire din situaţii dificile, critice. De sesizat, de asemenea, că domnitorul este sabotat şi trădat de oamenii săi apropiaţi, de rudele sale, în care încă mai avea încredere din moment ce, spre exemplu, Constantin Cantacuzino este repus, de fiecare dată, în funcţie, considerându-se probabil ca „lecţiile” date au fost şi îndestulătoare.

Ion Gheorghe Duca, prim ministru al României ajunge în gara Sinaia pe la 21.55. Ceilalţi trei îşi ocupaseră deja locurile: Belimace stătea în partea de sud a peronului, unde urma să fie anexat vagonul ministerial, Constantinescu, la mijloc, ascuns într-o nişă situată în dreapta uşii principale, iar Caranica – la nordul peronului. După ce coboară din maşină, Duca îi telefonează soţiei şi-i transmite: „Acum plec“. Nu-l avertizează nimeni că poate să meargă prin biroul şefului de gară – drept scurtătură pentru a ajunge mai repede la vagonul său – aşa că foloseşte intrarea principală. Merge câţiva paşi de-a lungul trenului, când o petardă explodează pe peronul acoperit instant de fum. Constantinescu îl prinde de umăr şi-i trage cinci gloanţe în ceafă, unul după altul. Ion Gheorghe Duca moare într-o clipă. Crima a produs consternare naţională. Reconstituirea asasinatului prim-ministrului I. G. Duca a ţinut prima pagină a ziarelor din următoarele zile, oferind noi informaţii şi despre legionarii ucigaşi prinşi la scurt timp după atentat. „La ora 5 jum. s-a făcut pe peronul gărei Sinaia reconstituirea crimei. Asasinul a fost calm, dând explicaţii cu foarte mult sânge rece“, scria în ziarul „Ultima oră“ de a doua zi. Pe 30 noiembrie 1938, în dreptul pădurii Tâncăbești, liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, era asasinat de către jandarmii care îl escortau spre închisoarea Jilava. Alături de Codreanu, jandarmii i-au asasinat prin ștrangulare pe alți 13 legionari: Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru – „Nicadorii”, Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu – „Decemvirii”. În comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armată de a doua zi, procurorii au mințit, povestea oficială despre eveniment fiind aceea că inculpații ar fi încercat să fugă de sub escortă, jandarmii fiind nevoiți să-i împuște. Victor Iamandi Intră în viața politică, este ales deputat din partea Partidului Liberal și devine Ministru de Justiție. A fost arestat și ucis la penitenciarul Jilava, în cadrul masacrului comis de Garda de Fier.

În data de 26 noiembrie 1940, Închisoarea Militară Jilava se afla sub comanda colonelului Opriș, iar paza deținuților, reținuților și condamnaților era asigurată de o gardă legionară. Garda avea șapte posturi în trei schimburi, un caporal de gardă, un comandant, un planton/trei schimburi în corpul de gardă, plus patru oameni auxiliari. Personalul gărzii era furnizat în general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza închisorii era asigurată de militari. Echipa de legionari ce urma să schimbe garda din 25/26 noiembrie, având drept comandant pe un anume Ion Tapangea, s-a format în jurul orelor 20, la Prefectura Poliției Capitalei, fiind condusă de comisarul legionar Gheorghe Crețu. Schimbul anterior, din 24/25 noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin Savu, care a rămas în continuare în incinta fortului. Garda legionară, sub comanda comisarului Gheorghe Crețu s-a deplasat la Jilava, folosind o mașină a poliției. Aceasta a fost însoțită de un autoturism în care se aflau Dimitrie Grozea (Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar (CML), chestorul legionar Romulus Opriș și de comisarul legionar Pavel Grimalschi. Odată ajunși la Închisoarea Militară Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului (schimbarea gărzii), fiecare legionar trecând la post. În jurul orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strâns pe toți legionarii în corpul de gardă, explicându-le că trebuie uciși în acea noapte toți cei 64 deținuți politici, pentru a răzbuna moartea Căpitanului. Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Crețu avea să declare că se luase această decizie, deoarece aflaseră că în ziua următoare garda legionară urma să fie înlocuită cu una formată exclusiv din militari. Dimitrie Grozea avea deja o listă cu împărțirea pe celule a legionarilor ce urmau să execute prizonierii(text preluat integral din Ordonanța definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucție, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu).

A fost decan al Facultăţii de drept, în 1919 si Ministru de Stat (28 Decembrie 1937 – 10 Februarie 1938). A publicat poezii în revista Convorbiri Literare, Arhiva, Făt-Frumos, etc. Din 1939 devine membru al Consiliului de Coroană. În anul 1943 își părăseşte casa din Iaşi din cauza invaziei sovietice şi se autoexilează nu prea departe, tot în Ţara pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieţii sale, în Ardeal, la Sibiu. La 23 februarie 1945, guvernul român a anunțat că a fost anulat titlul de profesor onorific al lui Alexandru Cuza; la data de 6 aprilie 1945 Alexandru Cuza a fost arestat la Sibiu. A murit în anul 1947 la Sibiu şi este înmormântat în Cimitirul Central. În întreaga sa carieră politică mulți l-au vândut, dar nimeni niciodată nu a reuşit să îl cumpere!

După ce am rezumat o scurtă istorie a trădării în istoria neamului nostru, am să relatez un fapt de oportunism și trădare în cadrul Academiei Republicii Populare Române. Constantin Brâncuși devenise foarte cunoscut în lumea artelor de pe mapamond din timpul vieții și apreciat de specialiștii în artă din întreaga lume. Din păcate era hulit în țara lui natală fiind caracterizat că opera lui este „formalistă și cosmopolită”. În acest context, în anul 1951, într-o ședință a Academiei RPR, academicienii au criticat opera lui Brâncuși. Printre aceștia erau George Călinescu, Mihai Sadoveanu, Iorgu Iordan, A. Toma, George Oprescu, Panaitescu-Perpessicius, Al. Graur, Geo Bogza, K.H. Zambaccian, Jalea , așa cum se specifică în Procesul verbal nr. 10. Toți acești academicieni au criticat în timpul ședinței opera lui Brâncuși. Mai mult, George Călinescu spune că Brâncuși nu poate fi considerat „creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte”. Alexandru Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al RPR a operelor sculptorului Brâncuși. Procesul verbal este semnat de Mihai Sadoveanu.

La instaurarea regimului comunist în România, după 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic. Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost „traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii. Unii scriitori români au pactizat cu regimul comunist, s-au supus, au închinat ode liderilor şi chiar au contribuit la arestarea dizidenţilor. Mulţi au fost nume mari ale literaturii române, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil Petrescu.

Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost „traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţi. La instaurarea regimului comunist în România, după 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic. Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost „traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii. Aceşti scriitori, care înainte de 1945 aveau concepţii politice şi ideologice diferite de ale tovarăşilor simpatizanţi ai doctrinei staliniste, au schimbat brusc macazul şi au compus ode iubiţilor conducători socialişti, au ridicat osanale noului regim şi în unele cazuri au contribuit activ la „construirea” României Socialiste şi anihilarea duşmanilor poporului. Printre aceştia s-au aflat şi trei titani ai literaturii române, prezenţi şi astăzi în programa şcolară obligatorie cu operele lor. Este vorba de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Camil Petrescu.

Mihai Sadoveanu s-a vândut comuniştilor, care îl percepeau ca pe un bun şef de propagandă, pentru a-şi păstra averea şi pentru recunoaştere. „Se găsea într-o postură de semizeu al regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat, decretat oficial drept cel mai mare scriitor în viaţă, un bun al întregului popor şi al blocului sovietic. Era răsplata liderilor Kremlinului pentru că în 1945 în octombrie a scris actul său de capitulare şi trădare a poporului său, despre care scrisese pagini extraordinare până atunci”, scria Stelian Tănase despre destinul lui Sadoveanu în Epoca comunistă. A continuat să ridice osanale comunismului şi prin romanul ideologic „Mitrea Cocor“. Mai mult decât atât, a colaborat la cel mai înalt nivel, sovietizând practic România, alături de alți intelectuali. A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ. În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănist. „Atunci «s-a dat cu ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.

A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ. În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănist. „Atunci «s-a dat cu ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.

Aşa a păţit şi Arghezi, care a avut chiar o tentativă de a scrie împotriva noului regim. După 1947, nu mai putea scrie nicăieri, a rămas chiar şi fără cartela la mâncare. Opera sa este desfiinţată în presa vremii. Bartolomeu Anania, în mărturiile sale, îl descrie într-o mizerie cumplită, speriat de Securitate. „Trăia greu, i se luase cartela de alimente şi nu o dată îmi luam raţia de zahăr de pe cartela mea şi i-o duceam lui, ca să aibă cu ce-şi îndulci copiii. (…) Situaţia materială a scriitorului însă continua să devină din ce în ce mai precară. În gospodăria lor, principala sursă de hrană deveniseră vreo cinci-şase capre, cu ai căror iezi mă jucam şi eu, deseori, in iarba din livadă”, scria Bartolomeu Anania în „Memorii”. După 10 ani de îndurat, Arghezi cedează însă şi se arată dispus să colaboreze cu regimul. Este reabilitat în 1954. Preţul este însă cunoscut. Înalţă osanale noului regim. Începe să apară din nou şi în presă. „1954 este anul reintegrării lui Arghezi, fapt vizibil nu numai prin înmulţirea prezenţelor sale publicistice, ci şi prin schimbarea registrului publicaţiilor. De la ziare gata condamnate, „pătate” politic ca şi el, şi de la prezenţe orale, reluate ulterior în publicaţii marginale, Arghezi revine încet-încet în paginile ziarelor şi revistelor de prim-plan”, scrie în România Literară, în numărul 29 din anul 2011, criticul şi scriitorul Răzvan Voncu. În schimbul osanalelor şi a muncii de propagandă în favoare partidului, comuniştii îl recompensează pe Arghezii. Prietenul său Bartolomeu Anania vede cum, în doar 10 ani, situaţia poetului se schimbă, de la agonie la extaz, cel puţin din punct de vedere material. ”La cererea lui, Guvernul îi pusese la dispoziţie un spaţios şi splendid apartament la şosea – pe lângă maşină şi şofer – iar el îmi injura la ureche guvernul, care «trăia numai din experienţe nefericite pe spinarea bieţilor cetăţeni». Poetul făcuse concesii totale, încasa bani foarte mulţi şi avea puternice şi dramatice crize de conştiinţă; odată m-a luat de umeri şi mi-a mărturisit, cu buza tremurândă, că-i vine să se sinucidă”, precizează Anania în „Memorii”. Cu toate acestea, osanalele curg, la fel şi beneficiile. În 1955 a fost ales Membru al Academiei Române, este declarat poet naţional şi aniversarea de 85 de ani este transformată în sărbătoare naţională. La moarte, este înmormântat cu onoruri naţionale.
Iniţiatorul romanului modern Camil Petrescu a fost şi el unul dintre scriitori români care nu au dorit să plece în exil. Pentru a supravieţui şi mai ales în bune condiţii a decis însă să fraternizeze cu regimul. Născut în 1894, la instaurarea regimului comunist Camil Petrescu era un scriitor consacrat, acel formator de opinie de care se temeau atât de mult tovarăşii şi pe care încercau să-l îngenuncheze. În 1930, Camil Petrescu publica „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, după care, în 1933, „Patul lui Procust”, două romane de succes şi care revoluţionaseră literatura română. Din cauza simpatiilor sale de dreapta, era cât pe ce să fie repudiat de regimul communist. Acest lucru nu se petrece însă, deoarece Camil Petrescu colaborează cu socialiştii. Devine o părticică din maşina de propagandă. Scrie „Un om între oameni”, despre viaţa lui Nicolae Bălcescu, dar cu puternice tente ideologice comuniste. Nu apucă să-l termine, dar despre încercarea lui Camil Petrescu, criticul literar Ion Negoiţescu, spune că este „o întreprindere jalnică”. Pentru activitatea sa propagandistică în slujba noului regim, Camil Petrescu este recompensat cu un loc în Academia Română, dar şi cu beneficii de ordin material. Nu apucă să se bucure foarte mult de noile beneficii. Moare în 1957.

La scurt timp după instalarea regimului comunist, organele statului au început un demers de „epurare” a tot ceea ce însemna tipăritură, de la ziare şi reviste, la imagini şi cărţi care, în opinia cenzorilor desemnaţi în acest sens, ar fi putut incita împotriva regimului, împotriva URSS. Potrivit unui articol publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, erau interzise şi publicaţiile care ar fi prezentat manifestări ale „duşmanului de clasă” şi care popularizau actele artistice şi ştiinţifice „imperialiste”.

Scriitori contemporani care îndrăzneau să surprindă, în operele lor, realitatea politică şi socială din România comunistă, dar şi autori intraţi în eternitate, ale căror scrieri nu rezonau cu doctrinele de partid. Cu toţii au fost victimele comunismului, organele statului de la acea vreme îngrijindu-se ca toţi autorii sau titlurile „periculoase“ pentru sistem să fie scoase de pe raft sau să nici nu apuce să vadă lumina tiparului.

În acest sens, „în 1954, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 23 februarie, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor căpăta noi atribuţii: exercitarea controlului asupra conţinutului ziarelor, exercitarea controlului asupra conţinutului cărţilor, exercitarea controlului asupra emisiunilor posturilor de radio, exercitarea controlului asupra filmelor şi producţiilor teatrale, autorizarea importului şi exportului tuturor materialelor ce intrau în sfera sa de control, organizarea de şcoli şi cursuri pentru pregătirea cadrelor necesare instituţiei”, se precizează în docmentul IICCMER. De multe ori mă întreb, dacă nu ar fi fost atâta oportunism, trădări și crime cum ar fi arătat țara noastră? Nu reușesc să mi-o imaginez astfel. (sfârșit)


Descoperiri arheologice neașteptate pe traseul Drumului Expres Pitești-Craiova

Șantierele scot la lumină comori neașteptate ale trecutului nostru istoric. Dacă fonduri pentru cercetarea științifică nu se prea găsește, bine că înaintea buldozerelor și a escavatoarelor trec arheologii cu săpăligile și măturicile lor. Astfel Muzeul Judeţean Argeş a anunţat de curând realizarea unor descoperiri arheologice de excepţie pe şantierul drumului expres Piteşti-Craiova. Potrivit unui comunicat al instituţiei muzeale, s-a încheiat cercetarea arheologică preventivă aferentă asistenţei de specialitate pentru construcţia tronsoanelor II-IV ale drumului expres Piteşti-Craiova (DEx 12). Prin săpăturile arheologice începute în anul 2020 au fost investigate 11 situri, şase din judeţul Olt (Braneţ, Slătioara, Milcovul din Deal, Negreni, Buiceşti şi Cârstani) şi cinci din judeţul Argeş (Pădureţi, Podul Broşteni, Mârghia de Jos, Albota şi Recea). „Ultima etapă a acestui vast program de cercetare de teren (noiembrie-decembrie 2023) a fost alocată cercetării arheologice preventive a două monumente arheologice deosebit de importante din judeţul Argeş, pe traseul tronsonului IV al drumului expres: un sector din limesul roman transalutanus, situat pe teritoriul comunei Albota, şi un mormânt tumular preistoric situat în comuna Căteasca, la sud de Recea, în zona inelului de racordare a drumului expres la Autostrada Bucureşti-Piteşti”, se arată în comunicat.

Limesul transalutan, cunoscut şi cu denumirea populară „Troianul”, a funcţionat în secolele II-III după Hristos ca „frontieră” estică a Imperiului Roman, ce despărţea provincia Dacia de lumea barbară de la răsărit. Cercetarea din situl de la Albota a pus în evidenţă pentru prima oară, într-o manieră clară şi pe o lungime semnificativă, consistenţa şi structura acestei linii defensive şi de comunicare (val de pământ, şanţ, palisadă). De asemenea, un tumul preistoric cercetat ce face parte dintr-o necropolă mai întinsă, situată pe teritoriul actualelor sate Recea şi Cătanele din comuna Căteasca, conţine un mormânt de înhumaţie cu inventar funerar metalic (inele de buclă din aur și argint) ce ar data din zorii epocii bronzului. După rit, ritualul funerar și inventarul arheologic asociat, mormântul datează din zorii epocii bronzului (orizontul de înmormântări specific culturii Yamnaya, începutul mileniului al III-lea î.Hr.). Este cel mai vechi complex funerar de pe teritoriul judeţului Argeş care a beneficiat de o cercetare arheologică şi o documentare adecvată.

„Rezultatele acestor cercetări urmează să fie publicate ştiinţific şi expuse publicului larg în viitorul apropiat, după efectuarea tuturor analizelor şi investigaţiilor de laborator complexe şi interdisciplinare (pedologice, antropologice, arheozoologice, metalografice, radiocarbon etc.) necesitate de astfel de descoperiri. Cercetările de teren vor continua şi în 2024, cu etapa de supraveghere arheologică asigurată de Muzeul Judeţean Argeş pe traseul argeşean (tronsonul IV) al drumului expres aflat în construcţie”, se mai menţionează în comunicatul Muzeului Judeţean Argeş. La cercetări au participat și dr. Alin Frînculeasa (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova) și Andrei Heroiu (Vanderlay Arheo Hunedoara). Din partea Muzeului Județean Argeș, programul de asistență arheologică pentru DEx 12 este coordonat de arheologul expert dr. Dragoș Măndescu, vicepreședinte al Comisiei Naționale de Arheologie și membru al Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor. Un număr de 30 de gropi cu oseminte au fost descoperite pe șantierul drumului expres Craiova – Pitești, pe tronsonul I. În plus, tot acolo au fost găsite și monede foarte vechi, iar istoricii Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia care au făcut cercetări pentru a stabili din ce perioadă provin toate acestea au declarat. „Se observă două morminte de incineraţie din epoca romană a unei populaţii daco-romane din imperiul roman. Indivizii care au murit aici au fost incineraţi”, explică un arheolog. Situl arheologic se întinde pe cinci hectare și este localizat între Gârlești și Pielești. Mormintele au fost descoperite în urma săpăturilor. Sunt două tipuri de morminte: de înhumare și de incinerare.

Potrivit arheologilor, acest sit este unul complex, fiind vorba despre cinci așezări din epoci diferite, dar și de două necropole. „Am identificat un sit destul de complex în care avem documentate cel puţin cinci aşezări din epoci diferite. Alături de aceste asezări am descoperit şi două zone în care se înmormântau oamenii, două necropole”, declară Gabriel Bălan, arheolog din Alba Iulia. Cot la cot cu arheologii din Alba Iulia au lucrat şi 40 de localnici, aceștia fiind angajaţi de firma italiană care se ocupă de tronsonul 1 din drumul expres. Niciunul dintre ei nu ştia că aici, în zona unde cultivau porumb şi grâu, au fost două cimitire. Tronsonul 1 face parte din cele 4 tronsoane din drumul expres Craiova-Piteşti. Urme ale perenității acestui popor milenar ies la iveală oriunde se sapă pământul și se deschide acestă „capsulă” a timpului de-a pururi curgător. (G.V.G.)


Pașcu Balaci, Vechiul Testament relevat prin 300 de sonete

„Când vezi Sfânta Scriptură vezi un munte, e muntele din Isaia 2, e Sionul binecuvântării întru Legea Domnului, de aceea nu voi încerca să surprind toate structurile poetice desfășurate aici de cinstitul autor, ci doar să-i dau ceea ce este drept, ori de drept, domnia sa fiind avocat de profesie, și eu receptând această lucrare ca pe o deplin credibilă pledoarie pentru dovedirea veșniciei Cuvântului și a înveșnicirii încuvântatului. …Văd în poezia domnului Pașcu această pozitivitate ca o cale a plinirii unui chatarsis ce l-a adus la limanul lin a cuvântului. E, în fapt, o pasha/Pascu, o trecere de la moarte la viață, de la cuvintele ce mor la cuvântul/cuvintele cele veșnice care marchează prin dublul șapte voia desăvârșită a Creatorului de a-și plini cuvântul, neschimbabilitatea voii sale…Laudă lui, laudă peshahului Pașcu!” (Fragment din prefața Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă).

Se spune că talentul, fie el artistic, literar, poetic, oratoric, dar nu numai, se împlineşte în, şi întrece doar de „harul iubirii, dragostei, milei, bunătăţii şi căldurii omeneşti de nestins”. Însă, zicem noi, şi de curaşul şi asumarea spontaneităţii, sincerităţii, libertăţii, responsabile, de exprimare, de dovedirea abisurilor judecăţii, urate şi murdare, duhninde, ale atâtor decidenţi şi pretinşi eminenţi ai credinţei, cea din „vitraliile” şi limba(jul) căutării greşite, iresponsabile, şi, cu asupra de măsură, din cel al superbiei. Şi, pentru că am cerut, la un moment dat, illo tempore, „învaţă calea, rosteşte încă nerostitul, scrie încă nescrisul; dezleagă şi împărtăşeşte taina, care este mai mult decât „umbra memoriei” şi subtitlul unor gânduri, semănând a destin care se împarte între rugăciune şi melancolie; adaugă ştiinţei adevărul, acurateţea şi sobrietatea limbii vorbite odată de Dumnezeu şi mai lasă altfel de replici, spre a se opri naufragiul adevărului”, ei bine, de atunci, el, care înţelege mai bine decât noi, marile semnificaţii, tot (mai) scrie.

Cu alte cuvinte, calea livrescă (unică) şi scriitoricească a domnului Pașcu Balaci a aureolat, întâi de toate, printr-o „curiozitate culturală insaţiabilă” care a dus la o „structură spirituală caleidoscopică” şi, apoi, prin neîncetata, necontenita şi continua „reconstrucţie” intelectuală şi teologică, ajungând la nivelul de la care poate emite sau decretal; tocmai pentru că a dobândit sau căpătat convingerea şi certitudinea că biblia și teologia este poezia și ştiinţa – capodoperă a cunoaşterii şi a devenirii ori salvării în interiorul culturii. Acest fapt şi pentru că, în timp ce teologia este, deseori, ţinta insolenţei, indolenţei şi ignoranţei, din chiar pricina excesului de claritate sau limpezime, fidelitate şi adevăr, in actu, filosofia poate fi suspectată, ciclic, de precaritatea şi preaversatilitatea conştiinţei directorilor, diortositorilor, tălmăcitorilor, reformatorilor şi intruşilor ei.

În altă ordine de idei, plecând de la cele 300 de sonete ale autorului și, schimbând, puțin registrul dezbaterii noastre, vom remarca și sublinia că, spre deosebire de clasicul lirimului european, poezia, biblică ori scripturistică a vechiului testament însumează o serie de particularități singularizate. Una dintre ele, ritmul, nu se pliază pe varianta clasică a picioarelor metrice ci pe un sistem tonal, normativ mai târziu în cercetarea medieval. Această formă poetică, oarecum neconformă și atipică, a fost asimiulată ulterior de literatura patristică din primele veacuri și mai apoi transferată în poezia liturgică. În toate formele sale poezia biblică ori scripturistică păstrează ca specificitate paralelismul simbolistic și conceptual. De asemenea, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, în ciuda prezenței sale discrete la prima vedere, joacă în Biserica Ortodoxă un rol important. Accentul se pune în mod deosebit pe Psaltire, dar, pe de altă parte, se constată și folosirea destul de limitată în cult a celorlalte cărți. Credincioșii ortodocși sunt mai puțin obișnuiți cu lectura și studiul biblic decât este, de pildă, lumea iudaismului ortodox sau cea protestantă. Totuși, în Ortodoxie s-a păstrat un respect profund față de Scriptură. Chiar și în spațiul academic, Ortodoxia a rămas destul de precaută față de maniera critică dezvoltată în Apus, atât de către vechii protestanți, cât și, ulterior, de către catolici. Modul specific al ortodocșilor de a se raporta la Scriptură este prin „lupa” Sfinților Părinți, chiar dacă prin aceasta sunt lăsate deoparte unele întrebări care ar putea frământa mințile moderne.

Poezia canonică a textului sacru scripturistic începe să se identifice fragmentar în Pentateuh și mai apoi în cărțile istorice, „răspândită din antologiile preexilice, până la alcătuirile profetice ale lui Isaia 40-60 și Iov”. În funcție de subiectul abordat, poezia biblică a Vechiului Testament s-a conturat treptat în genuri lirice, conturându-se astfel: imnuri de laudă, plângeri sau lamentații (ex.: Plângerile lui Ieremia), mulțumiri și cântece de încredințare, până la Psalmii împărătești. Ca expresie lingvistică, poezia Sfintei Scripturi a fost integrată treptat în rânduiala cultică, deosebindu-se tot mai mult de clasicele compoziții din afara spaţiului sacru. Vom analiza în cele ce urmează câteva aspecte de specificitate desprinse din compoziţia textului sacru al Scripturii.

În primul rând, trebuie să avem în vedere forma și posibilitățile de interpretare sau, mai bine zis, cheia exegetică prin care se exprimă poezia biblică. Urmând istoria interpretării textului biblic de factură poetică, lingvistica şi hermeneutica biblică s-au concentrat într-o primă etapă spre ordonarea formatului stihometric din locaţiile scripturistice existente. Pe lângă formele clasice de expunere şi exprimare a textului biblic (aramaică, greacă, latină sau siriacă – caracterizate ca fiind „insensibile formei poetice”), regula formatului stihometric devenea accesibilă prin intermediul traducerilor moderne, cum ar fi de pildă cazul traducerilor englezeşti (cele mai uzuale astăzi mediilor protestante şi neoprotestante). „Versiunile ERV (English Revised Version) și ASV (American Standard Version) au publicat cărțile poetice în transpunerea stihometrică, însă a rămas pentru RSV (Revised Standard Version) să împlinească întocmai poeziile. Aceasta a constituit o contribuție particulară pentru o înțelegere aparte a Profeților” (The Interpreter’s Dictionary of the Bible. An Illustrated Encyclopedia, in four volumes, New York, Abingdon Press, Nashville, 1962, pp. 829-830).

Formele de interpretare pentru poezia biblică ori scrispturistică se raportează în principal la conceptul abordării paralele. De aici se desprind o serie de specificități și subabordări, cu adaptare la text și particularizare contextuală. Particularitate moștenită din tradiția iudaică, paralelismul biblic include o serie întreagă de paradoxuri și antiteze, legate obligatoriu ca interpretare unele de altele. Fiecare paralelism se raportează în principal la o notă de bază, aceasta fiind în genere elementul constitutiv și firul roșu al întregului text poetic. Prin acest „stih” (din gr. stich; lat. versus – rând, linie) se exprimă unitatea gramaticală și sintactică a întregii poezii. Prin extensie, această formă de unitate sintactică poate încorpora chiar două sau trei stihuri.

O primă formă de interpretare în poezia biblică se identifică drept „paralelism sinonimic”, fiind în acelaşi timp cel mai simplu și cel mai ușor de recunoscut. Este vorba despre preluarea repetitivă a aceluiași laitmotiv în formă lexicală diferită, pentru două sau mai multe stihuri. Avem, de pildă, exemplul Psalmului 23, vv. 1-2, unde termenul dominant (sau cel la care se face referire) este „pământ(ul)”: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea./ Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el”. După cum se poate bine observa şi din alte exemple relevante, mare parte a paralelismelor sinonimice nu sunt perfect sincronizate din punct de vedere etimologic, deducându-se mai degrabă din context.

O a doua formă de paralelism în poezia biblică este cea „antitetică”. Este lesne de înțeles că în această formă regăsim îmbrăcate și exprimate ideile opuse sau antitezele poetice. Putem aduce câteva exemple relevante din Psalmi și din Cartea Proverbelor: „Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Ps. 1, 6)/ „Strălucirea unui rege se sprijină pe mulţimea poporului, iar lipsa de supuşi este pieirea prinţului” (Solomon 14, 28); „Faima celor tineri este puterea lor şi podoaba celor bătrâni părul lor cărunt” (Solomon 20, 28). Asemenea paralelismului sinonimic, și cel antitetic poate fi exclusiv exprimat etimologic (cuprinzând în mod limpede antiteze lingvistice) sau poate fi dedus din context.

Cea de-a treia formă de abordare literar-lingvistică a textului sacru poetic se identifică în paralelismul sintetic sau formal. În acest stadiu se apelează la o analiză generică a formei, căutându-se o echivalență sintactică a celor două stihuri învecinate. Această metodă nu evidenţiază foarte concret elementele comparative, căutând mai degrabă definirea metrică a stihurilor. Aspectul stilistic începe să devină sesizabil prin intermediul accentelor masoretice, calculate de specialişti prin raportare la picioarele metrice încorporate în versetele textului biblic.

Aplicabilitatea practică a poeziei biblice ori scripturistice incumbă mai ales o asimilare existenţială. „Dicţionarul Biblic” deosebeşte aici mai multe genuri lirice, compatibile prin excelenţă cu textul sacru. În prima categorie avem „fragmentele poetice”, constând în diferite inserţiuni cuprinse în special în Pentateuh. Exemplificativ avem: „Cântarea lui Lameh” (cf. Fac. 4, 23-24); „Cântarea lui Miriam” (cf. Exod 15, 20-21); „Cântecul Arcei” (cf. Num. 10, 35-36); „Cântecul binelui” (cf. Num. 21, 17-18) etc.

Un alt gen al poeziei biblice se regăseşte în „antologii”, cuprinzând de data aceasta o structură lirică mult mai complexă, transpusă în echivalentul unei „cărţi” în care se deosebesc o serie de întâmplări complexe şi diferit poziţionate istoric. În „Cartea lui Iisus Sirah” se vorbeşte, pe de o parte, despre Iosua, care a oprit în loc luna şi soarele „până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor” (cf. Ios. 10, 13) şi, pe de altă parte, de David, care „a plâns pentru Saul şi pentru Ionatan” (cf. II Sam. 1, 17). Tipurile recurente şi nerecurente sunt legate în principal de marile evenimente din viaţa omului: naştere, căsătorie şi moarte. Aici putem identifica uşor specificul ritualic al poeziei biblice vechi-testamentare, aşa cum apare, de pildă, în „Cântarea lui Debora” (cf. Judecători 5). Tipul secular sau laic se raportează la fenomenele sociale din afara spaţiului sacru, în contextul profan, cum sunt „cântecul recoltei” (cf. Isaia 5, 1-7), anumite plângeri funebre (Ier. 9, 17-22), odele de biruinţă (cf. Is. 63, 1-6) sau neînţelegerile (Is. 45, 20-21; Mih. 1, 1-7). Genul sacru sau liturgic poartă în cea mai mare parte a sa responsabilitatea de practică ritualică, poezia sacră fiind confirmată cu titlul de cântare psalmodică. Şi de aici se desprind mai multe criterii de particularizare, reținând în special contextul predilect al folosirii sale cultice.

Nu în ultimul rând este necesar să amintim ca specie a lirismului biblic „poezia profetică”. Având rolul predilect de a transmite şi interpreta (după putinţă) lucrarea şi voinţa dumnezeiască, această manifestare revelată a poeziei biblice se deosebeşte de formele sacramentale şi sapienţiale tocmai prin faptul că mesajul ei conţine rezolvarea divină pentru „momentul social, politic şi religios de criză, atunci când cineva este nevoit să decidă asupra destinului oamenilor şi popoarelor”.

În concluzie, expunerea credinţei, contestarea, specularea, răstălmăcirea, deturnarea, denaturarea ei versus reiterarea nostalgică, nevoia şi visul unei epifanii/teofanii şi ulterioare anastasii, tocmai spre a o scăpa de formularistica aplatizării şi (de) reducţionismul afectiv – sentimental şi mental, îl determină pe vrednicul autor, să adordeze, să elaboreze şi să ordoneze sui generis implicarea, vitalitatea, vigoarea, realitatea, probitatea, irepresibilitatea, generozitatea, înrădăcinarea, intimitatea, taina, misterul şi paradoxul credinţei, ca imagine divină în facerea şi refacerea istoriei”. Şi a sublinia, ferm şi apăsat, că doar credinţa (numai credinţa în Dumnezeu iar nu credinţele) este aceea care dirijează toată energia (resursa vitală), spre eliberarea persoanei de limitele şi ecartul univesrului fizic; credinţa fiind, deci, „înţelegerea şi trăirea, adică, deplinătatea adevărului şi a vieţii”.

Iar credinciosul fiind inspirat şi proniat, călăuzit sau îndrumat la înţelegere, prudenţă ori precauţie, inclusiv poetul, scriitorul Pașcu Balaci, tocmai spre a (se) evita (lucru de care nu se dezic ateismul şi alte credinţe) „Judecăţile de valoare scrâşnite şi (s)forţarea limitelor fantasticului; şi a trăi sau a înţelege, cu calm, echilibru, luciditate, discernământ şi atâta luare aminte, cântecul de izbândă, victorie, biruinţă şi (de) slavă şi „cine/ce suntem” din întâlnirea genuine şi providenţială cu universal de forme şi aspiraţii ale unei minunate schimbări, taborice, la faţă, semnalate ori reflectate între multe altele, aici, în fascinantele sonete.

Dincolo de toate acestea, așa cum face de câte ori are ocazia, scriitorul Pașcu Balaci se întoarce la origini, la el acasă, în Țara Beiușului, pentru a explica de unde își trage seva și ceea ce îl inspiră în multipremiatele sale opera, cum, iată, o face, bunăoară și, acum, cu această binecuvântată ocazie.

„…Mama era foarte religioasă. Am avut și șansa de a face studiile la liceul din Beiuș. În cea mai grea clasă, casa a IX, pentru că noi veneam cu un nivel de cunoștințe redus și deodată am nimerit la Universitatea Bihorului. Când urcam scările la la clasa a IX-a C făceam cruce la Maica Domnului pe care comuniștii uitaseră să o înlăture. După instalarea comunismului, portretele marilor noștri episcopi greco-catolici au fost înlocuite cu: Marx, Engels, Lenin și Stalin. Și elevii de la Beiuș ca să râdă de noii episcopi comuniști îi numeau: Barbă Albă, Barbă Neagră, Barbă Cioc, Barbă Deloc … Această carte s-a născut din frica mea de moarte în timpul pandemiei. Nu m-am vaccinat, Antița a stăruit să nu mă duc la vaccin și bine a făcut. Am fost și bolnav, dar am biruit boala. Dar frica de moarte am trăit-o și am scris și niște sonete în timpul pandemiei pe care domnul Ioan Moldovan mi le-a publicat în Revista Familia. Era o teroare, era o teroare a morții, erau străzile pustii. Era ceva de neînțeles și această teamă am simțit-o până în măduva ființei mele. Am recitit Biblia, ne rugam în fiecare seară, eu și cu Antița. Și iată a trecut un an de când m-am întors din Israel, din Țara Sfântă, și bine am făcut că iată ce se întâmplă acolo azi. Am fost și în Israel, am trăit cu această frică de moarte și iată că rezultatul e această carte cu 300 de sonete ale Vechiului Testament. Unii au spus că mai bine spuneai 300 de sonete revelate din Vechiul Testament, acum nu pot să spun că a fost o revelație, fiindcă mai ales sfinții trăiesc o revelație, una e revelația, alta e relevația. Am vorbit și cu Editura Școala Ardeleană de la Cluj și am convenit ca forma să fie mai simplă: relevat… Am scris aceste poeme într-un iureș, cred că vreme de patru luni am scris aceste sonete. Eram cu adevărat inspirat și am și scris cu bucurie, înconjurat de 7 Biblii, 7 ediții. Am căutat să surprind toate evenimentele care sunt cuprinse în Vechiul Testament de la Geneză și până la sfârșit” a spus Pașcu Balaci cu prilejul lansării, la Oradea, a acestui volum minunat și deosebit.

Altiminteri, în încheiere, vom sublinia faptul că, volumul ori cartea domnului Pașcu Balaci reprezintă, ca şi celelalte lucrări ale sale, pentru cultura (inclusiv cea teologică) românească, atât un catalizator de stare meditative sau reflexiv, cât şi un suport veritabil pentru consolidarea, întărirea în credinţă şi sporirea, progresul ori creşterea în virtute!…

Încă odată, adresez sincere felicitări, alese aprecieri şi urări de multe împliniri şi deosebite succese, în continuare, harnicului şi vrednicului scriitor, poet și teolog – Pașcu Balaci!…


Numărul 660

Descarcă PDF


Procese colective contra Uniunii Europene!

Potrivit Tratatului Uniunii Europene, în cadrul Uniunii se iau decizii cu respectarea deplina a principiului transparenței și cât mai aproape de cetățeni (art. 1). De asemenea, din același Tratat rezultă că Uniunea acționează, în conținut și formă, în condiții care nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor (art. 5 alin.4) și că, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre, dar pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii (art. 4 alin.3). În chestiunea privitoare la afacerile și supraviețuirea țăranilor & fermierilor europeni, Uniunea a acționat fără transparență, cu mult dincolo de interesele reale și naturale ale cetățenilor, într-un scop fixat de pseudo-știință, pentru atingerea unui obiectiv – himeră: net zero (emisii de dioxid de carbon neutre) și agricultură sustenabilă, artificială. Acțiunile de descurajare, taxele, amputarea subvențiilor și dumpingul de facto cu produse ucrainiene sau rusești au determinat falimente, dificultăți economice, ruperea lanțurilor locale de aprovizionare și, în viitorul apropiat, au potențialul de a sărăci și înfometa populația.

De asemenea, în intenția declarată de a susține eforturile de război ale Ucrainei, Uniunea a permis apariția pe piața europeană a produselor agricole ucrainene sau chiar rusești. În România, asta se întâmplă în varianta tranzitării unor țări membre, urmată de depozitarea în alte țări membre, care permit, ulterior, reintroducerea acestor produse în piață ca și când ar fi produse europene sau indigene. A rezultat o serie de alte dificultăți economice majore ale fermierilor, care nu mai pot vinde recolta din cauza competiției neloiale cu produsele ucrainene sau chiar rusești. Or, potrivit art. 3 alin.1 din Tratatul uniunii Europene, Uniunea urmărește să promoveze bunăstarea popoarelor sale. De asemenea, paragraful 8 din Preambulul Tratatului statuează că semnatarii tratatului au fost „hotărâți să-și consolideze economiile naționale”.

Este evident că niciunul dintre aceste obiective nu apare ca fiind primordial sau măcar luat în considerare de către Uniune, la momentul demarării acțiunilor referitoare la agenda verde și, respectiv, la susținerea eforturilor de război ale Ucrainei. Așa fiind, orice cetățean european sau persoană juridică resortisantă a unui stat membru al Uniunii Europene poate formula acțiune în justiție contra Uniunii, atât pentru anularea unor acte normative ale acesteia, cât și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de acțiunile Uniunii care încalcă sau depășesc obiectivele Uniunii fixate de Tratat.

Foarte important de știut: alături de Uniune, ca instituție – pârâtă, pot fi chemați în judecată și reprezentanții legali și birocrații care au determinat luarea deciziilor prejudiciabile pentru cetățenii sau persoanelor juridice – reclamanți. Litigiile se vor derula în fața Tribunalului de la Luxemburg. Nu e nimic de temut, am mai bătut deja Comisia Europeană acolo, în speța Oltchim.

Fermierii români pot începe demersurile pentru un proces colectiv contra Uniunii Europene, având ca țintă: (i) Anularea acelor acte normative care au impus treptat agenda „verde” actuală a UE, o agenda contrară intereselor cetățenilor, economiei și societății UE, începând cu Green Deal, PNRR și politica greșită din pandemie și continuând cu politica greșită de susținere a economiei Ucrainei și a Rusiei, în dauna celei europene; (ii) Despăgubirea pentru prejudiciile și falimentele cauzate de acțiunea legislative, administrativă și birocratică a Uniunii, în cele trei domenii de mai sus (ecologia greșit înțeleasă și aplicată, politica nocivă de sănătate publică, dumpingul permis produselor din Ucraina și Rusia). Notă: și Statul român poate fi dat în judecată, la instanțele din țară, pentru scopul de la pct. (ii). (Pentru detalii și eventuala înscriere în lista de aderenți la aceste procese colective, se pot trimite mesaje la adresa: secretariat@piperea.ro).


Posibile variante și consecințe ale încheierii războiului din Ucraina …

Peste puțin timp (24 februarie) se împlinesc doi ani de când hoardele muscălești, încredințate de stafful kremlinisto-putinist că sunt o superputere planetară, care staff era convins că – taman ca la rapida ocupare a Peninsulei Crimeea în anul 2014 – occidentalii (SUA, Uniunea Europeană, NATO) nu vor reacționa nici de această dată, lăsând barbaria rusească să-și facă mendrele la porțile Europei, că mica armată ucraineană (mică în comparație cu beteagul colos postsovietic) va face pe ea de frica interminabilului cârnat anacronico-moscovit și că totul (ocuparea Kievului și instalarea unui guvern marionetă) se va decide printr-un victorios blitzkrieg, de când, vasăzică, hoardele muscălești au atacat Ucraina din mai multe părți (est, nord, sud), cu ticăloasa intenție să o subjuge și să o includă nu doar în sfera rusească de influență, ci chiar în noul imperiu moscovit, la a cărui (imposibilă) refacere, Putin și ciracii săi visează cu ochii deschiși. Dar iată că, mai ceva ca în scurtul și furtunosul război finlandezo-sovietic (30 noiembrie 1939-martie 1940), când micuța și curajoasa armată a mareșalului Carl Gustaf Mannerheim a provocat uriașe pierderi celei staliniste, armata și poporul ucrainean (desigur, cu imensul ajutor logistico-material primit de la occidentali și aliații acestora – japonezi, australieni etc.), nu numai că rezistă de doi ani la haoticele asalturi ale trupelor rusești și la furibundele lor bombardamente (inclusiv cu drone iraniene și obuze nord-coreene), dar – necontenit ajutați, încurajați și instruiți de grosul țărilor NATO, în principal de anglo-americani și nemți – ei toți, trupele regulate și cetățenii cu dragoste de țară, au făcut adevărate ravagii în rândul invadatorilor, ravagii cu mult mai mari ca în cei aproape zece ani (1979-1989) de război sovieto-afgan: circa 300.000 de morți și răniți, precum și distrugerea/deteriorarea a zeci de mii de tancuri, tunuri și blindate (e drept, unele dintre ele din perioada bolșevică), sute de avioane și elicoptere, zeci de nave și ambarcațiuni etc.

Dacă la toate astea mai adăugăm sancțiunile economice, scăderea dramatică a nivelului de trai, exodul milioanelor de specialiști, blocarea conturilor rusești din străinătate și confiscarea fabuloaselor averi ale miliardarilor kremliniști pe toate meridianele lumii libere (păi da, că toți alde ăștia, politruci și afaceriști ultradubioși, își trimit progeniturile, își cumpără proprietăți și-și depun banii în Occidentul „putred”, de regulă în Marea Britanie și Statele Unite, nicidecum în China sau Coreea de Nord!), avem aproximativa imagine reală a situației interne din Federația Rusă și a sporului nemulțumirii maselor, de-abia ținute în frâu de mincinoasa propagandă oficială și de măsurile brutale (legi anume concepute, amenințări, arestări, întemnițări, „sinucideri” și asasinate comandate/dirijate) luate de autoritățile primitive (a se citi „după chipul și asemănarea Putinosului”) împotriva tuturor adversarilor regimului și a formelor nonviolente de protest public.

Da, căci așa cum prevede arbitrariul oricărei dictaturi (aproape toate dictaturile trecute și prezente au origini asiatice!), demonocrația kremlinisto-putinistă, urmașa celei bolșevico-stalinistă, nu admite diversitatea opiniilor, ci doar uniformizarea și sterilizarea social-intelectuală, consecințe care decurg cu necesitate în toate compartimentele de activitate, inclusiv în cel militaro-strategic, din aplicarea fără crâcnire a „atotștiinței” liderului providențial (sic!), oricât ar fi acesta de neinstruit și absurd, respectiv de nociv pentru națiunea sa (în special) și pentru omenire (în general).

Unde mai punem la socoteală cele două adevăruri istorice: a) Uniunea Sovietică, cel puțin în faza ei leninistă, s-a ridicat pe ruinele imperiului țarist cu sprijinul politico-financiar și tehnologic al germanilor și anglo-francezilor, apoi al americanilor (electrificare, rețele de căi ferate și drumuri moderne etc.), toți aceștia – ne informează Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) – nu și-au urmărit doar propriile interese economice, ci, mai presus de ele și între anumite limite rezonabile, să facă din Rusia țaristă și urmașele ei „marele Stat-tampon dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia”; b)Federația Rusă este urmașa de fapt, discutabil dacă și de drept, a fostei Uniuni Sovietice, în ceea ce privește teritoriul (cea mai întinsă țară din lume), industria grea, armata și arsenalul nuclear, dar fără redutabilele atuuri care făceau din aceasta o supraputere planetară, dovadă lungul război rece pe care l-a dus cu SUA și întregul Occident, în pofida faptului că masivele ajutoare americane (de la tancuri și până la medicamente) au propulsat-o în învingătoarea Germaniei naziste: o mai mare întindere, populație, putere economică și militară, bașca enorma sferă de influență în Europa centrală și de est, Asia (China, Mongolia, Coreea de Nord, Cuba), Africa și America latină.

Cu toate astea, nefăcând față competiției cu Statele Unite, inclusiv în costisitoarea spirală a înarmărilor ultramoderne (lucru recunoscut de liderul sovietic Mihail Gorbaciov la întâlnirea de la Malta cu președintele american George Bush senior), Uniunea Sovietică se desființează prin Declarația din 26 decembrie 1991 a Sovietului Suprem al URSS, Declarație care recunoaște independența a 12 republici și crearea Comunității Statelor Independente (CSI).

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de aceste realități istorice, total potrivnice tendințelor imperialiste ale actualilor kremliniști, Putinosul – pozând în vrednic urmaș al megacriminalului I.V.Stalin – își consolidează poziția politică prin corupție, șantaj, ipocrizie, minciună, frică și teroare, apoi, în ciuda avertismentelor primite din marea diplomație, el decide că Rusia (cică „mare putere militară și economică” după mintea lui tulburată) este capabilă să refacă sinistrul imperiu de odinioară, astfel el având șansa să devină egalul lui Ivan cel Groaznic, Petru I și Iosif cel Fioros, chiar cu riscul ca nevolnica și depopulata Federație să fie transformată într-un stat autarhic. Dar, mai înainte de-a scoate sabia împotriva întregii lumi (mai puțin împotriva Chinei și a câtorva stătulețe, precum Coreea de Nord, Venezuela, Ungaria sau Eritreea), trebuia – aidoma Germaniei hitleriste – să-și verifice potențialul agresiv prin neconcludentele conflicte cu Cecenia și Georgia, iar în 2014 prin lesnicioasa și rapida ocupare a Peninsulei Crimeea. Atenție, nu trebuie omis motivul economic pentru care Crimeea, de drept a Hoardei de Aur, a fost ocupată în anul 2014 de către ruși! Iar motivul economic constă în aceea că, pe platforma continentală a peninsulei, Ucraina a descoperit importante resurse de petrol și hidrocarburi, lucru care i-ar fi asigurat independența energetică, evident, în dauna intereselor poltico-financiare ale mastodontului muscălesc…

După doi ani de război, nimicitor pentru ucraineni și ruinător pentru ruși, la orizont se întrevăd următoarele variante/strategii de încetare a focului: 1) Printr-un armistițiu, nu pierde și nu câștigă niciuna dintre cele două părți: Rusia își retrage armata din Crimeea și teritoriile ucrainene ocupate, care dobândesc statutul de zonă demilitarizată (ceva asemănător cu zona demilitarizată dintre Coreea de Nord și de Sud), sub administrație ONU; 2) Putin și zeloșii lui ciraci (alde Lavrov, Șoigu, Gherasimov, Peskov etc.) renunță la putere, aceasta fiind preluată de politicieni neconflictuali și capabili să angajeze Rusia pe calea autenticelor reforme democratice; 3) Putin este înlăturat de la putere sau chiar lichidat de reformiști (cam așa cum pretorienii le făceau felul împăraților romani degenerați), caz în care, mai iute ca în celelalte variante, războiul încetează, căci de îndată este aplicată recomandarea lui Alexandr Soljenițîn din Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX (Editura Anastasia, 1995): „A reconstitui URSS-ul este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus, pentru totdeauna”! Iar în Capitolul V al opusculului, scriitorul adaugă (și prin aceasta își întărește recomandarea): „Că nu avem nevoie de un imperiu sovietic și că el a fost pentru noi nefast, este concluzia la care am ajuns în primii ani de după război, când mă aflam internat în lagăr”…

N.B.: Cu cât Putin se cramponează mai mult de putere și în felul acesta, în așteptarea unei victorii răsunătoare, prelungește conflictul ruso-ucrainean, cu atât sunt mai mari șansele ca, printr-o implozie (posibil o revoltă de proporții sau un război civil), Federația Rusă să aibă aceeași soartă ca Uniunea Sovietică și Iugoslavia. 


Ca-n robie?!… Nu, chiar robie!…

Suntem împiedicați să mai folosim diferite cuvinte, ele au devenit nefolositoare și nu mai sunt apreciate, acestea sunt: iubire, adevăr, dreptate, religie, pace. La televizor noile filme sunt cu roboți, moarte, război. Suntem robii unei minciuni sau trăim în robia influențelor politice. Nimeni nu mai vorbește despre adevăratul om, au apărut alți oameni cu alte năzuințe. Adică fără de ele… Viziunea lui Zamolxis de acum 2400 de ani ne surprinde prin Socrate într-o discuție în lucrarea „Carmides” prin Platon (427-347 Î.H.) și spune ce l-a învățat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxis, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neținându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om în întregul său, vin de la suflet și de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea”.

Am ales titlul acestui articol și în amintirea unui roman scris de William Somerset Maugham, un roman extraordinar de frumos. Maugham a ales titlul ”Robie” dintr-o secțiune din Etica lui Spinoza. De la înțelepciunea acelor timpuri și de la frumusețea gândirii, am ajuns la aceste vremuri triste. Sufletul spune Zamolxis, trebuie păstrat sănătos pentru ca întregul să fie sănătos, dar cineva parcă ne distruge sufletul.

Văd cum steagul cu stele este cusut cu ipocrizia robiei planetare. Scriitorul Alexandru Petria scrie în această dimineață: ”Englezii se pregătesc să-l extrădeze pe Julian Assange în aceste zile, americanilor. Este un abuz de putere, o bătaie de joc la adresa democrației, din care SUA și-a făcut calul de bătaie al propagandei de decenii. „Sunt pe moarte. Încet, dar sigur. Sunt epuizat… Totul pentru că am făcut publice crimele de război. Pentru a deschide ochii societăților și a arăta de ce guvernele au păstrat tăcerea. Mor în apropierea voastră, și mă tem că presa, libertatea și democrația mor alături de mine – Julian Assange”… Sau când văd că: ”Dr. Meryl Nass explică modul în care tratatul de pandemie propus de OMS va permite OMS „să preia jurisdicția asupra tuturor lucrurilor din lume, spunând că schimbările climatice, animalele, plantele, sistemele de apă și ecosistemele sunt toate esențiale pentru sănătate”. În plus, va elimina protecția drepturilor omului, va impune cenzura și pașapoartele digitale, va cere guvernelor să promoveze o singură narațiune „oficială” și va permite OMS să declare „pandemii” dintr-un capriciu”. Am văzut cum mini-stresata noastră de la externe s-a întâlnit în SUA cu fosta soție a lui Bill Gates și cu ,,marea” doamnă Clinton. Doamna care nu s-a clintit de la nimic și a adus doar rău pe capul omului de rând. Vor să mai pună de o pandemie pentru a înțelege cine sunt șefii…? Știu, nu contează câți mor, contează cine câștigă. Toți suntem supărați pe domnul Putin că a murit Aleksei Navalnîi în închisoare, la schimb îl omorâm pe Julian Assange.

O, da…! În dezvăluirile și prin discuția dintre Socrate și Caramides ce se găsește în lucrarea „Caramides” a lui Platon, unde este relatat un dialog între cei doi filozofi. Socrate începe prin a-l întreba pe Caramides și pe alți tineri despre concepția lor despre curaj. În conversația lor, Socrate explorează diferite idei și argumente referitoare la curaj, până când ajung la o concluzie comună. Astfel, dezvăluirea lui Platon despre discuția lui Socrate cu Caramides are ca principal obiectiv explorarea conceptului de curaj și modalitățile de a-l dobândi.

Dar ce să facem, noi nu mai credem în înțelepciunea din mitologie, avem omul nou. Zamolxis este o figură mitologică din credința tracilor, despre care Herodot relatează în lucrările sale. Zamolxis ar fi fost un înțelept și un profet, considerat uneori chiar un zeu. Se spune că Zamolxis ar fi trăit cu triburile tracilor și ar fi fost mentorul lui Pitagora. În ceea ce privește conceptul de suflet, tradiția tracă sugerează că Zamolxis ar fi predicat idei legate de nemurirea sufletului și de reîncarnare. Se credea că învățăturile lui Zamolxis ar fi ajutat tracii să-și înțeleagă mai bine locul în univers și să-și găsească scopul în viață. Astfel, legenda lui Zamolxis este strâns legată de ideile despre spiritualitate și nemurirea sufletului în cultura tracă.

Domnule Socrate te rugăm să ne povestești despre învățăturile și filosofia lui Zamolxis, și ne spune despre ideile legate de spiritualitate, nemurirea sufletului și reîncarnare. Asta pentru că ai subliniat importanța înțelepciunii și a căutării de sine și tot ce ai învățat de la Zamolxis. Iar tracii nu au trăit ca robi niciodată, ei au fost oameni liberi și aveau suflet pe care îl vindecau cu înțelepciune…!


Nevoia omului de fericire…

Fericirea nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte. Fiind, deci, în egală măsură produsul şi generatorul echilibrului lăuntric al omului, un echilibru de primă importanţă pentru orientali (chinezi, japonezi, indieni), este cât se poate de evident că fericirea va fi savurată doar acolo unde acţionează în interdependenţă următorii doi factori: a) Mişcarea fericirii are loc în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine, fapt care garantează că dacă credinţa şi iubirea sunt sincere şi atotcuprinzătoare, atunci omul – numai întrucât urmăreşte prioritar binele moral, iar nu binele fizic (hedonic) – are toate şansele ca din bun să devină mai bun, caz în care ea (fericirea) dobândeşte consistenţă şi durabilitate; b) Direcţia de acţiune pentru cunoaşterea adevăratei fericiri este dinspre interior spre exterior, dinspre individ spre semeni, desigur, cu inerentele întoarceri şi autoreglări ale focarului de iradiere.

Cum simplitatea şi cumpătarea sunt condiţii indispensabile întru atingerea stării de fericire urcată până la beatitudine (Cu înţelepciune se spune: Nu este bogat cel care doreşte tot mai mult, ci cel care se mulţumeşte cu tot mai puţin!), pe bună dreptate Mântuitorul ne îndeamnă să nu adunăm bogăţii pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii, ci să adunăm bogăţii nepieritoare. Or, e limpede pentru oricine, că astfel de bogăţii nepieritoare nu pot să vină decât din lăuntricitatea omului, rodite fiind de acea scânteie divină cu care au fost înzestrate de la facere toate fiinţele scormonitoare şi cârtitoare, ce cu mândrie-şi spun fiinţe conştiente şi raţionale.

Pentru unii dintre oameni fericirea este iluzorie – o adevărata Fata Morgana. Să fie pentru cei bogaţi din pricina îmbuibării, care inevitabil atrage după sine plictiseala, nemulţumirea şi, în final, dezgustul faţă de toţi şi toate, ori – în cazul celor mulţi şi săraci – să fie din pricina nenumăratelor eşecuri şi decepţii de care au parte în viaţă?! Poate că de aici derivă graba periculoasă de care dau dovadă cei mulţi şi neîncrezători de a-i inhala fericirii parfumul ameţitor, atunci când ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri ba pun semnul de egalitate între fericire şi mulţumire trupească, recte satisfacţie, ba se tupilează după justificări de genul: „Avem o singură viaţă, şi aceea scurtă”, prin urmare „Să stoarcem de vlaga plăcerii fiecare clipă care trece”!)… Dar dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, în cele mai multe cazuri suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, fapt care dovedeşte în ce grad alarmant de inuman ne-am obişnuit cu ideea că nefericirea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Căci cum altfel se explică că trecem zilnic pe lângă ea, aproape fără s-o băgăm în seamă, cu toate că ne face o deosebită plăcere să apărem în ochii semenilor ca buni şi simţitori?!…Fireşte, nu la fel stau lucrurile în cazul ipocriţilor în general, al ipocriţilor cu ştaif politic în special, care – în silinţa lor cabotină de a părea ceea ce nu sunt – izbutesc totuşi să-şi ascundă deseori găunoşenia minţilor şi inimilor sub poleiala aparenţelor.

După aceste exerciţii pe marginea fericirii şi a nefericirii, ni se impun atenţiei următoarele două întrebări: 1) Care este raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă?; 2) Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?

1) Am fi tentaţi să răspundem că raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă este similar cu cel dintre parte şi întreg. Şi cum „întregul precede partea” (Aristotel), concluzia care se impune cu necesitate nu poate să fie decât următoarea: Fericirea colectivă, mai exact cea universală (generală), o devansează în timp şi o prefigurează în alcătuire pe cea individuală! Toate ca toate, dar – fie că urmăm firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei – posibila înfiripare a fericirii după logica de mai sus este copios contrazisă de logica apariţiei Universului, iar mai apoi a vieţii ca parte componentă a lumii înconjurătoare. Căci dacă suntem adepţii creaţionismului, atunci trebuie să admitem că văzutele şi nevăzutele sunt opera unui Creator suprem şi că în Universul de-nceput, la fel ca-n anturajul divin al acelor „momente” situate dincolo de timp, domnea ordinea şi armonia. Dar ordinea şi armonia, prin însăşi esenţa lor exclud apariţia şi fiinţarea asperităţilor de tipul dizarmoniei, perturbaţiilor şi şocurilor, după cum – cu întreaga lor fiinţă înveşmântată în haina de gală a echilibrului perfect – ele se opun din răsputeri germinării şi proliferării răului sub diversele lui înfăţişări: cruzime, trufie, minciună, ipocrizie, ambiţie, invidie, lăudăroşenie etc. Prin urmare, este cât se poate de rezonabil să gândim că în acele vremuri ireale pentru puterea temporală a minţii omeneşti, fericirea era atotprezentă şi atotbiruitoare. De fapt e impropriu să spunem atotbiruitoare, pentru că ea nu reprezenta rezultatul unei biruinţe în lupta aprigă cu forţele răului, aşa cum se va întâmpla după apariţia celor două perturbaţii – azvârlirea din ceruri a trufaşului Lucifer, respectiv scoaterea din Eden a perechii umane neascultătoare, perturbaţii care nu numai că au provocat un serios dezechilibru în pacea şi armonia primordială (nerefăcut până în clipa de faţă), dar au generat totodată perechile antipodale: bine-rău, univers moral divin-univers moral uman. Căci logica presupunerilor admise în acest loc ne obligă să vedem chipul Universului primordial, implicit al lumii celeste, scăldat în lumina armoniei, păcii şi fericirii. E drept, o fericire statică, perfect adaptată la acea lume senină şi netulburată, altfel spus o fericire niţel cam ternă şi atât de îndepărtată de fericirea zbuciumată a omului truditor şi căutător…

Presupunând că asta ar fi succesiunea fericirii: de la fericirea universală preadamică la cea individuală (perechea umană izgonită din Eden), iar de la Adam şi Eva din nou la cea colectivă (comunităţile umane de la ginţi şi triburi până la naţiunile moderne), tot nu s-a pus punctul pe i în problema raportului fericire colectivă-fericire individuală. Ajunşi în acest punct al dezbaterii, clarificarea raportului de mai sus depinde de modul cum este văzut şi înţeles marele Creator: Dacă El este asimilat cu o persoană distinctă, perfect individualizată, fie ea chiar atotştiutoare şi atotputernică, raportul devine unul de la fericirea individuală la cea universală, din nou trebuind să admitem că El, izvor de iubire şi bunătate, nu putea să nu fie cuprins de fericire în „momentele” creaţiei şi că această stare a difuzat-o în întreaga Sa creaţie. În chestiunea de faţă, mult mai logică pentru mintea umană pare a fi imaginea unui Atoatefăcător panteist, adică identic cu creaţia Sa. În această variantă difuzarea nu-şi mai are sens, căci Dumnezeul iubirii, bunătăţii şi fericirii se dezvăluie în fiecare atom, şi astfel raportul devine de îndată de rangul general-general, mai bine zis de rangul universal-universal.

Mergând pe firul evoluţiei, cu hazardantele presupuneri despre apariţia Universului şi cu enormele sale hiatusuri în explicaţiile pretins ştiinţifice despre apariţia vieţii şi evoluţia speciilor, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba dimpotrivă. Căci de unde armonie şi fericire într-un univers în necontenită expansiune, un univers care în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani a irupt printr-o formidabilă explozie (fenomenul Big Bang) dintr-o singularitate primordială înzestrată cu energie infinită? Or, e clar pentru orice om cu scaun la cap că această teorie hazardanto-mecanicistă nu oferă decât explicaţii cel mult puerile cu privire la infinitatea materiei şi energiei, respectiv la infinitatea Universului în timp şi spaţiu. De fapt, sunt teorii după modelul scenariilor privind evoluţia speciilor, un domeniu în care adepţii evoluţionismului nu au reuşit de la Darwin încoace să descopere nici măcar o fosilă intermediară, cu toate că însuşi părintele teoriei avertiza că progenitura sa este în mare pericol fără argumente de acest gen… Astfel stând lucrurile, deci admiţând că omul ar fi evoluat din maimuţe antropoide, se subînţelege că însăşi fericirea reprezintă un câştig al evoluţiei, deodată cu gândirea, limbajul, afecţiunea şi conduita morală.

Prin urmare, dacă facem abstracţie de acele însoţiri în haite sau cete aidoma sălbăticiunilor, pentru ca în acest mod oamenii de-atunci să facă mai lesne faţă nenumăratelor primejdii, însoţiri care-şi află corespondenţa mai degrabă în spiritul de turmă şi în instinctul de conservare decât în solidaritatea conştient-umană (o solidaritate dătătoare de comunităţi temeinic închegate şi aflătoare a momentelor de fericire prin iubire, izbânzi şi îndestulare), atunci avem dovada neîndoielnică cum că în varianta evoluţionistă raportul despre care facem vorbire înclină cu autoritate în favoarea fericirii individuale. Căci – nu-i aşa? – istoria omului nu este altceva decât istoria egoismului şi a cruzimii acestuia. Iar evoluţia lui din punct de vedere social şi moral-spiritual este un argument în plus că fericirea colectivă (cel puţin la români) constituie o perpetuă posibilitate, îndeosebi în programele partidelor şi în campaniile lor electorale, dar numai şi numai în spatele fericirii individuale! Felul cum acţionează politicienii de pretutindeni, nu numai ai noştri, este cât se poate de grăitor în acest sens…

2) Cât priveşte întrebarea: Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?, ei bine, ea este veche de când lumea. Din totdeauna, mai exact de când omul a început să gândească şi a realizat importanţa politicii, iar prin politică pe cea a organizării din ce în ce mai precisă, dar şi mai extinsă (la început ginţile şi triburile – comunităţi bazate pe înrudiri, apoi popoarele şi naţiunile – vaste comunităţi bazate pe unitatea de limbă, tradiţii şi teritoriu, respectiv pe istorie comună, astăzi megacomunităţi sau uniuni politico-economico-militare de naţiuni), din totdeauna, aşadar, omul a luptat din răsputeri fie pentru a-şi apăra libertatea ameninţată de agresori, fie pentru a şi-o recâştiga atunci când neşansa şi ceasul rău i-o răpeau. Pentru că fericirea deplină nu poate fi savurată decât în libertate! Numai bunul Dumnezeu ştie câţi oameni au murit de-a lungul istoriei luptând pentru libertatea lor şi a celor dragi: răscoala lui Spartacus, răscoalele şerbilor împotriva nobililor, luptele purtate de români cu turcii, tătarii, ungurii şi ruşii pentru apărarea gliei străbune, zecile de milioane de jertfe omeneşti din primul şi al doilea război mondial, războaiele din Ucraina și Orientul Apropiat etc. E drept, au fost şi încă mai sunt din aceia care cred că sabia nu taie capul plecat şi care se străduiesc să-şi construiască un dram de fericire după chipul şi asemănarea cu noua lor anatomie – o fericire în genunchi! Dar Însuşi Mântuitorul, în condiţiile vitrege de la acea vreme când evreii erau sub stăpânirea romanilor, sublinia nevoia de libertate – o libertate articulată pe credinţă şi demnitate -, de altminteri singura cale care-l duce pe om înspre fericire: „Adevărul vă va face liberi”!

Fireşte, în numele credinţei s-au comis şi continuă să se comită excese, de-ar fi să amintim din trecut doar de cruciade, encomienda (războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor) şi de războaiele fratricide dintre catolici şi protestanţi (hughenoţi), respectiv de jihad (războiul musulmanilor împotriva necredincioşilor în Alah şi profetul lui Mohamed), care în zilele noastre se continuă sub oribilul chip al actelor teroriste…

Se ştie prea bine că războaiele nu contribuie decât la escaladarea violenţei şi agresiunii, nicidecum la instaurarea păcii şi înţelegerii între oameni, popoare şi credinţe. Iată motivul pentru care Mântuitorul afirma în învăţăturile Sale că „cine va scoate sabia, de sabie va pieri”. Prin urmare, la rău să nu răspunzi cu un alt rău, deoarece asemenea unui bulgăre de zăpadă care în rostogolirea lui la vale provoacă o adevărată avalanşă, tot aşa răul – alimentat cu trufie şi intoleranţă – are puterea necurată de a-i transforma pe oameni în brute respingătoare. Istoria ne oferă nenumărate exemple de monştri cu înfăţişări umane, care se delectau cu suferinţele semenilor torturaţi: inchizitorii, naziştii, bolşevicii lui Lenin şi Stalin, torţionarii din închisorile politice româneşti, Putin și ciracii lui etc.

Acum până nu-i prea târziu, toţi locuitorii acestei planete (fiecare cu câtimea sa) pot contribui la salvarea vieţii şi la angajarea omenirii pe drumul ce urcă înspre fericirea deplină, prin studiul la zi al Decalogului şi prin aplicarea cu stricteţe a poruncilor cuprinse în el, inclusiv pe timp de noapte. Bisericile, şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste (creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism, iar toate marile credinţe să se apropie până la identificarea şi activarea tuturor acelor zone comune cu mare impact asupra omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii este acela de a-i face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai fericiţi. La rîndul lor liderii politici şi conducătorii militari pot contribui la această veritabilă renaştere a omenirii prin renunţarea la ambiţii şi orgolii cu sau fără iz patriotic, respectiv prin trecerea de îndată la dezarmare.


Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române (1)

De-a lungul istoriei noastre au existat în cadrul elitelor oportuniști și trădători care au contribuit la schimbarea cursului normal al evenimentelor, influențând în rău viața neamului pe care îl „slujeau“. Înainte de a intra în miezul subiectului pe care doresc să-l analizez, pentru a înțelege mai bine termenii de: oportunism și trădător, vom consulta împreună DEX: oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului. Să vedem, ce înseamnă trădare: Trădare (în limba română veche și hiclenie, hainie, hainlâc, predanie), este denumită fapta de a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc. Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule, cum au fost academicienii Academiei Române care au criticat opera lui Constantin Brâncuși care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și soarta românilor. In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Munții Balcani, Marea Neagră și Nistru. Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac și, în jurul anului 44 i.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.

Și, la puțin timp după aceea, tot unei conspirații i-a căzut victimă și Burebista. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăți pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista și le-au împărțit între ei.

Încă de la Decebal au existat trădători, datorită acestora acesta a fost înconjurat de armata romană. „Opt călăreţi romani, cu coifuri, scuturi şi lănci, vin din stânga, pe două drumuri diferite. Mişcările lor sunt cu atât mai violente, cu cât sunt situaţi mai aproape de centrul scenei. Trei dintre ei ameninţă cu lăncile un pileat căzut la rădăcina unui stejar – personajul principal al scenei, regele dacilor. Încercarea de a se refugia dincolo de munţi i-a fost zadarnică. Duşmanii, informaţi asupra drumului ce-l alesese, l-au încercuit şi i-au tăiat calea: în dreapta stejarului – care, de data aceasta, nu închide scena – se văd doi călăreţi romani sosind de la dreapta spre stânga. Forţele romane implicate în acţiunea de capturare a lui Decebal sunt însemnate; cei 10 călăreţi care le reprezintă poartă pe scuturi emblemele a cel puţin 5 unităţi. Ele au lichidat garda regelui: doi pileaţi zac printre picioarele cailor, cu stânga încleştată pe scut, cu sabia curbă căzută din mână”.

Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Și-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să-i ia domnia și a băgat spaimă atât în susținătorii acestora, cât și în turci. După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primavara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat. Țepeș s-a retras in Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Țepeș (probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești). Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să-l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a-l ajuta pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul uzurpat, l-a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumați a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arăta că țara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți își disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți. Timp de câțiva ani, Radu de la Afumați a reușit, de fiecare dată, să-și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i-a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane (așa erau vremurile!). Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.

Și aici i se încheie povestea – și totodată viața. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l cităm, asadar: „Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o suma de boieri […] nemulțumiți probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S-a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”

Domn al Moldovei în două rânduri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să cucerească Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment. In 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i-a fost favorabilă domnitorului. I-a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le-a inapoiat regiunea Pocuția (care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni; Petru Rareș o ocupase in 1530).

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l-a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându-se de represaliile care s-ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l-au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s-au închinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei doua bucăți zdravene din teritoriu – Tighina și Bugeacul. Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal. In 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol să-și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și-a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice (încercase să cucerească iarăși Ardealul), soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s-a stins, de boală, în 1546. Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler. Pentru numeroșii boieri intriganți, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregătorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, cănd făcuse negoț cu pietre scumpe. In 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului. Situația politică era de așa natură, încât voievodul n-a putut găsi alti aliați decăt cazacii zaporojeni – o populatie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcatuită din turci cărora li se adăugaseră tătări și valahi. Aceștia din urmă doreau să-l înlature pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să-i impiedice pe turci să treacă Dunărea și să-l țina la curent cu evoluția situației. Trimisul, însa, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l-a înșelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea tărziu pentru a-i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare. Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. In ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-l în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, „Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor).

În 1585 – după mai puțin doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și-a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i-au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis. Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani, s-a sfârșit în chip groaznic, cu mazilirea, torturarea și uciderea domnitorului de către turci – care, totuși, îi făgăduiseră domnia pe viață – și aceasta în urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brâncoveanu a avut o domnie cu puține lupte, datorită, în cea mai mare parte, diplomației sale grație căreia a reușit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretențiile turcilor – cei de care depindea menținerea lui pe tron – și interesele Apusului creștin, care dorea să-și extindă influența spre Răsărit.

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viața – un privilegiu rar – părea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și-a putut crește copiii in liniște. Dar toate acestea s-au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urmă și îi făcuse să-l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O altă rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși ii dăduseră domnia „pe viață”, n-au ezitat să-și încalce promisiunea: l-au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închiși. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I-a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: „Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân”. (va urma)


Istoria goralilor – românii (valahii) din sudul montan al Poloniei

În ultima vreme, ca urmare a discuțiilor cu profesorul clujean Avram Fițiu, mă pasionează istoria goralilor din sudul montan al Poloniei. Aceștia sunt un grup etnic de munteni valahi, pe care polonezii îi numesc gorali. Ei sunt țărani sau păstori, iar originea lor istorică se pierde undeva în secolul XII, când unii istorici spun că valahii au venit din Maramureș, Ardeal și nordul Moldovei în sudul Poloniei, atât prin emigrare, ca să scape de corvoadele regalității maghiare, precum și de presiunile catolicizării asupra cnezilor români, dar și prin transhumanță, ca păstori ce au împânzit munții Poloniei și Carpații Păduroși. Regiunea montană din Polonia, în special la sud de Cracovia, prezintă numeroase toponime care au substrat clar românesc, fapt ce îi uimește pe turiști. Spre exemplu, Łopuszna, foarte asemănător cu denumirea românească Lăpușna, sau Bukowina, o regiune din același spațiu sud-polonez. Producătorii locali din Zakopane vând bryndza (brânză), iar producătorii spun că sunt pastyr (păstori) sau bacia (baci).

Majoritatea produselor lactate care există pe galantare sunt ornate cu „Floarea Vieții”, simbol tradițional românesc cu origini dacice. Simbolurile le găsim pe porțile maramureșene ori pe casele din Bucovina. Sunt prezente și pe locuințele cetățenilor din Zakopane. Se identifică la goralii (valahii) polonezi și funia răsucită în două și pomul vieții. „Românii care s-au stins. Valahii din Carpaţii Nordici şi românii din Ungaria” este o carte lansată acum câțiva ani la Centrul de Studii Transilvane în cadrul Zilelor academice clujene, scrisă de universitarul orădean Gheorghe Şișeştean (Ed. Academia Română. 2012), care a întreprins în anii din urmă mai multe călătorii la valahii din Slovacia, Cehia şi Polonia şi la românii din Ungaria. El a scris despre românii din sudul Poloniei, care au fost țărani și, mai ales păstori, veniți din Maramureș în special. Istoricul din Polonia Jaroslav Štika a publicat în 2007 cartea „Valasi a Valassko” (Valahii şi Valahia), autorul însuşi fiind un descendent al grupului etnic de care se ocupă. Toponimia prezentată este profund românească, cum ar fi cuvintele: demikat, falcă, frembyje, gaura, glaga (glugă), halbija (gălbează), kulastra, nota (noatina), laja (laie), merinda, rumigat, vakesa (oacheşa), ryndza, Kraciun, gropa, komarnik, strunga, koliba, plaj, ciutura, urma, dzer (zăr), fuyara (fluier), zincica (jintiţa), kalaras (călăraş), cusma etc. Multe dealuri şi cursuri de apă au nume care derivă de la cuvinte româneşti, cum ar fi: Kasina( de la caş), Katun (de la cătun) Petrowce ( de la pietre), Pisculice (de la piscuri), Wlochy ( de la vlah), Malice (de la mal), Katyna ( de la cătină), Hotar (de la hotar), Sekul (de la sec),Magura (de la măgură), Baltagul (de la baltag), Sulica (de la suliţă), Stanka (de la stâncă), Sekatura (de la secătură), Zawoja (de la zăvoi), Bradul (de la brad), Pinu (de lapin), Cetnyia (de la cetină), Czuta (de la ciută) etc.

Vlahii din ţinuturile poloneze au o istorie proprie, ce coboară în timp până în secolul al XIII-lea, şi chiar mai jos, deoarece încă din diploma lui Andrei al III-lea datând din 1279 se amintesc în zonă existenţa unor valahi sau ruteni ca populaţie de păstori; în 1337 apare în scaunul Uzzki localitatea Koromli Valache, iar în 1424 este pomenit un Balica valachul, după cum şi Matei Corvin întăreşte drepturile unor păstori valechi la 1424. Unii istorici susțin că imigrările în sudul Poloniei sunt încă din secolul XIII-lea. Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar încă din secolul al XIII-lea, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Boleslav, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla al IV-lea al Ungariei. Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda, trăia și o populație pastorală de origine „valahă” încă din vremuri memoriale.

În cartea „Dimensiunea controversata a romanismului”, istoricul Dan Silviu Boerescu a scris interesant despre românii din Carpații Păduroși. Regiunile în care locuiesc goralii sunt denumite în mod colectiv Țările Goral și azi (în gorală: Góralscýzno). Deși acum sunt de religie catolică și protestantă, goralii reprezintă o etnitate distinctă, atât din punct de vedere cultural cât și antropologic sau chiar lingvistic. Dialectul polonez pe care ei îl vorbesc azi conține un număr de cuvinte arhaice de origine română, între care magura („măgură”), fluier, cătun, vatră, brânză, merende („merinde”) sau mlioara („mioară”), zyntica („jintiță”). Goralii au avut multe revolte naționale împotriva polilor care au reușit să înființeze state de scurtă durată. Goralii s-au stabilit în zona montană poloneză între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509. Ei erau luptători de elită și considerați fideli polonezilor. „Goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile. În curtea fiecărei pensiuni turistice se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară. Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare) este aceeași ca horinca noastră”, scria un jurnalist Iacob Gheoghe (Goralii, românii din Polonia – UZPR). Originile familiei Wojtyla din Wadowice se pierd cu câteva secole în urmă.

Scriitorul român Nicolae Mareș a descoperit în arhivele poloneze mențiunea unui oarecare Bartlomiej Wojtyla, în 1788, care era, de fapt, străbunicul lui Karol Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea.Acest Bartlomiej Wojtyla era menționat în documentele respective drept valah. Când reprezentantul Papei a fost întrebat de originile valahe (gorale) ale Papei Ioan Paul al II-lea nu a negat originea valahă a acestuia. Președintele Poloniei Andrzej Sebastian Duda este născut în 1972 la Cracovia și are origini valahe. De altfel, numele Duda este un nume goral (valah). Despre această populație de gorali (valahi) medievali a scris o excelentă carte istoricul clujean postbelic Ștefan Meteș – „Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX.” (Cercetări de demografie istorică) – Editura științifică. București, 1971. Istoricul ne lasă să înțelegem că oficial emigrarea românilor din Ardeal în sudul montan al Poloniei s-a petrecut după anul 1257, anul căsătoriei fiicei regelui Ungariei Bela al IV-lea cu Boleslav ducele Cracoviei. Voievodul polonez îi oferă fiicei regelui maghiar „Țara Sandețului” așezată între unghiurile râurilor Dunajeț și Poprad, areal locuit conform legendei Sfintei Cunigunda ca țara păstorilor valahi. Acesta este doar documentul de recunoaștere a existenție valahilor la 1257 în sudul Poloniei, dar legenda ne arată clar că păstorii români erau deja acolo, ceea ce ne face să credem că valahii prin fenomenul transhumanței au venit în Polonia montană mult mai de mult, poate chiar odată cu etnogeneza populației geto-daco-romane. Că teritoriile erau locuite de români, care aveau un rol important în zonă este și faptul că Elisabeta, soția poloneză a lui Carol Robert al Ungariei, înfrântul de la Posada din 1330, trece peste toate animozitățiile și decide ca nepotul ei Vladislav de Opelln, după negocieri cu cel care i-a bătut soțul, să se căsătorească cu fiica lui Basarab vodă de la Curtea de Argeș. De altfel, numele de Basarab devine comun în Țara Goralilor în evul mediu. Iar puternica mănăstire ortodoxă de la Peri, azi în Maramureșul istoric controlat de Ucraina, este un adevărat centru spiritual ortodox aflat sub ascultarea Patriarhiei de la Constantinopol și finanțată de domnii Țării Românești în secolul XIV. Românii ortodocși erau așa de numeroși în sudul montan al Poloniei, că aveau episcop pe Chiril Românul la Przemyst, recunoscut de regele Cazimir și mitropolitul de Halici.

Teritorul valah din Polonia era controlat de urmașii voievodului Dragoș, de anume voievozii Balița, Sas și Drag, care au primit însărcinarea de la călugărul Simion prin patriarhul Antonie al Constantinopolului să aleagă un arhiepiscop ortodox la Halici. Episcopia ortodoxă valahă a primit pământuri de la regele polonez Ladislau Jagellon în 1407. Voievozii din Maramureș, urmașii lui Dragos controlau economic, politic și religios sudul montan al Poloniei. Cronicarul polonez Dlugosz amintește de un valah Ștefan domnul Țării Sepenițului. Nu întâmplător la 1502, Ștefan cel Mare a dorit să preia Pocuția de la Polonia pentru că era pământ locuit de valahi, țărani și păstori. Un Iancu Românul este pomenit voievod al valahilor din Polonia montană primind în dar trei sate de la regele Poloniei în regiunea Przemysl. Cronicile și documentele medievale vorbesc de circa 500 de sate românești în Polonia montană. Cronicile spun de „legea valahă”, care a funcționat sute de ani. Regii și ducii polonezi nu au putut impune legea regatului, pentru că nobilii români și țăranii ascultau doar de „jus valachorum”. Dacă nu jurau cu mâna pe Biblie în biserică românii, nciun act sau înțelegere nu avea valoare. De altfel goralii valahi spuneau trimișilor regelui polonez că nu au valoare legile dacă nu se respectă „dreptul valah” în zonă. Cneazul Blaicu spunea: „Vreau să tac…eu posed dreptul valah”, Deci „dreptul de a tăcea” era valabil până era dus împricinatul la judecătorul valah, Abia spre sfârșitul secolului XVI dispar voievozii și sunt înlocuiți cu craincii, o denumire poloneză, deși satele erau valahe și se organizau conform „obiceiului valah” cum scriu cronicile. La 1442 scaunele de judecată regionale și curțile de apel nu reușeau să impună legea dacă nu respectau „dreptul valah”. Românii erau viteji în războaie, de aceea erau înrolați în armata regală sau ducală poloneză. Vladislav de Opelln dăruia o moșie lui Lodomir Valahul în 1377 pentru că „ne-a slujit credincios”. Nu întâmplător în secolul XVII toți pretendenții sau cei alungați de la domnie din Moldova sau Țara Românească se retrăgeau în sudul montan al Poloniei, unde în castelele voievodale românești și în satele valahe se simțeau ca acasă. Nobilii gorali erau înrudiți cu Drăgoșești, Mușatinii sau Basarabii, o mare familie românească în evul mediu și o autentică punte culturală și politico-economică dintre români și polonezi.