Arhiva zilnică: 24 iulie 2015

Războiul care ne bântuie: de la cel „electronic”, al trecutului 1989, la cel hibrid, de azi și de mâine…

Vorba aceea, or să mai treacă multe drone pe deasupra noastră până vom avea un consens legislativ… Un mijloc de armonizare a celor „n” legii care ar trebui, chipurile, modificate… Ba, poate se termină și războiul între timp, și, atunci, rămân doar niște inițiative undeva… Unele care au apucat a fi scoase din sertarele în care zăceau de luni întregi și au sfârșit, necitite, pe un colț de birou. Doar că, și dacă războiul din Ucraina se va încheia în timp util pentru a nu mai fi necesară plimbarea a fel și fel de hârtii pe post de legislație anti-dronă, riscul pe viitor rămâne. Și va trebui inclus în legislația de apărare a țării, oricât nu se vrea acum acest lucru (din punct de vedere al implicării și consecințelor imediat, chiar în mod justificat). Pentru că aparatele fără pilot la bord vor fi cvasiarmele de ucidere ale zilei de mâine. Și trebuie spus că actualele reglementări aeriene românești au suficient conținut pentru a spune că, din punct de vedere legal, există acoperirea necesară pentru a acționa. Problema o reprezintă faptul că, prin presiunea pusă dinspre Kiev pentru a urgenta ajustarea legislației noastre pentru a acționa împotriva dronelor, suntem împinși pe o muchie foarte ascuțită… Pentru că, în mod tehnic, o eventuală supralegiferare a Codului aerian cu norme suprascrise pentru aceste aeronave (în prezent, reglementările generale de contactare, avertizare, preluare și eventual doborâre a aeronavelor cu pilot fiind cât se poate de aplicabile, la nivel de legislație, și dronelor fără pilot la bord) ne va pune în situația de a acționa, nu atât pentru apărarea noastră, mai ales dacă aceste aparate doar intersectează ori ies rapid din spațiul nostru aerian, cât, mai ales, în interesul Kievului pentru o escaladare regională a războiului prin implicarea țărilor vecine.

Realitatea este că aceste aeronave, având viteze mari de zbor și evoluând adesea sub nivelul radarelor, sunt greu de luat „în cătare” și de doborât în momentul în care, cel mai probabil, ies deja din spațiul nostru aerian. Iar asta ignorând riscul pe care l-ar implica eventuala lor doborâre când traversează spațiul nostru aerian. Pentru că, în cazul unui eșec vizând distrugerea în totalitate (dezintegrarea în aer), devierea lor de la coridorul de război spre zona ucraineană, și prăbușirea intenționată pe teritoriul românesc, mai ales dacă au explozibili la bord, ar reprezenta o amenințare și chiar o autosabotare a măsurilor de protejare și protecție a teritoriului și populației țării.

Și totuși, nu aici „bate” Kievul când presează adoptarea de către noi a unor măsuri de acțiune imediată: doborârea dronelor. Pentru că, din cauza problemelor tehnice puse de evoluția acestor aeronave, identificarea lor este aproape imposibilă înainte ca ele să traverseze deja ori chiar să fie la limita de ieșire din spațiul nostru aerian. Iar singurul mijloc real de doborârea a acestor aparate este, „a priori”, prin distrugerea lor înainte de a fi lansate… În spațiilor lor de lansare de la sol… Adică acolo unde vrea Kievul să împingă militar Bucureștiul: adânc în spațiul rus, prin lansarea de rachete de pe teritoriul nostru.

Militarii înțeleg riscul unei supralicitări a reglementărilor deja existente, suficient de clare și aplicabile, chiar precise în rezolvarea la nivel de efect, un risc dat de pericolul de a trece în zona de acțiune de eliminare (țintită) a cauzelor, asta însemnând să fim cu mult dincolo de argumentul unor acțiuni făcute pentru apărarea noastră.

Înseamnă implicare. Înseamnă rzboi!

Or, acum se vede clar de ce România nu-și permite să rămână „surdă și oarbă” (la comanda altora) în relațiile cu Moscova nici măcar pe timpul agresiunii acesteia asupra Ucrainei. Pentru că problma incidentelor cu drone poate fi, dacă nu complet eliminată, cel puțin diminuată prin notificarea ambasadorului și a atașatului militar rus pentru ca Moscova să asigure culoare de zbor și, mai ales, niveluri de zbor, cât mai puțin posibil a fi incidente cu spațiul nostru aerian. La acest moment ar fi cea mai corectă abordarea a problemei „doborârii” dronelor de către noi, mai ales că, tehnic, nu există (încă) mijloacele necesare pentru identificarea imediată și eventual devierea ori chiar prăbușirea acestora când survolează spațiul nostru aerian.

Iar dincolo de toate acestea, îngrijorarea noastră, ca logistică de apărare, ar trebui să vizeze și un capitol de agresiune militară pe care am pus batista neputinței încă din Decembrie ’89. Agresarea radarelor României cu ținte false într-un război electronic care astăzi este parte a „hibridului”. Mai ales că avem experiența acelor zile în care am fost neputincioși în fața asaltului de „aeronave” cu teroriști, de fapt, ținte false pe radare, dar și prin mijloace la sol de bruiere, perturbare și inducere a stării de panică.

Să nu uităm că, în 1989, rușii au aplicat asupra noastră un război electronic cu numeroase ținte aeriene, obligându-ne să acționăm prin folosirea rachetelor și a sistemelor de apărare antiaeriană (practic, deconspirându-ne sistemele de apărare), lucru pe care, ca militar parașutist la acel moment, l-am trăit pe viu pe aeroportul Otopeni, și l-am „radiografiat” mai târziu, ca mecanism, în volumele „Revolta” și „Decembrie ’89, ce a fost și ce a rămas…” (inclusiv prin realizarea unor interviuri în unitățile de antiaeriană de unde s-a „acționat” împotriva acelor ținte). Și chiar dacă, astăzi, pare a fi doar o ironie a istoriei, să nu uităm că parte din scenariul de diversiune aplicat de Moscova (inclusiv cu „turiștii” de pe ruta Rusia-Serbia și retur), s-a desfășurat pe trasee incidente teritoriului ucrainean, sigur, atunci, parte a colosului destrămat… Dar asta nu face mai puțin necesară recurgerea la memoria vremurilor…


Soluția (pentru o televiziune națională)

Nu mi-a venit să cred când l-am auzit pe dom’ Marcel (a nu se confunda cu Marcel Proust), prim-ministrul Ciolacu, mârâind, că e nemulțumit de TVR, că-l consideră cel mai prost post din țară (pe ultimul loc în privința audienței)! A făcut această descoperire foarte târziu, acum, când are nevoie de susținere la prezidențiale! Postul a fost prost dintotdeauna, cum am arătat în volumul Teroriștii din Turn (turnul televiziunii, desigur), carte pe care mi-a prezentat-o Aristide Buhoiu la postul lui de televiziune, care avea sediul principal la Los Angeles, spunând că în ea nu este vorba de nici o vendetă, că autorul prezintă, din interior, în cunoștință de cauză, situația TVR, apără ideea de televiziune națională și propune soluții de redresare. Recent, m-am întâlnit cu un fost coleg de la TVR, care mi-a spus că abia acum cartea mea e f.f.f. actuală, fiindcă răul semnalat atunci de mine (anul 2002) este de zece ori mai mare!

Sigur, TVR a fost și este o instituție falimentară pe bază de salarii amețitoare (2000 euro pe lună orice paznic). Sindicatul de asta există, ca să-i apere pe profitori. Fiecare nou director care a venit, și-a mai mărit salariul. Șefa TVR câștigă mai mult decât Iohannis! Asta înseamnă, automat, mărirea tuturor salariilor. Și totul pe bani publici, fiindcă TVR este singurul post de televiziune din țară sponsorizat de guvern (anul trecut a beneficiat de 100 de milioane de euro!). Au fost numiți directori să scape instituția de faliment, să o schimbe din rădăcini, precum Răzvan Theodorescu, dar care s-a speriat, nu a știut cum să mai fugă de acolo! Am vorbit cu el când era ministrul culturii, și mi-a spus că acolo, la TVR, „purceaua-i moartă în coteț”. A venit altul, Nicolau, care a înțeles cum stă treaba și a acționat în consecință, adică și-a făcut butic, toate filmele din arhiva televiziunii se difuzau trecând prin firma lui. O emisiune veche cu Toma Caragiu și Anda Călugăreanu, de pildă, era difuzată de firma lui, nu de TVR (el fiind directorul general al instituției!). Dacă ceva nu era în spirit terorist, dacă le deranja confortul TeVeR-oriștilor, imediat șeful sindicatului, unul Iuga, ieșea în stradă și făcea greva foamei. Circ și pâine, pentru salariile amețitoare ale unor pungași și puturoși, care nu fac nimic. Iar pe cei harnici, precum s-a întâmplat cu Iosif Sava, îi dau afară. Nu se poate face nimic cu o instituție anchilozată, dar care are toate pârghiile pentru a-și menține pseudo-echilibrul. Eu am demascat toate raciile din interior, le-am demascat și în mai multe emisiuni la OTV, mi-au dat dreptate mulți, ca inginerul Dani, dar, din cauza salariilor mari, nu s-au mișcat spre idee, nu le-a păsat de televiziunea națională, și falimentul s-a conservat. Și, evident, mie mi-au desfăcut contractul de muncă, pe la spate, când eram la o filmare, filmam serialul Dunărea sacră, după Memento mori de Eminescu. Instituția e falimentară, dar salariații, TVR-oriștii ei, cum era unul Dincă, sunt milionari! TVR este modelul actual al burgheziei socialiste.

De ce-i falimentară această instituție? Fiindcă nu produce nimic. Ea nu face filme, precum celelalte posturi independente, nu face emisiuni originale, nu investește în nimic, fiindcă banii trebuie să se ducă în buzunarele TVR-oriștilor. Exact așa cum se întâmplă și cu banii pe care UE îi trimite guvernului. Ei nu sunt investiți, nu ajung la popor, ci în sacii fără fund ai guvernanților.

Bref, TVR este țara în mic. Ea ilustrează perfect politica României. Guvernanții fac o politică de gașcă, stau cu spatele la popor. Se întorc numai când vin alegerile. TVR-oriștii nu se întorc niciodată, ei au transformat televiziunea publică în moșia lor. Unui supervizor destoinic i-aș da o soluție cum poate țara să scape de șandrama.

Soluția pentru reformă se numește 4 x 40 x 400 x 4000. Câți salariați are TVR? 4 000, să spunem, câți avea pe vremea când lucram eu acolo. Supervizorul să pună la avizier un anunț prin care să ceară să se formeze echipe din patru oameni, care să facă emisiuni de 40 de minute, care să se difuzeze zilnic timp de 400 de zile. Ziua și emisiunea nouă. Fiecare salariat să-și găsească perechea, echipa. Care să aibă un realizator, un scenarist, un șef de producție, un operator. E posibil ca realizatorul să fie și scenarist, iar operatorul și sunetist sau iluminist, atunci poate să apară și un specialist în marketing sau un compozitor. Salariații se cunosc bine între ei, știu ce poate fiecare, pot face aceste echipe, iar filmele pe care le face fiecare echipă să aibă durata de 40 de minute (timpul stas pentru un episod Tv). Emisiunile trebuie să fie făcute pe bază de sponsori. Fiecare echipă, prin relațiile ei, să-și găsească sponsori. Eu știu bine că se poate acest lucru, fiindcă am realizat 47 de filme la „Viața spirituală”, genul docudrama, și la toate am fost și co-producător, adică am făcut rost de transport, locuri de filmare, locuri de cazare, asigurarea hranei, tot, cu excepția echipei de filmare și a montajului. TVR trebuie să asigure aceste departamente. Filmul meu Brâncuși-Cioplitorul de suflete, care m-a dus pe tot pământul, l-am făcut doar cu operatorul și cu Bădia (Ernest Maftei), în rolul lui Brâncuși, restul a fost susținut de localnici (Tg. Jiu). De la TVR nu am avut nevoie decât de montaj. Sigur, uneori mai ai nevoie și de sunetist, și de lumini, și de muzică. Ideal este să ai cât mai puțini colaboratori. Sunt departamente care merg ceas în TVR, nu e o problemă. Ba, aș spune, aici e crima, de ce unor realizatori li se face lehamite să creeze ceva, fiindcă în TVR realizatorul este o slugă, este la cheremul șoferului, șefului de producție sau sunetistului. Filmam la Mărțișor cu mitropolitul Valeriu Anania, care a fost ucenicul lui Arghezi. Și el tocmai recita Duhovnicească, dar pe la mijlocul poeziei, sunetul se blochează. L-a blocat sunetista, care a spus că s-a terminat ziua de muncă, e ora 17, deși noi începusem munca pe la 11. Așa cică le-au spus de la sindicat, când se face ora de terminare a programului, să strângă echipamentul. Mai aveam câteva minute, să termin, dar sunetista nu a vrut. Părintele Anania venise tocmai de la Cluj pentru această filmare. Și el a rezolvat treaba, i-a dat sunetistei o sută de lei și ea a dat drumul la nagra.

Marea problemă sunt emisiunile, adică producția. TVR e falimentară fiindcă nu produce. Soluția mea este să producă, să fie puși la treabă responsabilă toți salariații. Să fie judecați de public. Echipele de 4 se vor concura între ele. Și cei mai buni vor primi avizul de difuzare. Și așa se va petrece minunea, adică salariații se vor elimina între ei. Cine nu face față, nu i se mai dă de lucru și pleacă cu de la sine voie. Epurarea din interior, nu pe bază de salarii, ci pe bază de producție, de ceea ce produce fiecare. E o originală formă de autoprivatizare. Apoi, după experimentul 4x40x400x4000, totul se reorganizează cu cei mai buni pe fundamentul adevărat care înseamnă televiziune națională, o televiziune nu pentru TeVeR-oriști, ci pentru popor, pentru poporul român, care o sponsorizează și are nevoie de ea.

Ofer guvernului această soluție profesionistă, fără nici un drept de autor.


Secretul lui Polichinelle – apropierea lui Geoană de serviciile israeliene (via Washington)…

Acum trei săptămână am scris două note despre activitatea lui Mircea Geoană, în contextul candidaturii domniei sale la prezidențiale. „Mihaela, dragostea mea”, băiat bun, recompensat baban pentru activitatea sa de către americani dupa ce a fost, printre altele, și ambasadorul României la Washington, după ce a ocupat o perioadă postul de ministru de externe in cabinetul Năstase. Fiica lui Geoană, Ana, este soția unui foarte influent milionar american. Mircea Geoană este socrul lui Garrett Clayton, nepotul direct al lui Jona Goldrich, evreu polonez, susținător al Sionismului. Nu e niciun secret, familia ginerelui lui Geoană este una dintre cele patru cele mai influente familii de origine evreiască din SUA. Lucru recunoscut de Universitatea din Tel Aviv în 2013. Alte activități ale lui Mircea Geoană: „Aspen Institute Romania” a fost fondat de Mircea Geoană – el este și președintele organismului. Mircea Geoană este și membru în consiliile de administrație ale Aspen Institute US, Aspen Germany Și Aspen Italian. Principalii finanțatori ai acestor organisme sunt fundatiile Carnegie Corporation, Rockefeller Brothers Fund și Ford Foundation. Toate sunt controlate de familia Rockefeller. Știind aceste lucruri despre care încă nu vorbește nimeni, apare informația că în campania lui Mircea Geoană este implicată o anume persoană, cu o activitate puțin cam dubioasă – domnul Tal Hanan. Ce spune Wikipedia despre această persoană? Tal Hanan (ebraică: פל חנן; născut în 1973), cunoscut și sub numele său de cod „Jorge”, este un om de afaceri israelian și fost operator de forțe speciale care a fost implicat în campanii de dezinformare pentru a manipula alegerile din mai multe țări. Organizația lui Hanan, „Team Jorge”, a încercat, de exemplu, să influențeze alegerile generale din Nigeria din 2015, în colaborare cu Cambridge Analytica. Grupul operează un software numit AIMS pentru a crea conturi online false pe rețelele de socializare și pentru a le folosi pentru a răspândi știri false. Operațiunea lui Tal Hanan a făcut obiectul unei investigații sub acoperire condusă de jurnaliști de la „The Marker”, „Radio France” și „Haaretz” din Israel, care lucrează împreună cu organizația de jurnalism „Forbidden Stories”. A fost apoi raportată în comun în „The Guardian”, „Le Monde”, „Haaretz”, „Der Spiegel” și alții în februarie 2023. Hanan a negat orice faptă de acest gen.

Tal Hanan a spus de curând că a fost în România, dar nu poate da informații despre clientul pe care îl are aici.

Presa este în prezent concentrată pe găsirea în România a fermelor de boți prin care creează conturi false și împrăștie știri false. Este absolut uimitor faptul că acești oameni își imaginează că o fermă de boți trebuie obligatoriu să fie situată în aceeași țară în care trebuie să influențeze politic. Dar nu e de mirare, pentru că niște judecători români au lăsat liberi câțiva acuzați de omucidere, pe motivul că aceștia nu se aflau în apropierea locului în care a explodat bomba care l-a ucis pe Ioan Crișan. Cumva acești oameni nu înțeleg că în prezent toate aceste lucruri se pot face de la distanță – nu trebuie să fii în București pentru a crea conturi false și a manipula opinia publică prin online, după cum nu era necesar ca cei care au făcut bomba care l-a omorât pe milionar să stea lângă portiera mașinii care a explodat. Mircea Geoană neagă că ar primi vreun ajutor de la Tal Hanan. Ce pare că nu știu jurnaliștii de TV, care primesc informații în cască de la producător pentru a putea părea inteligenți, este că staff-ul de campanie NU DĂ obligatoriu raportul candidatului. La cât de isteț este „candidatul independent”, nu ar fi de mirare ca el chiar să se fi întâlnit cu omul de afaceri israelian fără măcar să îi treacă prin cap că acesta este implicat în campania prezidențială.

De ce am pomenit Mossadul în titlu? Pentru că o persoană implicată în activități de dezinformare, fost luptător și operator de forțe speciale Israelite, este întotdeauna legat de serviciul de informații israelian, recunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune servicii de acest gen din lume, dacă nu chiar cel mai bun. Si nimeni, niciodată, odată intrat într-un serviciu de spionaj nu se pensionează cu adevărat. Chiar dacă nu mai este ofițer activ, ci în adormire (agent „conservă”), legătura cu Centrul nu este niciodată ruptă cu desăvârșire. Trebuie să înțelegem că România este, în contextul economic și geopolitic actual, extrem de importantă. De aceea este de la sine înțeles că cele mai puternice servicii de informații au cel puțin un candidat favorit, pe care încearcă să „îl ajute”. Este însă de remarcat faptul că, în continuare, subiectul relației de rudenie prin alianță a lui Mircea Geoană cu o extrem de puternică familie evreiască sionistă americană rămâne în presa românească un cartof fierbinte.

Zilele trecute, la Realitatea TV, când Monica Tatoiu i-a adus în discuție pe copiii lui Mircea Geoană, studiile extrem de scumpe pe care aceștia le-au făcut în SUA din salariul de funcționar al tatălui, moderatorul emisiunii, Laurențiu Botin, s-a înverzit și a deturnat discuția întrerupând-o pe Monica Tatoiu și rediecționând cu viteza luminii atenție către Ionuț Costea, cumnatul lui Geoană – adică repunând în discuție un subiect deja cunoscut. Așadar, la întrebarea „Cui îi e frică de subiectul Mircea Geoană și relațiile cu organizațiile promotoare ale Noii Ordini Mondiale?” răspunsul este simplu: TUTUROR! Peste toate acestea, implicarea fiicei lui Mircea Geoană în campania tatălui ei este de netăgăduit. Ana, soția milionarului Garett Clayton, își susține tatăl în campanie. Mai mult decât atât, în apariția ei la o emisiune de la Antena3 CNN, Ana Geoană a avut un discurs copiat integral din momentul discursului lui Kai Trump, nepoata lui Donald Trump, de la Convenția Națională a Partidului Republican din SUA, discurs ținut pe 17 iulie anul acesta.

Cum, iarăși, nu este niciun secret că Donald Trump este un apropiat al sioniști lor, este de la sine înțeles faptul că familia ginerelui lui Geoană îl susține pe Trump. Și nu este deloc hazardat să afirm că aceeași familie este și susținătoare a lui Mircea Geoană atât financiar, cât și logistic, inclusiv prin folosirea de agenți (și normali, și de influență) ai Mossad ȘI, de ce nu, și de o parte a CIA. Din aceste motive este lesne de înțeles că Mircea Geoană este reprezentantul părții Republicane a SUA. Mergând mai departe pe fir logic, trebuie să reamintesc faptul că Donald Trump este un susținător fervent al cauzei israeliene. Și-a reafirmat poziția de curând, în cadrul unei întâlniri publice cu sioniștii, cărora le-a spus cu subiect și predicat că fără el la cârma SUA, statul Israel nu va mai exista. Susținerea lui Trump de către sioniștii din de cele mai puternice, influente și bogate familii, implicate adânc în politicile Noii Ordini Mondiale nu e, iarăși niciun secret – asta dacă își imagina cineva că Trump este de capul lui. Mai trebuie menționat faptul că relațiile lui Trump cu Putin nu sunt deloc rele. Iar să credem că tandemul Trump-Putin va salva omenirea de progresism devine utopic. Din simplul motiv că relațiile in extenso pe care aceștia le au cu Oculta sunt pur diplomatice devin hazardate. Să mai aduc în discuție întâlnirile lui Mircea Geoană cu consilierul lui Bibi Netanyahu?! Modalitatea prin care au transpirat informațiile privind legătură lui Geoană cu Tal Hanan este de-a dreptul simpatică: Elena Lasconi, alt prezidențiabil, susținută de alte servicii, a făcut public totul. Cine i le-a pus la dispoziție? Evident băieții cu ochi albaștri care îl supraveghează pe Geoană. Și pe toți cei ca el.


Amurgul țăranului român

Am inclus în volumul Stilul crazy și filmul Moromeții 2 (2018) în regia lui Stere Gulea, fiindcă nu există nimic mai crazy decât să faci un film inutil, care nu are nici un mesaj, dimpotrivă, atenuează toate ideile vitale ale scrierii lui Marin Preda. Vedem o lume fără viață, un document alb-negru despre Amurgul țăranului român. Ar fi totuși ceva dacă ar fi fost despre Amurgul zeului român, țăranul. Dar am subliniat această idee pentru a fi mai bine înțeles, fiindcă aici nu este vorba despre țăranul român în general, ci despre amurgul unui țăran, Moromete, un caz izolat, care se încăpățânează să intre în colectiv, să-și dea pământul împroprietăririi forțate. Nemaivorbind de faptul că nimeni nu mai înțelege azi nimic, fiindcă, după revoluția din ’89, țăranii au primit pământul înapoi. Până și eu, care nu-s țăran, am primit cadou de la unchiul meu (preot țăran, cu studii la Blaj) un pogon de pământ. Dar ce să fac cu el? L-am dat unei verișoare să-l muncească. Dar s-a prăpădit și ea. Îl exploatează un străin. Azi țăranii au pământ cu ghiotura, dar nu mai are cine să-l muncească. Marin Preda, pe care l-am cunoscut bine, mi-a spus că împroprietărirea a fost o idee bună, el îl condamna pe Moromete că nu a aderat la colectivă. Dar cum am demonstrat în filmul Credința lui Moromete, personajul și-a învins autorul, azi nu mai există colectiv și pământul a ajuns din nou la țărani, dar țăranii fug și acum pământul este al nimănui, vin străinii și ni-l lucrează, ca în legea suedeză care spune că un teren nelucrat este luat de cine vine și-l lucrează. Țăranii tind spre o organizare a agriculturii pe ideea de fermă. Adică vor din nou o întoarcere la o formă de colectiv.

Lumea din Moromeții 2 s-a dus de mult, nu mai există. E un film despre o lume care nu mai e. Pare un fel de comună primitivă. Parcă cineva i-a spus regizorului, te plătesc dacă ajungi la performanța să faci un film despre o lume moartă, un documentar despre o lume cadaverică. Și a făcut. Morometele lui Horațiu Mălăele este cadaveric. De la primul cadru când apare până la ultimul, când, mulțumit că nu a semant cererea de intrare în colectiv, intră în casă, se întinde pe pat, își pune mâinile pe piept și pare că moare. Probabil moare, fiindcă nu mai are nici un rost să trăiască într-o lume care și-a înstrăinat pământul. Și aparatul de filmat se ridică de pe prim-planul lui și ne arată casa prăpădită, acoperită cu tablă, a fostului chiabur Moromete. Și de sus, de la apus, nu-l vedem, e în vreun copac, Lionel din Funeralii fericite îi strigă: „Scoală, măi, mortăciune! Hai, n-o fă pe mortu`!”.

Curtea e goală, fără nici o vrabie în ea. Dacă avea atâta pământ (14 pogoane), cum se lăuda, pentru care și-a alungat copiii de acasă, după ce i-a bătut bine cu ciomagul, de ce era atât de sărac? Avea și oi, avea și cai. N-a știut să-și muncească pământul? Și satul pe care îl vedem, nu e satul lui Marin Preda, Siliștea-Gumești, unde eu mi-am filmat docudrama, un sat viu, plin de mister, e un sat mort, de o sărăcie lucie, în afară de sticla cu țuică nu mai vezi nimic pe masa țăranilor. Nici țigări, ca în prima serie, unde Moromete, Cocoșilă, Dumitru lui Nae, Țugurlan și ceilalți țărani, fumează țigară de la țigară, chiar și atunci când sunt pe câmp, la secerat! Pâinea țăranilor din lumea lui Preda, celebra pâine la țest, aici e o mămăligă nefiartă. Dar apare și o nelipsită masă de parastas, parastasul fiind sărbătoarea obișnuită la gumeșteni (era să scriu guleșteni). Apar atâtea absurdități, cum ar fi în prima serie jocul Călușarii, jucat cu foc de un ansamblu de tip „Cântarea României” (?!) în curtea lui Bălosu! Bătăi, imixtiunea legionarilor, uciderea inexplicabilă a lui Dumitru, și alte forțări istorice. O ecranizare total și prost politizată. Și totul e în ceață, ca finalul primei serii, când Moromete îl duce pe Niculae cu căruța, dar nu știe unde, „unde mergem noi acum, Niculae?”, îl întreabă el pe copil. Pădurea e în ceață, o beznă fără nici un orizont.

Nu asta e lumea lui Preda. Satul lui e viu, colorat. Ideea de a vedea această lume vie în alb/negru e fatală, ține de o idee politică, de atitudinea regizorului față de epoca socialistă, în care țăranul era oprimat. Dar în satele din Ardeal nu erau țărani așa de rudimentari cum îi vede Gulea. Moromeții sunt dintr-o zonă a României, nu sunt semnificativi pentru alte zone, nu reprezintă țăranul român, cum greșit cred unii. Ți-e și rușine să spui că așa arăta România! Evident, nici Siliștea lui Preda nu arăta așa. În anii ’30, când se petrece acțiunea romanului, satul era prosper. Filmul ar fi trebuit să facă un elogiu satului, ca și familiei Moromete, care era foarte respectată. Un sat pitoresc, plin de umor, a devenit o umbră cenușie. Dar cred că filmul în cămașă alb/negru nu are nici un succes la public, ce să mai spun de o carieră internațională, fiindcă un străin nu cred că înțelege nimic, groapa inumană din film îl oripilează!

Singurul viu din prima serie este Victor Rebengiuc, așa cum el îl gândește pe Moromete. Actorul mi-a spus că în viața lui nu a pășit cu tălpile goale pe un drum de țară, nu știe cum să joace un țăran. Și a făcut un Moromete al lui, diferit de al lui Preda, de fapt, el a realizat „un om cu probleme”. Și a conturat memorabil un personaj dramatic. Inițial a fost distribuit în acest personaj Gherghe Dinică, dar a refuzat, însă nu putea realiza așa ceva. Jocul lui Rebengiuc este copleșitor, numai Morometele lui a văzut dincolo de mizeria prezentului. Credința în pământ, nu în icoane (vezi piedica pe care i-o pune Catrinei când vine de la biserică), l-a făcut să depășească lipsa de credință a autorului. În filmul meu Credința lui Moromete tocmai despre asta este vorba, despre conflictul dintre personaj și autorul lui. În seria a doua, Moromeții 2, dispare orice viziune, fiindcă dispare viața. Morometele lui Mălăele este mort. Nici sticla cu țuică nu-l învie. Cum l-a înviat pe Lionel din Funeralii fericite. Personajul lui Mălăele nu evoluează, nici nu răsare, nici nu se stinge. Viețuiește în deplină ster(e)ilitate. Țăranii nu mai au nici umor. Și-au pierdut umorul. O lume încremenită în proiect.

Animată este doar secvența în care Niculae, singurul din sat care citește o carte și face dragoste, vine la București, să se angajeze la un ziar, și asistă năuc la o manifestație de susținere a regelui Mihai, manifestație împrăștiată de soldații îmbrăcați în echipament de epocă, deși în piață se vede statuia ecvestră a lui Carol I, realizată de sculptorul Florin Codre după ’89, cu mult după acțiunea filmului. Veselă e numai echipa ziarului „Scânteia”, care îl primește pe Niculae cu brațele deschise și cu pahare pline cu șampanie!! Cât de neverosimil!

Calitatea filmului este imaginea. Din punct de vedere cinematografic, Moromeții 2 poate fi apropiat de filmele lui Pița și Veroiu după Agârbiceanu. E mai degrabă lumea lui Agârbiceanu aici decât a lui Preda. Și poate a lui Galaction, dacă de gândim la Moara lui Călifar. Și nici o clipă nu se apropie de Păcat al lui Caragiale. E o lume între Caragiale și Preda. Excelează imaginea, de o rară picturalitate. Operatorul filmului, experimentatul Vivi Drăgan Vasile, a făcut o creație de pus în ramă. Toate cadrele sunt artistice. Le-a lucrat ca un mare cineast.


Pictorița Elena Bria a pictat monumental „Încoronarea de la Alba Iulia”

Întotdeauna m-am simțit copleșit în fața unei picturi cât un perete, de peste doi-trei metri. Dimensiunile acestea cereau de început o „scufundare” în fundal, spre a percepe starea necesară de abordare a picturii. Trebuia să-mi iau avânt și să mă retrag, spre a cuprinde toată imaginea. Apoi „scanam” pe îndelete fiecare fragment pictat, de la stânga la dreapta și de sus în jos… La Muzeul Prado și la Luvru am văzut picturi foarte mari, care cereau timp și stare… Așa că apariția unui tablou cu tema: „Încoronarea de la Alba-Iulia a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. 1922.” de dimensiuni deosebite (3 x 4 m) mă atrage aproape magnetic. Punctul de convergență al primelor priviri este Regele, aflat în centru. Acesta ține coroana cu ambele mâini în dreptul pieptului. Chip său are o expresie solemnă, cu privirea îndreptată înainte, spre mulțimea prezentă, dar și spre viitor, parcă într-un mod simbolic. Din partea stângă, regina îl privește cu empatie și emoție, îmbinată cu bucurie. Cei șase militari aflați în spatele cuplului țin mantia regală, marcați de însemnătatea momentului. Cel care a înmânat coroana regelui se retrage cu prudență, făcând câțiva pași în lateral, ținând în mâini perna din catifea vișinie.

Acuratețea acestor detalii și stări este redată doar cu ajutorul unor pete și tușe de culoare de pe paleta artistei Elena Bria. Aceasta s-a născut în 1992 la Chișinău (Republica Moldova) și a absolvit în 2011 Liceul de arte frumoase „Igor Vieru” din Chișinău. A urmat apoi Academia Imperială de Arte „Ilya Repin” din Sankt-Petersburg, din Rusia, pe care a absolvit-o în anul 2018. Ea este prima studentă basarabeancă admisă la academie în decursul ultimilor douăzeci de ani și s-a remarcat la lucrarea de licență pictând tocmai scena de mai sus, „Încoronarea de la Alba-Iulia a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria.1922” (3 x 4 m). De la absolvire până în prezent artista a avut o seamă de expoziții: 2014 – Expoziție, Galeria Constantin Brâncuși, Chișinău, Moldova; 2015 – Italia, Italian Hall, Sankt Petersburg, Rusia; 2016 – Lucrări de vară, Muzeul Academiei de Artă Frumoasă, Sankt Petersburg, Rusia; 2017 – Tineri artiști ruși, Galeria Dedee Shattuck, Wetport, MA, SUA; 2017 – Isabel Mattia, Elena Bria, Timothy Powers Wilson, Galeria Dedee Shattuck, Wetport, MA, SUA; 2017 – Femei pictând femei, Galeria VII, Allenspark, CO, SUA; 2018 – Expoziție personală, Liceul de Artă Plastică „Igor Vieru”, Chișinău, Moldova; 2018 – Lucrări de diplomă 2018, Muzeul Academiei de Artă Frumoasă, Sankt Petersburg, Rusia; 2019 – Transportat: Lucrări din Moldova și Transilvania, Galeria Dedee Shattuck, Wetport, MA, SUA; 2019 – Expoziție, Viprada Studio, Chișinău, Moldova; 2019 – Expoziția Societății Regale a Pictorilor de Portrete 2019, Mall Galleries, Londra, Marea Britanie; 2021- Expoziție personală, New Academia, Galeria Kulterra, București, România; 2021- Expoziție personală, Pursuit of beauty, Arbor Gallery, București, România; 2022- Totul despre iarnă, Salmagundi Club, New York, SUA; 2022- Expoziție anuală deschisă de pictură, sculptură și grafică, Salmagundi Club, New York, SUA; 2022- Caleidoscop, Galeria Kulterra, București, România; 2022- Expoziție personală, Încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria a României, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, România (expoziție curentă); 2023- Spectacol de burse, Salmagundi Club, New York, SUA. Așa au ajuns operele pictoriței Elena Bria pe multe meridian ale planetei. De la Chișinău și București, SUA, Rusia, Marea Britanie și Italia.

Pentru a afla taina inspirației și a pasiunii puse în slujba artei, vom urmării pașii făcuți de Elena Bria în timp. „Anul absolvirii, 2018, a coincis cu sărbătorirea a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România şi am vrut, foarte mult, să marchez într-un fel această dată. Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt personalităţi legendare şi foarte stimate în istoria românească. Maria este legată de dinastia Romanovilor – era nepoata ţarului Alexandru al II-lea –, iar profesorilor mei de la Academie li s-a părut foarte interesantă tema aleasă de mine. Mi-au pus la dispoziţie unul dintre cele mai spaţioase ateliere, deoarece mă gândeam să fac o lucrare mare, de 3×4 metri. Pentru tablou am făcut peste o sută de schiţe, am schimbat de multe ori compoziţia, perspectiva şi localizările, până când am reuşit să îl fac aşa cum voiam. Am citit jurnalele membrilor Familiei Regale, am încercat să înţeleg ce au simţit Ferdinand şi Maria într-o zi atât de importantă pentru soarta lor. Eu pictez numai după natură, niciodată nu lucrez după fotografii. Pentru Ferdinand mi-a pozat vărul meu, asemănător ca tipologie. Pentru barbă, pieptănătură, am invitat alte modele. O persoană a petrecut două zile în atelierul meu până când am pictat urechile regale, Ferdinand le avea foarte expresive. Toate costumele istorice purtate de modele au fost cusute la comandă, am lucrat mult timp la mantia de catifea, unde erau multe broderii. În linii mari, am terminat tabloul destul de repede, într-o jumătate de an, şi, astfel, mi-am susţinut diploma.(…) Am vrut, întotdeauna, să mă ocup de pictură, nu de marketing. Toată această „épatage art”, la modă, este din seria cumpără-vinde-uimeşte, şi doar atât. Pictura înseamnă altceva. Absolut orice domeniu are propria linie de dezvoltare – putem vedea evoluţia artelor plastice, începând de la desenele rupestre până la epoca Renaşterii, a impresionismului, a realismului…

Putem să dezvoltăm şi aşa ceva în continuare, dar nu este nevoie să inventezi „o nouă roată“, pentru că a priori va fi mai proastă decât cea care există deja. (…) În ceea ce priveşte căutarea propriului stil în pictură, consider că este o temă bătătorită. Dacă eşti un pictor sincer şi cinstit, care se ocupă de autodezvoltare, pictează în fiecare zi şi se bucură de lucrarea sa, atunci stilul se creează de la sine. Dar atunci când îl cauţi intenţionat, faci eforturi pentru asta, consider că nu eşti un pictor, eşti un specialist în marketing… (…) Când nu pictez mai mult de două săptămâni, începe să mă cuprindă o stare sufletească proastă, mă enervează totul, şi simt că sunt nemulţumită de mine. Clar, munca mă face mai bună! (…) Îl ador pe Ilia Repin – un portretist de cea mai înaltă talie. Am copiat un fragment din tabloul său „Sfântul Nicolae din Mira salvând trei nevinovaţi“, un tablou uluitor. Îmi plac enorm pictorul american John Singer Sargent şi pictorul spaniol Joaquin Sorolla. Cred că acesta dormea cu pensula în mână – atât de multe tablouri a apucat să picteze într-o singură viaţă. Pânze uriaşe, unde totul este foarte suculent, expresiv. Admir creaţiile lui Anders Zorn sau Valentin Serov. Nu îmi este deloc indiferent nici americanul de origine rusă Nicolai Fechin, care este un pictor inovator grozav. Îmi plac lucrările lui Corneliu Baba sau ale lui Igor Vieru. Şi, bineînţeles, marele Velázquez, care a jucat un rol important în dezvoltarea artei şi i-a influenţat pe toţi cei pe care i-am amintit.”

Cum a ajuns ca lucrările sale să „călătorească” peste mări și oceane vom afla chiar de la Elena Bria: „În anul cinci la Academie, în atelier a intrat un american, curatorul unei galerii. I-a plăcut foarte mult ce făceam şi mi-a propus să trimită 80 din lucrările mele peste ocean. Nu înţeleg cum s-a întâmplat, dar s-au vândut toate foarte repede. În 2017, tablourile mele au participat la două expoziţii în America, iar în 2019, la invitaţia unei galerii, am plecat în SUA, unde am participat la o altă expoziţie, unde expuneau pictori din Republica Moldova şi din România. Mi-a plăcut foarte mult publicul american, este deschis, sincer, oamenii literalmente „devorează“ arta, le strălucesc ochii. Când tablourile mele au început să se vândă, am suferit foarte mult pentru soarta lor, le consideram copiii mei. Mi-a fost greu să mi le rup de la inimă, să le dau pe mâini străine. M-am eliberat de acest sentiment dureros doar după ce am fost în vizită la o familie de americani care cumpărase una dintre lucrările mele. Am văzut că portretul pictat de mine era atârnat deasupra şemineului din sufragerie, că „se simte bine“, că este în compania unor oameni iubitori…” Cum vede viitorul talentata noastră pictoriță? „ Sper că peste cinci ani voi avea un atelier spaţios într-o ţară meridională – Italia sau Spania –, căci cel mai important este să faci ceea ce îţi place”. Îi dorim la mai multe lucrări pictate cu caracter și tușă proprie, spre a delecta iubitorii de artă cu noutăți de o notă aparte!


Era despre bucurie, nu despre suferință!…

De două mii de ani se aud din când în când strigătele de disperare ale unora dintre noi. Ca oameni! Când omul alege drumul Crucii și alege să meargă pe poteca îngustă a Celui Desculț cu cununa de spini. Strigătul disperării, nu al deznădejdii! Al unui om sau al unui neam. Strigătul care iese din suflet, nu din gât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Le-a strigat Mântuitorul pe Cruce! De atunci le știm și din acel moment le repetăm. Noi ca oameni sau noi ca neam! Sau orice neam ce e îmbrăcat în Hristos. Strigătul acesta traversează Veșnicia și ne arată experiența abandonului. Când El, Tatăl pare că Ne-a părăsit, ne-a abandonat și noi, ca oameni nu-L mai simțim, nu-L mai vedem cu ochii sufletului sau ai inimii. Astfel, rămânem atârnați pe o bucată de lemn imaginară, al cărui gust amar îl simțim și-l trăim. În singurătate deplină, într-o suferință biblică de final de lume. Când o lume moare în noi, când fiecare celulă arde și focul ne pârjolește inima. Clipe ce par cât o viață! Așa moare un om sau un neam. Căci neamul e un suflet ce a unit milioane de suflete. În suferință! Ca o zbatere de aripă într-un zbor frânt, ca o cădere de început de lume, când unul a ales să cadă pentru putere și trufie. Când răzvrătirea celui fără nume și-a pus amprenta pe căderile noastre, ale tuturor. Fără căderea din trufie, noi nu am fi înțeles niciodată ce este suferința și mai ales ce este ca trăire moartea sufletului, nu a trupului. Nu am fi înțeles niciodată ce înseamnă Învierea!

Ne-am sau neam botezat în Hristos, ce ni s-a dat să ne îmbrăcam în El doar când am Înviat din moarte, trăind! În secundele acelea din ziua a opta, când în întunericul total din biserici se aude doar tânguirea durerii. Clipe de durere sfâșietoare, pe care le simțim fiecare dintre noi. Pentru că nu e așa? Fiecare dintre noi, în ziua a opta, murim ca să învățăm ce este durerea. Durerea ce se transformă în bucurie? Sau bucuria durerii?! Bucuria durerii alchimizată în triumful Vieții asupra morții când din mii de suflete se aude răspunsul la Cuvintele preoților: „Hristos a Înviat!”

„Adevărat a Înviat!” Strigă un om sau un neam! Mărturisirea completă de credință rostită de suflete! La unison, ca un singur glas! Clipa când lumânarea altarului împarte Lumina, adică pe Hristos-Cuvântul, când ușile catapetesmelor sunt smulse si ne inundă Viața! Când iadul se umple de Lumină! Când un om sau un neam strigă „Adevărat a Înviat!” cununa de spini se transformă în flori, oricât de uscat ar fi fost lemnul. Înflorește! Și în clipele acelea dintre moarte și Înviere, înțelegem că viața este despre bucurie, nu despre suferință! Sau despre cum trăim bucuria suferinței! Cea care ne Învie pe toți. Ca oameni și ca neamuri! Prin vocea clopotelor ce anunță Cerul că am mai Înviat o dată! Abandonul se transformă în Iubire! Și Dumnezeu Tatăl împarte bucurie! Uneori o simțim printre lacrimi! Multă bucurie! Domnul să vă miluiască!


„Ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur”…

Noi în România așa spunem, dar Larry Watts a intitulat o carte altfel: „Ferește-mă, Doamne, de prieteni”. Cartea scrisă de istoricul american în care a vorbit despre teme legate de istoria și politica românească, special în contextul relațiilor internaționale și al influențelor externe asupra României. Autorul analizează dinamica puterii și modul în care prieteniile politice pot influența deciziile naționale, dar și posibilele trădări sau conflicte de interese. Cartea explorează și concepte precum încrederea și trădarea, având un ton critic față de anumite aspecte ale istoriei recente a României. De asemenea, oferă o perspectivă asupra complexității relațiilor interumane și politice, provocând cititorii să reflecte asupra impactului acestor relații asupra societății.

Larry L. Watts este un istoric și analist politic american, cunoscut pentru lucrările sale despre istoria României și a Europei de Est, în special în contextul Războiului Rece. Expertiza sa se concentrează pe relațiile internaționale, strategiile de influență și dinamica politică din regiune. Watts a scris mai multe cărți și articole care abordează teme precum securitatea noastră, geopolitica și istoria recentă a României. De asemenea, este recunoscut pentru cercetările sale care aduc în lumină aspecte mai puțin cunoscute ale istoriei românești, oferind o abordare critică. Violența se extinde în Europa de Est, tentative de asasinat, răzbunări apărute din sfera nealeșilor numiți spre aleșii numiți, toate acestea mă duc cu gândul la ce s-a întâmplat cu premierul slovac Robert Fico din 15 mai și la amintirea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, care a dus la primul război mondial. Să fie oare așa…? Însă privind cu deschidere spre atlasul politic, vedem altceva: parcă istoria se repetă. Un europarlamentar german vorbea chiar despre totalitarism, când s-a mai întâmplat asta…? Europarlamentarul german Christine Anderson, afirmă: „Suntem pe punctul de a aluneca în totalitarism”. „Ei trebuie să controleze fiecare aspect al vieții fiecărui individ… convingerile tale, gândirea și tot ceea ce faci.” „Totalitarismul este cel mai prost tip de guvernare… pe care vi l-ați putea imagina vreodată și, având în vedere mijloacele tehnologice pe care le au la dispoziție astăzi… va fi un iad din care s-ar putea să nu mai putem ieși”. „Nu vorbesc despre un viitor peste 30, 40, 50 de ani de acum înainte. Se întâmplă acum, doamnelor și domnilor. Așa că trebuie să rupem tăcerea”.

Totalitarismul este un concept care se referă la o formă de guvernare autoritară, caracterizată prin controlul total al statului asupra tuturor aspectelor vieții publice și private. Aceasta include restricții severe asupra libertăților individuale, cenzura mass-media, și lipsa opoziției politice. Regimurile totalitare își impun ideologiile prin propagandă și prin utilizarea forței, având adesea un cult al personalității în jurul liderului. Printre exemplele celebre de regimuri totalitare se numără Uniunea Sovietică sub Stalin, Germania nazistă sub Hitler și Coreea de Nord sub Kim Il-sung. Totalitarismul se distinge de alte forme de autoritarism prin amploarea și intensitatea controlului exercitat asupra societății. Un singur partid politic controlează statul și nu permite existența altor partide. O ideologie dominantă care justifică și susține regimul și care este impusă populației. Controlul mass-media și al informației pentru a promova ideologia oficială și a elimina vocii critice. Mecanisme de control social, inclusiv poliția secretă și spionajul, pentru a preveni. Cetățenii sunt adesea mobilizați pentru a participa la activități de susținere a regimului, cum ar fi mitingurile sau campaniile de propagandă. Studii despre totalitarism analizează cum aceste regimuri își mențin puterea și cum reușesc să controleze societatea, chiar și în fața opoziției sau a crizelor economice. De asemenea, se discută despre impactul pe termen lung al totalitarismului asupra culturii și societății. Ideologii totalitarismului au variat în funcție de regimul specific, dar unele figuri notabile și curente de gândire care au influențat dezvoltarea acestui concept. Karl Marx, deși nu este un susținător al totalitarismului în sensul modern, ideile sale despre lupta de clasă și dictatura proletariatului au fost interpretate și utilizate de regimuri totalitare, cum ar fi Uniunea Sovietică. Vladimir Lenin, fondatorul Uniunii Sovietice, a implementat politici care au dus la un control centralizat și autoritar asupra statului, justificându-le prin ideologia marxist-leninistă. Joseph Stalin, Continuatorul lui Lenin, Stalin a extins și consolidat controlul totalitar în URSS, utilizând teroarea sau prin cultul personalității. Benito Mussolini, fondatorul fascismului italian, Mussolini a promovat un stat totalitar care se baza pe naționalism extrem și pe controlul centralizat.

Adolf Hitler, liderul nazist al Germaniei, Hitler a combinat naționalismul cu rasismul și a instituit un regim totalitar care a utilizat violența și propaganda pentru a controla societatea. Mao Zedong, liderul Chinei comuniste, Mao a implementat politici extreme, cum ar fi Marele Salt Înainte și Revoluția Culturală, care au dus la un control total asupra societății și la represiune severă. Hannah Arendt, filozof și teoretician politic, ea a analizat totalitarismul în lucrări precum „Originea totalitarismului”, unde discută despre caracteristicile și implicațiile regimurilor totalitare. Aceste figuri și ideologii au influențat modul în care totalitarismul a fost înțeles și aplicat în diferite contexte istorice, fiecare contribuind la dezvoltarea conceptului în moduri distincte. Mă întorc deja la cartea domnului Larry Watts, care l-a vremea revoluției vedea cum acei „prieteni” ne-au trădat. Noii noștri prieteni, oare ce vor face…? Și mă tot gândeam la o altă formă de totalitarism prin cenzură: Novak Djokovic a făcut semnul crucii și a mulțumit lui Dumnezeu în genunchi după victoria sa. Mass-media mainstream a cenzurat asta! De ce…?


De parcă n-ar fi fost destul…

De parcă n-ar fi fost de ajuns politicile antinaţionale şi antisociale, implementate incisiv de organismele globaliste și de toate guvernările postdecembriste, responsabile de distrugerea economiei româneşti, iată asistăm și la genocidul fără arme, asupra poporului român și asupra șeptelului din țara noastră. De parcă n-ar fi fost de ajuns repetatele trădări de țară ale actualului chiriaș de la Cotroceni, cel ce a semnat pactul cu diavolul pentru a ne arunca într-un război care nu este al românilor, haosul continuă. De parcă n-ar fi fost destul că „guvernele mele” (ale aceluiași chiriaș-monstru – n.a.) au distrus Țara „Pas cu pas” lăsând să fie jefuită de tot și de toate, drogatul Cîțu a împrumutat zeci de miliarde de euro, banii împrumutați s-au „volatilizat”, iar infractorul s-a pierdut „ca măgaru-n ceață”, oalele sparte le plătește tot cetățeanul. De parcă n-ar fi fost destul că actualul prim ministru a îndrăznit să umble la rezerva de stat, vrea să mute rezervele alimentare ale poporului român, în altă țară… De parcă n-ar fi fost destul că matusalemicul Mugur Isărescu a dus aurul României în U.K. – pentru siguranță, zicea el – Guvernul României, persistă în prostie. Polonia, care a comis în trecut aceeași greșeală, acum o repară; își aduce aurul acasă… România, NU! De parcă n-ar fi fost destul că „minciuna stă cu guvernele la masă!”, milioane de păsări au fost exterminate, motivându-se o „gripă aviară” inexistentă. De parcă n-ar fi fost destul cu păsările, zeci de mii de porci au fost omorâți sau îngropați în viață fiind și, mai nou, peste 230.000 de oi au fost gazate și/sau îngropate de vii (discret).

De ce numai la români se întâmplă asta? Iată însă că răbdarea are limite, nesupunerea civică fiind dreptul fiecărui cetățean al țării atunci când guvernul comite crime împotriva vieții lui. Niște ciobani curajoși și disperați că li se ia sursa de hrană de la gură au pus mâna pe ciomege și i-au alungat pe asasinii veniți să le ia oile. Și au reușit ! Bravo lor ! Se poate! Desigur, toate aceste atrocități s-au „întâmplat” și se „întâmplă” sub oblăduirea tuturor guvernărilor postdecembriste, acum, sub cea ciolacheistă actuală, mai rău decât oricând. Nația Română a fost adusă în postura turmei de oi mânată spre abator. Recent, purtătorii cu vorba de la guvern au re-inventat, au re-descoperit gripa porcină în județul Olt, urmarea înscriindu-se în același plan criminal de distrugere a poporului român, plan menit să aducă Foamete, Război și Moarte !

De parcă n-ar fi fost destule toate cele enumerate, noua Uniune Sovietică (a se citi Uniunea Europeană) continuă să-și impună dictatura asupra statelor „membre”, cerându-le să subordoneze propriile legislații legilor-fără-de lege ale Unchiului Sam, ale Turnului Babel de la Bruxelles, să nu-și mai respecte propriul act fundamental al statului – Constituția – iar națiile să fie înghițite de balaurul „Marii Resetări” și de interesele străine distructive. Ungaria și Polonia, state conduse de conducători patrioți nu au permis agresorilor U.E. să le dicteze în propriile lor țări. Respect !

Primul halebardier din actualul guvern dâmbovițean e slugă multiplă: a senilului de la Washington, a paparudei Kamala de origine indiano-jamaicană, a Ursulei-vrăjitoarea, escroaca vaccinurilor și călătoare pe coada măturii și viitoarea „împărăteasă” a Europei, a criminalului de război Netanyahu… deci un fel de sluga tuturor supusă oricui altciuiva decât poporului român.

De parcă n-ar fi fost suficientă trădarea de țară și asasinarea regnului animal din România, actualul Șef al Statului Major al Armatei Române a cerut cedarea comenzii armatei Țării (o mâna de cetățeni ai României îmbrăcați în uniformă militară – resturi ale Armatei Române de altădată) trupelor de ocupație americane și ale N.A.T.O. Ba, după ce austriecii au ras pădurile seculare ale României, guvernanții au dat acces „liber” urșilor în zonele populate de oameni. O formulă diabolică a aceluiași plan criminal. RoAlert e la modă pe litoral. Pericol dronelor căzătoare e la ordinea zilei. Se pregătește aruncarea românilor în malaxorul cărnii de tun al globaliștilor din războiul altora.

Desigur, ideea cedării comenzii armatei proprii nu aparține actualului Președinte al României, semnatar al Tratatului de trădare criminală cu Ucraina la Washington (al doilea după cel al lui Emil Constantinescu în 1997). Nu-l duce mintea, așa i-a sosit porunca de la Davos-Washington via Bruxelles. Raționamentul este simplu: când poporul român aflat în drum spre abator se va trezi, va fi prea târziu. Va fi un alt 1907… trupele de ocupație vor deschide focul nu împotriva Rusiei, ci împotriva celor răsculați… doar nu suntem de-ai lor. Așa s-a întâmplat peste tot unde trupele americane au atacat țări precum Irak, Libia, Siria… Din Vietnam și Afganistan au plecat cu coada-ntre picioare. Nu le-a ieșit pasența. De ce n-ar putea fi și în România la fel ? Pentru că nu avem conducători patrioți, doar papagali multicolori lipsiți de orice urmă de respect pentru Națiunea Română.

Ruși au fost și sunt arătați ca agresori pentru că și-au recuperat Crimeea, i-au apăra pe rușii din zonele cadorisite statului artificial Ucraina pe timpul U.R.S.S., ruși aflați sub ocupație și care au fost bombardați de ucrainenii instalați de Unchiul Sam după 2014. De fapt, războiul dintre Rusia și Ucraina atunci a început, pe timpul „Maidanului”. Ce-a căutat S.U.A. în coasta Rusiei? Așa și-au respectat promisiunile de la Malta. Încă actualul Președinte de la Cotroceni a fost de mai multe ori în Ucraina, dar niciodată nu a stat de vorbă cu românii aflați sub teroarea ocupației ucrainene, români care n-au voie nici să vorbească în limba maternă. Doar „respinsa” de C.C.R. a avut curajul să vorbească de asta și să alunge milogul care a insultat poporul român din Parlamentul României. Mutu’ tace. În România funcționează școli în limba ucraineană, „refugiații” primesc favoruri, nu drepturi, acestea fiind mai mari decât cele ale propriilor cetățeni.

De parcă n-ar fi fost destul că asasinatele teroriste fac parte din politica de stat a S.U.A. și Israel, rușii sunt declarați agresori pentru că își apără proprii conaționali, dar americanii sunt, chipurile, apărători ai unei democrații S.F. „Democrația” Maidanului matroanei Victoria Nulland – din „întâmplare” înstelată cu șase colțuri – care și-a vârât coada murdară și a dat frâu liber Regimentului „Azov” (Полк «Азов») integrat ca regiment al Gărzii Naționale Ucrainene, să comită crime de război cu iz nazist și, mai nou, cu aspect genocidal israelian. Desigur, pentru faptele comise, „tot rușii sunt vinovați !”. Vezi bine, Doamne, americanii ar fi „ușă de biserică” de parcă crimele lor comise de-a lungul deceniilor ar fi altceva decât fața hidoasă a războaielor lor de agresiune.

Revenind la oile noastre, dacă poporul român vrea să mai existe, va trebui să-și activeze simțul de supraviețuire, să reacționeze împotriva agresiunilor externe și a atentatelor de exterminare a românilor, împotriva manipulatorilor „Marii Resetări”, precum Klaus Schwab, Bill Gates & Co. și a cozilor de topor autohtone. Trădători de țară cățărați la conducerea României au purces cu metodă la dizolvarea statului istoric şi tradiţional român prin inocularea unor strategii globaliste dezastruoase, a unor identităţi de factură destabilizantă, dovedind că sunt asasini plătiți să decimeze poporul român prin tot felul de mijloace! „Săracă țară bogată”! După decenii de condamnare și re-condamnare de către Institutul Gestapo-N.K.V.D.-ist I.N.S.H.R.-E.W., Radu Gyr ne cere din nou să ne trezim, altfel vomdispărea ca Națiune. Hasidicii și ceilalți „înstelații” cu șase colțuri abia așteptă să dispărem, ca să se instaleze: „Nu pentru-o lopată de rumena pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,/ pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus in lanțuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ […] Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Și sus, spre lumină din urma-a furtunii,/ RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!”.


Numărul 696

Descarcă PDF


Un referendum ilegal…

Referendumul promovat de Primarul General al Capitalei și aprobat deja, la foc automat, de Consiliul General al Municipiului București pentru data de 24 noiembrie este ilegal. Consiliul General al Municipiului București nu are competența legală de a aproba organizarea unui referendum local în București. Din art. 14 alin.1 din Legea nr.3/2000 rezultă că atribuția de a organiza referendumuri locale aparține consiliului local sau, după caz, consiliului județean. Din dispozițiile Codului administrativ rezultă că CGMB nu este nici consiliu județean, nici consiliu local, ci un tip special de consiliu municipal, cu atribuții speciale prevăzute prin lege și cu unele atribuții partajate cu consiliile locale ale sectoarelor. Practic, Capitala are, conform Codului administrativ, șase consilii locale plus un consiliul municipal, fără a avea un consiliu județean. Din preambulul hotărârii CGMB de luni, din care rezultă că aprobă organizarea unui referendum local în București în data de 24 noiembrie, se poate afla că hotărârea s-ar întemeia pe art. 129 alin.14 din OUG nr.57/2019 (Codul administrativ). Doar că acest text nu conferă CGMB o competență anume de a aproba organizarea unui referendum, ci de „a îndeplini orice alte atribuții, în toate domeniile de interes local, cu excepţia celor date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice, precum şi orice alte atribuţii stabilite prin lege”.

Referendumuri locale, așa cum s-a spus mai sus, pot organiza doar consiliile locale, respectiv, județene. În cazul Capitalei, doar consiliile locale de sector pot organiza referendumuri locale. Atribuția consiliului local de a convoca referendumuri nu este dintre cele care se partajează cu CGMB – a se vedea, în acest sens, art. 165 alin.2 din Codul administrativ. Este adevărat că art.169 din Codul administrativ dispune că hotărârile CGMB sunt obligatorii pentru consiliile locale ale sectoarelor, dar nu și în cazul în care aceste hotărâri sunt date cu depășirea atribuțiilor CGBM. Pentru ca referendumul aprobat de CGMB să fie obligatoriu în sectoare, trebuie ca toate cele 6 sectoare să ratifice hotărârea CGMB ori să hotărască separat organizarea unor referendumuri locale în cele 6 sectoare, cu aceleași întrebări ca și cele propuse de CGMB. În lipsa unor astfel de hotărâri, referendumul are caracter ilegal, iar rezultatele sale vor putea fi invalidate de birourile electorale, cu consecința că banii cheltuiți pentru referendum (cca șapte milioane de lei, conform estimărilor PMB) vor fi fost aruncați pe fereastră. Hotărârea CGMB invocă și art. 139 alin.3 din Codul administrativ, dar acea normă nu se referă la referendum, ci la majoritatea cerută pentru a lua hotărâri. Codul administrativ dă în competența prefectului atribuția de a se ocupa de referendumul local – art. 258 lit. d). Pare a se stabili chiar că prefectul este cel care convoacă referendumul, mai ales dacă e vorba de o ințiativă cetățenească. Este cert, însă, că prefectul Capitalei trebuie să atace urgent, în contencios administrativ, hotărârea CGMB de aprobare a referendumului, pentru că este ilegală.

Legea referendumului nr.3/2000 dispune, atât la art. 2 alin.2, cât și la art. 13 alin.1, că referendumul local poartă asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale. Primele două întrebări ale referendumului aprobat de CGMB sunt probleme de interes deosebit doar pentru Primarul General, iar nu și pentru bucureșteni. Dimpotrivă, este esențial pentru bucureșteni ca Primarul General să nu fie singura autoritate care distribuie banii publici din cele șapte bugete ale Capitalei (șase pe sectoare și unul general) și care emite toate autorizațiile de construcție în București. Este legal și prudent ca asemenea puteri să nu fie concentrate în mâinile unei singure persoane, în condițiile în care Constituția și Codul administrativ instituie principiul subsidiarității în administrația publică.

Referendumul aprobat de CGMB nu numai că încalcă autonomia locală și dreptul sectoarelor bucureștene la surse de finanțare, proporționale cu sarcinile stabilite de lege, dar vine și cu pericolul major de a declanșa mișcări similare și în alte zone și regiuni ale țării, care ar putea să ducă la enclavizare și la grave atingeri aduse caracterului unitar al Statului român. În ciuda dispozițiilor art. 75 din Codul administrativ, referendumul aprobat de CGMB golește de atribuții financiare administrația locală a sectoarelor, are caracter intempestiv, afectând previzibilitatea și stabilitatea serviciilor publice organizate de UAT – urile de sector și implică limitarea accesului la serviciile publice, inclusiv cel al emiterii autorizațiilor de construcție, de vreme ce banii și autorizațiile de construcție vor fi fost concentrate într-o singură mână, cea a primarului general, care este și autorul propunerii de referendum… Referendumul aprobat de CGMB încalcă, de altfel, atât art. 87, cât și art.96 din Codul administrativ relative la drepturile UAT de sector la resurse financiare și la patrimoniu propriu.