Lucrul ardelenesc și lucru oltenesc

În primul meu an de șoferie am rămas cu mașina în pană într-o localitate dintre Deva și Caransebeș. Fulia la dinam se retezase. Pentru mine era un adevărat dezastru. Mă rugam să ies din încurcătură cât mai repede, mai ales că a doua zi era sărbătoare și trebuia să fac slujbă. M-am trezit că s-a oprit lângă mine un om. M-a întrebat ce s-a-ntâmplat. I-am spus. Numai ce l-am auzit: „ – Ia-o pe ulița aceea și la capătul ei găsești un garaj al UMTF-ului. Aceasta era o instituție care se ocupa cu transportul lemnelor. Parcă mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Am demontat dinamul și m-am dus acolo.

M-au lăsat să intru la atelierul de strungărie. Strungar era un om în vârstă. I-am spus despre ce e vorba și l-am rugat să mă ajute. M-a poftit să stau pe un scaun. A așezat dinamul pe banc, și-a aprins o țigară și a stat și el pe scaun. Fuma și privea țintă dinamul, așa cum șarpele privește victima înainte de-a se slobozi s-o înghită. Eu ședeam ca pe ghimpi, dar mă stăpâneam să nu-l tulbur. Când a terminat țigara, a spus: „ – Da, domnule, pot să rezolv!” S-a apucat de lucru. Cred că în mai puțin de o jumătate de oră mi-a făcut o fulie nouă, din metal inoxidabil. Era o bijuterie. Nu a vrut să-mi ia nimic:„ – Dumneata ești călător! Mergi în pace și cale curată!” Am montat dinamul și am plecat. Alte piese mi s-au defectat, dar fulia ardeleanului nu s-a defectat, cât am mai avut acea mașină!

Trecem munții în Oltenia, la Bârda! Două cazuri ne spun totul. Pe drumul județean Balta-Malovăț, la Drumul lui Dorobanțu, cineva a furat dalele cu care era consolidat șanțul. Când au venit apele, au adus pietre, au umplut șanțul și s-au revărsat pe carosabil. Din când în când au venit niște muncitori, care au curățit carosabilul și au aruncat pietrele și molozul pe locul unde a fost cândva șanțul, așa că șanțul a devenit ușor-ușor un fel de dig al drumului. Dacă ar fi curățit șanțul, multă vreme asfaltul n-ar mai fi fost acoperit și nici circulația stingherită. Șanțul se umplea doar la potoape mari. Nu știu cine controlează și cine plătește pe acei oameni, dar lucrul este… oltenesc!

Al doilea caz îl întâlnim chiar în sat. La toate porțile sunt plăcuțe cu numere. Într-o localitate civilizată, aceste numere sunt puse în ordine: pe o parte a drumului/străzii sunt numerele pare (cu soț), pe alta numerele impare (fără soț), dar în ordine crescătoare sau descrescătoare. Numele străzii și numerele respective sunt scrise în toate actele locuitorilor acelora. E, în Bârda (și nu numai!): 4, 25, 102, 7, 55… Doi funcționari ai nu știu cărei firme au umblat prin sat cu o sacoșă plină cu plăcuțe. Te striga la poartă. Dacă se întâmpla să fii acasă, îți dădea o plăcuță și-ți cerea 15 lei în schimb. Dacă nu-ți plăcea numărul pe care îl primeai, îți dădea altul, nu era o problemă! Și uite așa, avem numere la poartă! Nici aici nu știu cine controlează și cine plătește pe acei oameni, care au făcut o asemenea ispravă, dar lucrul este… pur oltenesc! Păi, nu?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*